Tipul ăsta face moartea să pară mișto

(Ilustrații de Joel Benjamin)

Uneori mă sperie că ne plimbăm toți așa, aiurea, și ignorăm cât de stranii sunt existența și realitatea morții inevitabile. Mă simt nebună că mă asaltează gândurile astea, în timp ce oamenii din jurul meu discută un episod din Game of Thrones și ce-o să mănânce la Chipotle. Nu dau vina pe oamenii ăștia. Ar fi greu să trăiești într-o stare de obsesie constantă pentru moarte. Și eu mi-am îngropat foarte multe întrebări existențiale sub meniul de la Cheesecake Factory sau cu povestea dificilă de dragoste dintre Chuck și Blair din Gossip Girl. Dar când mă năpădește realitatea morții, mă simt singură și izolată că nu vrea nimeni să se „ducă acolo" verbal.

Dar unii oameni din America se duc acolo. Bodhi Be e „un soi de moașă a morții", fabricant de sicrie și director executiv al Doorway into Light, o organizație nonprofit din Maui, care face advocacy și programe educaționale pentru cei care se apropie de moarte și cei care au grijă de ei. Doorway into Light încearcă să „reinventeze și să revoluționeze industria de pompe funebre și înmormântări, să transforme «afacerea morții» și să-i redea calitatea de «serviciu sacru»", prin metode sustenabile pentru mediu și incluzive din punct de vedere spiritual. Be este și fondatorul și președintele Death Store, prima casă de pompe funebre atestată ecologic din Hawaii, în care se află o bibiliotecă și o librărie, urne biodegradabile și sicrie din lemn, cât și un frigider pentru trei cadavre.

Am vorbit cu Be despre relația dintre aversiunea față de moarte, consumerism și distrugerea planetei.

VICE: Cum te-ai apucat de asta?
Bodhi Be: Mă întreb și eu uneori. Sunt pastor de 30-și-ceva de ani și am început să dau de oameni care aveau nevoie de consiliere, fie pentru că mureau ei sau le murea cineva. Nu mă simțeam suficient de priceput, așa că m-am dus și m-am făcut voluntar la casa de bătrâni, am făcut training la ei și apoi am început să primesc cereri să stau cu oamenii pe moarte la ei acasă. Am învățat extraordinar de multe din direcția asta și învăț în continuare. Și, ca om de afaceri, am studiat și m-am uitat în jur și m-am documentat despre industria funerară și cea a cimitirelor – care e o afacere de miliarde de dolari – și folosesc adeseori practici destul de toxice. Se gândesc la propriul profit, E ultimul cadou pe care i-l faci bunică-tii, n-ai vrea să-i oferi cel mai scump sicriu? Chiar și casele de bătrâni deveniseră o industrie de miliarde de dolari, dependentă de banii din industria de asigurări, care le pune foarte multe limite. Așa că mi-am zis atunci, OK, vreau să fac ceva. L-am întrebat pe [mentorul spiritual și autorul cărții Be Here Now] Ram Dass dac-ar vrea să facă ceva și am organizat un eveniment care a adunat mai mult de o sută de oameni timp de trei zile, pentru că voiam să aflu ce persoane din comunitate erau interesate de a avea grijă de oamenii pe moarte într-un mod mai conștient. Și restul a venit de la sine din asta.

Cum ți-a afectat munca asta relația cu propria mortalitate?
Aș zice că îmi schimbă viața în fiecare zi, pentru că faptul că stau în preajma morții o transformă într-o chestie mai tangibilă. Evident, majoritatea nu știm, pe bune, c-o să murim. Nu ne comportăm ca atare. Abordăm lumea ca și cum avem o tonă de timp. Când mor oamenii, noi le spunem că se duc acasă și, evident, eu chestionez faza asta, pentru că are niște implicații care s-ar putea să se lege de starea proastă în care se află planeta – pentru că mulți dintre noi nu consideră locul ăsta „acasă". Eu nu iau de-a gata timpul pe care-l am aici. Știu c-o să mor și nu știu când. Nu mai procrastinez. Relațiile cu oamenii din viața mea au devenit mult mai importante. Eu spun că lăsăm constant o urmă după noi, iar urma asta e fie plină de iubire, respect și apreciere, sau de furie, gelozie, resentimente și lipsă de iertare. Văd cât de mult se străduiesc oamenii pe moarte să facă curat și să șteargă urma aia, iar cel mai bun moment ca să cureți chestiile astea e azi, nu când ești pe moarte.

Ce diferențiază o înmormântare ecologică de una obișnuită? Știu că nu folosiți substanțe chimice toxice, precum formaldehida, dar ce folosiți în loc?
Tot ce vindem, toate coșciugele și urnele noastre sunt făcute din materiale care nu conțin substanțe chimice, toxine și otrăvuri. Fac un sicriu simplu, din lemn, fără cuie și șuruburi. Vând sicrie și urne din bambus, care se dizolvă în ocean. Suntem licențiați ca antreprenori de pompe funebre ecologici de Green Burial Council.

Și cum e cu înmormântările personalizate pe care le faceți? Dacă cineva vrea să fie înmormântat în ocean, ai dreptul să pui pur și simplu cadavrul în ocean? 
Dacă n-am avea voie, m-ai intervieva din celula de la închisoare. Există legi care reglementează înmormântările de cadavre umane în ocean, dar nu există legi împotriva chestiei ăsteia. Oamenii sunt înmormântați în ocean de când există nave. Armata încă înmormântează oamenii în ocean. Deci, da, fac asta de ani de zile și suntem singurii care fac asta în Hawaii.

Ce alte înmormântări unice sau mai creative ați făcut?
Cred că cea care iese cel mai mult în evidență e cea a unei artiste cunoscute. La moartea ei a venit o întreagă comunitate de artiști și demenți, care-au îmbrăcat-o și au machiat-o și a fost o înmormântare costumată. Au avut un sicriu de la Death Store și, de fapt, dacă intri pe pagina noastră de Facebook, poza de la cover e de la înmormântarea respectivă.

Și ce anume e The Death Store?
The Death Store e ceea ce numesc eu un spațiu educațional. Furnizăm servicii, consiliere, produse și resurse pentru oamenii pe moarte și familiile lor, oamenii care lucrează în domeniile astea și oameni care vor pur și simplu să se informeze și să exploreze ideea că într-o zi s-ar putea să mori. Există o bibliotecă, o librărie și o bibliotecă de consultat la sală. Există un notar care vine acasă la oameni. Avem un preot, câțiva consilieri și apoi, peste toate astea, ne promovăm sicriele și urnele biodegradabile. Vindem și chestii gen lumânări și ulei ca să te ajutăm să-ți faci înmormântarea acasă, ca să n-ai nevoie de noi.

Ce se întâmplă dacă nu îmbălsămezi cadavrul? Știu că în California nu trebuie să îmbălsămezi cadavrele, dar trebuie să le ții la frigider.
Nu trebuie să îmbălsămezi cadavrele nicăieri în America. Poți să pui un cadavru în avion sau să călătorești dintr-un stat în altul cu un cadavru – situația asta s-ar putea să fie pe alocuri reglementată – dar există o idee eronată destul de răspândită că ar fi legi care spun că toată lumea trebuie să fie îmbălsămată. Nimeni nu trebuie să fie îmbălsămat. În Hawaii, cadavrele trebuie să fie îngropate, cremate sau băgate la frigider în decurs de 30 de ore. Și, de fapt, în California nu cred că există nicio limită pentru cât timp poți să ții un cadavru acasă.

Uau.
Dar lumea o îmbălsămează pe bunica, pentru ca ultima lor imagine cu bunica să fie o poză artificială, cumva înfrumusețată. Oamenii se împotrivesc mult și au o mare aversiune la ideea de a o vedea pe bunica moartă. Cred că asta e o problemă reală în cultura noastră, că nu suntem obișnuiți să vedem cum arată oamenii când sunt morți. Și am auzit chestii, gen: „Păi, nu vreau ca ultima imagine pe care mi-o amintesc cu bunica să fie cu ea moartă." Deci cred că e mult de muncă în ce privește aversiunea noastră față de cum arată moartea și față de ideea că, la un moment dat, o să murim. Pe bune, nici nu spunem „a murit bunica". Spunem că a murit motorul și-a murit copacul, dar bunica pare mereu să fi trecut undeva.

Ce i-ai spune cuiva care are o foarte mare anxietate față de moarte?
Așa suntem toți. Cam toți.

Și cum putem să ne împăcăm mai bine cu ideea că o să murim?
[ Râde]

Cred că asta e întrebarea de un milion de dolari.
Țin prezentări pe tema asta: împrietenirea cu moartea. Uneori mă plimb în costumul de schelet. De-asta am un magazin care se cheamă The Death Store. Oamenii zic că nu pot să-i spun The Death Store. Vor să-i spun Magazinul Pe Curând. De-asta o parte din munca mea e foarte îndrăzneață: încerc să scot moartea de sub tabuul pe care l-am creat în cultura noastră. Și aș zice că se leagă de ce se-ntâmplă pe lume. Pentru că suntem atât de deconectați de locul pe care-l ocupăm în lumea naturală și de importanța morții și-a muritului. Dacă observi natura, o să vezi că nu există viață fără moarte. Și ni se aplică și nouă. Ar trebui să existe un Magazin al Morții lângă orice Starbucks, ca metodă de a-i ajuta pe oameni să se trezească și înțeleagă că viața e foarte prețioasă și fragilă. Când mor oameni în alte părți ale lumii, ne gândim: A, sunt doar statistici. Nu sunt eu, nu e familia mea. Nu credem că o să ni se întâmple nouă. E despre alții.

Tu ce simți despre moartea proprie? Crezi că ai făcut, cât de cât, pace cu ideea?
Da, clar, pentru că stau mult prin preajma ei, moartea îmi e un profesor extraordinar. Majoritatea, inclusiv eu, umblăm ca somnambulii, într-o stare de hipnoză. Dar când afli că o să mori sau că tocmai ți-a murit un prieten, e cea mai radicală chestie pe care-am văzut-o vreodată. Am fost la înmormântări mari, unde sute de oameni au fost scuturați și au ieșit din starea aia de hipnoză. Sunt unele dintre cele mai puternice experiențe spirituale pe care le-am avut vreodată, pentru că oamenii au eliminat tot rahatul și căcaturile.

Poate fi înfricoșător să te scuture cineva din somnambulismul ăsta, dar poate e doar pentru că am petrecut atât de mult timp în starea asta de hipnoză, pentru că nu suntem obișnuiți cu ideea de a fi treji.
Păi, dacă nu ne scuturăm mai repede, o să dormim toți un pic.

Traducere: Ioana Pelehatăi