„Probabil cea mai ușoară parte a meseriei mele e să lucrez cu cadavre”, spune antreprenoarea de pompe funebre din Los Angeles, Amber Carvaly. „E o perioadă super terapeutică, solemnă, în care poți să oferi bunătate sinceră unei alte ființe umane. N-are cum să te răsplătească, deci e o formă supremă de iubire.”
Carvaly lucrează cu cadavre zilnic. Dacă nu le supraveghează incinerarea, le îmbaie, le îmbracă, le machiază și se ocupă de sicriele lor. Carvaly lucrează în industria morții de cinci ani și astăzi deține postul de directoare la compania exclusiv feminină Undertaking LA. „A fost o hotărâre atât de aiurită”, glumește ea. „Eu pur și simplu voiam să fac ceva unic.”
Videos by VICE
Jobul are tot felul de conotații morbide. Moartea, și în mod special cadavrele, înfricoșează o grămadă de oameni: sunt sursa de inspirație pentru nenumărate filme horror și, de multe ori, sunt diagnostice valabile în același timp cu diverse probleme de sănătate psihică, precum anxietatea și tulburările depresive, a căror rădăcină se află de multe ori în teama de moarte.
Drept urmare, viața unui antreprenor de pompe funebre e în continuare învăluită în mister – puțini sunt cei care înțeleg ce înseamnă meseria asta cu adevărat. Am rugat-o pe Carvaly să demonteze unele dintre cele mai frustrantre idei preconcepute de care s-a lovit până acum în cariera ei.
Toți antreprenorii de pompe funebre au fost gotheri în copilărie sau obsedați de moarte
Ăsta e, probabil, mitul meu preferat! Nici că ar putea să fie mai departe de adevăr. Mi-aș permite să ghicesc că majoritatea antreprenorilor de pompe funebre au fost atinși cumva de moarte și m-am simțit obligată să fac o diferență.
Dar adevărul e că industria asta e incredibil de normalizată. Am câteva tatuaje – pe încheietura mâinii mele scrie „trece și asta” – dar mi s-a cerut să acopăr tatuajul ăsta la precedenta casă de pompe funebre la care am lucrat. Mai și voiau să purtăm aceste eșarfe oribile cu franjuri, iar dacă purtam fuste, trebuia să purtăm și ciorapi. Industria de pompe funebre e cam blocată în anii 1950: un puști goth ar fi tăiat-o de acolo (cu tot respectul pentru puștii goth, vă respect alegerile vestimentare!).
Confruntarea zilnică cu moartea te bagă într-o dispoziție extrem de melancolică
Melancolia nu e o reacție naturală față de moarte, pentru că nu prea e înrudită cu auto-conservarea, dacă mă-ntrebi pe mine. Oamenii care rezistă în industria asta au un simț dement al umorului. Trebuie să-l ai, altminteri o iei razna. Ajungi să-ți dai seama că nimic din toate astea și nimic din ceea ce faci nu conteză, pentru că, la final, cu toții murim! Așa că râzi de te spargi și asta te eliberează. Eu mai încerc și să fiu super amabilă cu oamenii, pentru că ei nu știu ce știi tu: sunt încă prinși în căcaturile alea meschine și minuscule.
Femeile se țin departe de industria asta, pentru că nu rezistă
Industria devine din ce în ce mai feminizată (în SUA, aproape 60% dintre studentele în știința pompelor funebre sunt astăzi femei, conform Asociației Naționale a Directorilor de Pompe Funebre). Un mit persistent care mă enervează e ideea că femeile intră în asta pentru că sunt, în mod naturale, dispuse să aibă grijă. Mă scoate din minți! Când bărbații lucrează în industria asta o fac pentru că se descurcă bine cu afacerile, științele și „suportă” chestia asta. Dar când o fac femeile, e pentru că suntem drăguțe, blânde și materne. Ăă, nu.
Firmele de pompe funebre sunt corporații, iar munca implică foarte puțină creativitate
Cu asta pot să spun că sunt de acord. Ca persoană care conduce propria firmă de acest gen, presiunea să nu eșuezi e uriașă. Vrei să ai un branding creativ, o ofertă la fel, dar mai vrei și să-ți plătești facturile. Să nu mă înțelegi greșit: antreprenoriatul de pompe funebre e o afacere. Adeseori, aspectele creative ale jobului nu sunt cele care aduc venituri în firmă, deci nu merită să investești timp și resurse în ele. Mi-aș fi dorit să stea altfel lucrurile, dar după ce am ajuns să am propria afacere, pot să zic sincer că am mai puține resentimente față de aparatul corporatist al industriei înmormântărilor.
Cadavrele sunt periculoase
M-am luptat îndelung și cât am putut ca să combat ideea că îmbălsămarea e obligatorie prin lege, precum și că îmbălsămarea e necesară ca să protejăm sănătatea publică. Nu e adevărat sub nicio formă. Nu sprijin practici nesigure, dar cer ca lumea să înțeleagă că e mai sigur să pui mâna pe un cadavru decât pe carne crudă. De fapt, practicile diferă atât de mult în termeni de siguranță, încât ar putea să nu aibă nicio legătură. (Folosesc exemplul ăsta doar pentru că e atât de banal să pui mâna pe un piept de pui crud, încât nimeni nu s-ar gândi de două ori la asta.)
De regulă, îmbrăcăm cadavre în prezența rudelor, astfel încât eu și colegii mei le mai și machiem uneori, ceea ce pare magic. Astea sunt momentele care mă împiedică să-mi smulg părul din cap. Oamenii au nevoie să știe că e sigur și e ceva ce pot și ei să facă. Știu că sună complet dement în clipa asta, dar când moare o persoană specială din viața ta, vrei să îi onorezi amintirea printr-un ritual din ăsta. Pentru că coafatul, machiatul și îmbrăcatul sunt toate ritualuri. Mă gândesc la asta mai ales acum, într-o lume care devine din ce în ce mai mai puțin religioasă, în care e important să recreezi sau să recontextualizezi chestiile care te umanizează. Nu trebuie să oferi altcuiva ocaziile astea de a jeli în mod sănătos.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.