E un defect ciudat și înnăscut de care suferă Campionatul Mondial, că până ajunge în punctul culminant, finala poate de multe ori să pară ceva adăugat prea târziu. Ceea ce începe cu o festivitate kitschoasă și intrigi – încă o vară cu turneu, care se-ntoarce ca un prieten bun, după ce-a lâncezit doi ani într-un abis – se termină invariabil într-o stare istovită, cu o cursă alergată, minerale consumate, iar arcele narative dispar precum curcubeiele la apus.
De fapt, probabil e un argument destul de convingător – că finala Campionatului Mondial e cel mai plictisitor joc din tot fotbalul global, o sărbătoare a posibilităților anulate, cu toate acele speranțe și visuri decapitate cu ghilotina, ambițiile a 32 de echipe și națiuni vărsate pentru un singur învingător lacom. Ca spectacol, poate părea ciudat de însingurată și câștigată printr-un efort prea mare – echivalentul unui joc pe băute în care s-ar băga Paul Merson și Gazza în camera de hotel pe care-o împart când joacă Middlesbrough în deplasare, dând pe gât vin roșu, stins cu somnifere, până când leșină unul dintre ei. Ultimul care rămâne conștient câștigă. Dar, mai exact, ce câștigă?
Videos by VICE
Răspunsul pentru Franța e mult mai evident, iar anul ăsta n-ar îndrăzni nimeni să spună că meciul final a fost plictisitor. Croația a jucat grozav, s-au dat în spectacol duminica cu toate calitățile care i-au adus atât de departe în primul rând: încăpățânare, motivație, o anumită precizie brutală cu care i-a terminat pe jucătorii din echipa adversă. Dar, la final, au fost învinși de o echipă a Franței, care, de la stupoarea acelui ultim joc din 16 împotriva Danemarcei, a părut în sfârșit interesată să exploreze vastele întinderi ale propriilor talente prodigioase. Kylian Mbappé Lottin: lumea și stelele sunt ale tale.
Mbappé e cel care a produs, zice-se, cel mai încântător spectacol individual în Rusia 2018, într-un sfert de finală pe care a părut să-l joace într-un atac pur, agățându-se de umărul oricărui apărător argentinian care părea la momentul respectiv cel mai slab din haită, cel mai pregătit să moară. Exploziile care i-au asigurat Franței un penalty și-apoi o lovitură liberă de la marginea tribunei în prima repriză de la Kazan au semănat frică de moarte în apărarea adversarilor, iar Mbappé a fost lupul care, cumva, a ajuns în camera de panică a argentinienilor.
Tot în jocul ăla s-a dat cel mai bun gol de la turneul final, înscris de fundașul-dreapta francez Timothée Chalamet, care a trimis un semi-voleu de pe exteriorul ghetei, care a părut să-și cânte ceva în timp ce-și croia drum spre plasa porții, un gol care va deveni din ce în ce mai bun, pe măsură ce trec anii și se acumulează nostalgiile. O, o, vai și-amar de mine / de prima dată când m-ai atins.
Acea după-amiază toropită de duminică a marcat și a definit cu-adevărat turneul. Lionel Messi și Cristiano Ronaldo, acești Joe Cocker și Jennifer Warnes ai fotbalului modern, s-au prăvălit pe din afară în decurs de șase ore și au ucis orice speranțe care mai stăruiau, cum că unul dintre ei ar putea să câștige un campionat mondial și să încheie, în sfârșit, cearta neîncetată despre care dintre ei ar trebui să fie ținut minte drept cel mai bun. Din ziua aia, n-a mai fost vorba despre aparent prestabilita lor confruntare din sferturile de finală și a început să fie turneul care va fi ținut minte pentru că a inaugurat noua eră a acestui sport, una din care, slavă cerului, lipsește complexul Messi-Ronaldo, în care s-a deschis un vid nou, plin de neprevăzut, în care Mbappé, Kevin De Bruyne, Neymar, Sergej Milinkovic-Savic, José Maria Giménez, Aleksandr Golovin, Dávinson Sánchez, Paulo Dybala, Marco Asensio, Harry Maguire și atâția alții vor spera să le meargă bine, în feluri decisive pentru țările lor.
Rolul mare pe care a reușit Anglia să-l joace în toate astea a fost încurajator. Evoluția lor a fost cu siguranță ajutată de o grupă relativ ușoară și au avut noroc și cu avantajele de a nu fi extrași în grupele A sau B, ci G. Campionatele Mondiale sunt întotdeauna mai distractive când trebuie să joace toți ceilalți înaintea ta; chiar și când ești neutru, meciurile sunt înțesate de fiorul că te uiți la cineva cu care s-ar putea să te mai întâlnești peste scurt timp. Când meciul despre care-ți pasă cel mai mult e la finalul fiecărei runde din grupe, parcă se și lungește un pic turneul, și-și extinde întinderile umede de-a lungul verii – acea primă victorie în ultimă instanță împotriva Tunisiei pare să fi avut loc în altă viață, meciul deschizător de cortină al Rusiei, în care a demolat cu 5 la 0 Arabia Saudită, e, din păcate, o chestie despre care mai putem vorbi doar prin intermediul unui pahar cu fundu-n sus și a unei plăci de lemn cu alfabetul, niște cifre și cuvintele „da” și „nu” scrijelite pe ea, care-i pe deasupra și bântuită.
Cum și pentru ce anume va ține minte istoria acest turneu care-a părut să aibă loc în propriul microclimat emoțional, izolat cumva de nenorocirile politice complexe și răsturnările sociale care au loc pe teritoriul gazdelor și pe tot cuprinsul lumii?
Amintirile vor fi cu VAR, cu alergătorii Rusiei și îndrăzneala lui Cheryshev, cu Manuel Neuer blocat și bântuit de spectrul karmic ai acelor bani de prânz furați, de labele de leu ale lui Aliou Cissé și de anvergura aripilor lui Jo Hyeon-Woo. Va fi ținut minte pentru lacrimile de nerăbdare ale lui Mo Salah, pentru Belgia-Japonia, 3-2; pentru consensul întârziat în a-l încorona pe Diego Godín și pentru norul negru de turmă globală furibundă la adresa lui Neymar; pentru vulturii albanezi cu două capete, meme, demența penalty-urilor cu Panama și regretabilele ieșiri timpuri ale echipelor din Peru, Iran, Nigeria, Senegal și Serbia. Va fi ținut minte pentru lipsa de milă a lui Ante Rebic și pentru întoarcerea pe tușă a lui Willy Caballero, pentru zdrobirea colosală a lui Mateus Uribe de către Jordan Pickford, pentru Spania 3-3 cu Portugalia, De Bruyne versus Brazil, camera perversă a FIFA, ferestrele de cocaină ale lui Maradona și tunsoarea scârboasă a lui Domagoj Vida.
Va fi ținut minte pentru toate lucrurile care nu s-au întâmplat – acuze din partea englezilor, priviri temătoare aruncate procesului, efigiile orașelor-târg – și pentru toate lucrurile care s-au întâmplat – Southgate you’re the one, porecla Slabhead, aruncatul coregrafic cu berea, a-ți scrie propria poveste și a reînvia cântece vechi. Va fi ținut minte pentru ritmul lui Mbappé și rostogolirea lui Milad Mohammadi, la accidentare, pentru yachtul de sex ca de oligarh al lui Robbie Williams, pentru cum s-a pocnit Michy Batshuayi cu mingea-n față, pentru musculițele din Volgograd și pentru tipul ăla care imita că fute un semafor în mijlocul centrului Londrei, în plin val de caniculă, și trăgea pe nas cocaină de pe cheile de la casă, în timp ce o dubă de jandarmi de la poliția metropolitană dădea târcoale la doar câțiva metri, și poate pentru capacitatea evenimentului de a incita și alimenta dorința de nestăvilit pentru mai mult, mai mult, mai mult, mai mult, mai mult.
Mai presus de orice, va fi pur și simplu ținut minte: cel mai bun Campionat Mondial dintre toate, așa zic toți, cel puțin până când vara cu turneul se-ntoarce la tine-n prag, cu același rânjet sec, cu ghetele acoperite de o mâzgă dubioasă și cu senzația aia familiară că asta ar putea să fie cel mai important și magic dintre ritualurile noastre vechi și stupide.
Articolul a apărut inițial pe VICE UK.
