Tipul ăsta și-a mâncat propriul șold pentru un proiect artistic

Nu e ușor să-ți apară proiectul artistic de la universitate în ziare precum Time, Huffington Post, the Independent, the Mirror, the Telegraph și Die Welt în aceeași săptămână. E nevoie să ai talent, dedicație, relații bune și ocazional, să-ți mănânci o parte din propriul corp.

E cazul norvegianului în vârstă de 25 de ani, Alexander Selvik Wengshoel, care s-a născut cu un șold deformat. Alexander și-a petrecut viața în durere, într-un scaun cu rotile, supus mereu tratamentelor cu morfină și multor operații la șold. Acum patru ani i s-a propus înlocuirea șoldului cu unul de metal. A acceptat, cu condiția ca doctorii să-l lase să filmeze operația și să păstreze vechiul șold pentru un proiect artistic. Când a ajuns acasă, și-a gătit și a mâncat propria carne lângă o garnitură de cartofi și un pahar de vin.

M-am întâlnit cu el ca să aflu de ce.

VICE: Lucrarea ta, The Body Project, a atras atenția presei. Când te-ai hotărât să-ți transformi propriul corp în artă?
Alexander Wengshoel: Prin 2010 studiam animație. Profesorul mi-a arătat arta sângeroasă a lui Hermann Nitsch și am fost fascinat și inspirat. Sângele mi s-a părut dintotdeauna fascinant. Apoi am aflat că va avea loc operația mea la șold, operație ce promitea să-mi facă viața suportabilă și să mă scape de durere. Profesorul mi-a spus că povestea era prea intensă ca să nu fie documentată și folosită. Așa că mi-a venit ideea să filmez totul și să iau osul șoldului acasă.

Noul șold metalic al lui Alexander îl ajută să se bucure de o viață fără durere.

Cum ai convins medicii să te lase să filmezi totul și să iei șoldul?
Am sunat la spital și mi-au răspuns imediat că nu am voie să filmez. Dar i-am sunat de mai multe ori pe zi până m-au pus în legătură cu doctorul chirurg. Și el m-a refuzat inițial, dar după ce i-am spus povestea mea de coșmar și i-am prezentat proiectul, a zis: „Hai s-o facem, ce dracu'!” Din fericire, omul e interesat de artă și i-a plăcut ideea.

Apoi a mai fost chestiunea cu șoldul. De obicei fac oasele praf și le folosesc în scopuri medicale. Nici asta n-aveam voie să fac, să păstrez osul. Dar le-am dat un ultimatum: fie îl păstram, fie urma să merg la alt spital. Ne-am tot certat până când chirurgul s-a săturat de asistentele plângăcioase și m-a lăsat să-mi fac damblaua.

Povestește-mi cum a decurs ziua cea mare.
S-a întâmplat pe 10 martie 2010. Stăteam întins pe un pat de spital și niște oameni mă transportau pe coridoare spre o viață nouă cu noul meu șold din titan. Țineam bine camera video între picioare. Când am ajuns în sala de operații, medicii au început să pună întrebări, dar chirurgul șef le-a spus să facă exact ce le spuneam. Până la urmă, anestezistul s-a oferit să țină el camera. Apoi mi-a injectat cel mai mișto drog din toate timpurile. Mă simțeam ca în paradis și am început să râd, dar apoi mi-au injectat altceva și au început să-mi demonteze șoldul.

Ce s-a întâmplat când te-ai trezit?
Am încercat să-l strâng de gât pe doctor. Au sărit pe mine cinci membri ai personalului și mi-au injectat ceva tare. Data viitoare când am deschis ochii, am văzut-o pe iubita mea. M-am întors și am văzut lângă mine un os de șold însângerat. Era împachetat într-o punguță sterilă din plastic și avea un bilețel de la chirurg, care îmi ura mult noroc.

Una e să iei acasă o bucată din tine și alta e s-o mănânci. Cum ai ajuns să faci asta?

Inițial, carnea nu făcea parte din proiect. Voiam s-o dau jos de pe os și s-o arunc. După ce am fiert osul prima oară, carnea a ieșit de pe el și am turnat-o în chiuvetă. Atunci m-a lovit gândul: „Doamne, asta e chiar carnea mea.”

Mi s-a părut prea personală ca s-o fotografiez și am luat o bucățică. M-am uitat la ea un timp îndelungat și dup-aia mi-am zis: „Ce căcat?!” și am băgat-o în gură, am gustat-o, am mestecat-o, am înghițit-o, după care am început să plâng incontrolabil. Simțeam o combinație de bucurie, supărare și frustrare.

Alexander nu vrea să arunce niciodată vechiul lui os. Tronează deasupra actelor medicale cu care s-a confruntat de-a lungul vieții.

Ai vomitat?
Nu, după câteva minute de plâns, mi s-a părut ceva foarte natural. Am pus-o la prăjit în tigaie cu chili și usturoi, sare și piper. Am desfăcut o sticlă de vin și am aprins lumânări. Mi-am făcut și o garnitură de cartofi. Apoi m-am așezat la masă și am mâncat tot – a devenit o ceremonie, un ritual.

Cum a fost când te-ai dus la toaletă?
Haha, n-a fost nimic diferit.

Ce părere ai despre canibalism în general?
Nu cred că a fost canibalism. Canibalismul se bazează pe ideea de a ucide o altă persoană și de a o mânca – de obicei crudă. Mi-aș compara gestul cu acela de a mânca placenta după ce ai născut un copil. Face parte din corpul tău. Îi poți spune canibalism dacă vrei, dar eu nu l-aș numi așa.

Anul acesta ți-ai expus proiectul final la expoziția de absolvire. Instalația e compusă din trei părți: videoclipul cu operația, o masă cu istoria ta medicală și un cârlig medical pentru suspendat. Poți să-mi spui ce e cu ele?
Majoritatea hârtiilor de pe masă sunt din perioada când am murit în Tailanda.

Ai murit?
Anul trecut mergeam cu motocicleta prin Koh Phangan fără cască și foarte beat și pe pastile. Am lovit un SUV și m-am făcut praf. Cioburi de sticlă mi-au penetrat gâtul la trei milimetri de artera principală. Mi-am crăpat capul, dar craniul a rămas intact. Mi-am dislocat umărul, mi-am zdrobit cotul și degetele. Eram varză, în comă. M-am trezit cinci zile mai târziu cu plăcuțe de metal și șuruburi peste tot. Din fericire, aveam o asigurare ca lumea și m-au internat la o clinică privată.

Alexander practică suspensia de doi ani și s-a alăturat unei comunități de artiști care lucrează cu corpul.

Cum reacționează lumea când află că ai mâncat o bucată din tine?
Am primit susținere de pe tot globul, a fost incredibil. Oamenii sunt curioși, dar unii și dezgustați. Dar cred că nu mi-au înțeles bine proiectul. N-am făcut asta ca să atrag atenția. Asta e povestea mea și nu vreau ca oamenilor să le fie milă de mine. Am o viață minunată, zâmbesc în fiecare zi.

Scopul meu e să le dau oamenilor de gândit. Viața e scurtă și oamenii tind să fugă de durere, bagă mereu pastile. Durerea nu e fizică – e o idee pe care trebui să înveți s-o gestionezi. Nu trebuie să fie ceva negativ. Vreau ca oamenii să se gândească la însemnătatea vieții și la semnificația corpului pentru ei. Vreau să-i fac să simtă.

Ce urmează în viitor?
Anul viitor plănuiesc să mă mut în Italia și să deschid o galerie de artă a corpului. După asta nu știu. Și tatuajele mele fac parte din The Body Project. Îmi voi acoperi tot corpul cu tatuaje, iar după ce mor, nu vreau să fiu incinerat. Vreau ca pielea să-mi fie jupuită, sărată și întinsă ca o pânză. Carnea îmi va fi pompată cu un silicon special și voi fi transformat într-un fel de sculptură. Cu osul șoldului într-o mână și pantalonii desfăcuți ca să se vadă șoldul din titan. Va fi ultima mea lucrare artistică.

Cine crezi că ar face asta pentru tine?
Acum discut cu niște oameni din Germania și Polonia. E un procedeu foarte scump dar îmi voi sacrifica toată viața pentru artă. Tot ce am e corpul meu și poveștile mele.

Traducere: Oana Maria Zaharia