Quantcast
Tot nu înțeleg Instagramul

Sunt oamenii care-l privesc ca pe cel mai palpitant instrument pentru exprimare artistică modernă de la căcatul de elefant încoace.

Acum vreo săptămână, am scris pentru VICE un articol intitulat „Nu înțeleg Instagram”. În caz că ați fost prea ocupați să faceți poze la masa de prânz/unghii/cea mai apropiată clădire înaltă ca să-l citiți, aflați că era un atac adresat faimoasei aplicații de smartphone și o ocazie de a atrage asupra mea epitete precum: „tataie”, „puștan goth de 15 ani”, „hater pesimist”. Articolul spunea că Instagram arată ca pula, iar oamenii fotografiază numai căcaturi cu el. Dar nu e ca și cum am zis ceva nou, nu?

Doar că nu mi-am dat seama că pe lângă mulțimea de oameni în care am aruncat cu vitriol, mai există o întreagă comunitate de oameni care iubesc Instagram din toată inima. Și nu mă refer la oamenii care-l folosesc ca să facă fotografii cu prietenii lor, ci la oamenii care-l privesc ca pe cel mai palpitant instrument pentru exprimare artistică modernă de la căcatul de elefant încoace. Instagram pare a fi o mișcare ce se laudă nu numai cu simpatizanți, ci și cu acoliți. În mod deloc surprinzător, mulți dintre ei au comentat pe blog.

M-au intrigat oamenii ăștia. Evident că Instagram nu e urât în mod unanim, dar nu mi-aș fi imaginat că cineva poate avea sentimente atât de puternice pentru el într-un sens pozitiv. Pentru mine, să iubești Instagram e ca și cum ai iubi Pret a Manger – e mereu acolo, o constantă de care nimănui nu-i pasă prea mult. Confuzia mea a crescut și mai mult când Instagram a declarat că acum are dreptul să vândă fotografiile tuturor. În mare, se pare că oamenilor nu le e atât de ciudă că le va fi încălcată intimitatea, cât le e ciudă că nu vor primi bani pe fotografiile lor de căcat, cu filtru vintage pe care le-au făcut picioarelor lor.

Imediat după ce știrea a ajuns în media, am auzit că într-o galerie din apropierea mea avea loc o expoziție Instagram. Am hotărât să merg la întâlnirea instagramiștilor ca să văd care e faza și dacă există vreo șansă să fiu îndoctrinat de acest cult ciudat al clasei de mijloc.

Evenimentul a avut loc într-un spațiu de pe Brick Lane unde se țin de obicei expoziții de artă și cursuri artistice ținute de hipsteri japonezi cu părul roșcat. În fine, înăuntru nu era chiar adunarea loserilor, cum mă așteptam, ci mai degrabă un fel de târg de artă de suburbie sau o ședință a părinților.

De cum am intrat, am fost primit cu brațele deschise, deși nu figuram pe lista de invitați. Am început să mă simt un pic ca un labagiu, care a călcat cu bocancii prejudecăților lui în hobby-ul altora. Mă așteptam să dau peste toate pițipoancele și toți șaormarii din lume, dar oamenii de aici păreau drăgălași. Mă simțeam ca un CEO de la Nike la o întâlnire a unui grup de fani ai tricotajelor.

Mulțimea era alcătuită în principal din oameni veseli, fani Twitter – din cei buni la inimă care se oferă mereu voluntari la ferme, se bucură când văd un flashmob și poartă pălării amuzante de sărbătoare în perioada Crăciunului (e una cu un ren acolo în spate, dacă vă uitați mai atent).

În câteva minute, m-am trezit cu o tichetă cu numele meu la gât și aruncat între oameni îmbrăcați în haine pufoase să facem o poză împreună. Încă nu văzusem fotografiile, dar mă primiseră în mijlocul lor fără să le pese cine eram.

Acum că primul instagram al serii fusese făcut, era timpul să mă uit la arta de pe pereți.

Într-adevăr, fotografiile de pe pereți nu erau cu apusuri de soare penibile așa cum mă temeam, dar nici nu erau material Hasselblad Masters. Nu vreau să fiu un bou, pentru că sunt sigur că oamenii au intenții bune, dar mi-e greu să găsesc o scenă londoneză mai tipică și mai banală decât cele din fotografiile lor cu cabine telefonice roșii, autobuze și Big Ben.

Dacă se presupune că arta trebuie să fie transcedentală și să te transporte în alt plan, singura dimensiune în care au reușit să mă transporte a fost toaleta unei cafenele de lângă metrou care vrea să pară chic.

Tocmai când mă amuzam mai bine, am dat peste o serie de fotografii care mi-a înghețat zâmbetul pe buze. Se pare că un fotograf șmecher a dat peste un sistem secret de tunele în orașul nostru. Ce sunt aceste holuri spațiale care se întind dedesubtul nostru? Fotografiile aveau un look de clinică extraterestră, din Gattaca. Tunelele aveau scări care te transportau în sus și în jos și reclame ciudate la producții cinematografice proaste și extrem de scumpe. Măi să fie. Cum am putut trăi în Londra toată viața fără să observ complicatele intestine de oțel ale orașului meu? Dacă știți cum pot ajunge acolo, vă rog să-mi dați de știre.

Iar autobuze, iar cabine telefonice. Pardon. Punkiști în autobuze. Oameni cu umbrelă care trec pe lângă cabine telefonice.

O dovadă că ciuma Instagram s-a întins pe toată planeta și că aplicațiile foto de pe telefon sunt super previzibile a fost faptul că frumoasa mea asistentă avea în telefonul ei o copie identică a uneia dintre fotografiile expuse în galerie. Nu știu unde a fost făcută – cred că în ceva parc unde nu te lasă ăștia să te îmbeți pe iarbă, presupun.

Înțeleg că în artă e vorba de perspectivă și tot ce vrei, dar estetica plină de filtre a Instagramului jupoaie individualitatea fiecărei poze, dând naștere unui stil perfect uniform. Ca un Polaroid al secolului 21, presupun, dar fără farmecul acestuia.

Cum cunoștințele mele fotografice se reduc la „trebuie să pornești întâi aparatul”, m-am gândit să dau cuvântul unui om mai priceput la capitolul ăsta. Îl invit în scenă pe domnul Jake Lewis, fotograf VICE și nu numai.

„Privind toate imaginile strânse la un loc, observi o mare tendință de repetiție. Și nu sunt imagini foarte interesante care se repetă, sunt lucruri pe care le vedem zi de zi – o cabină telefonică sau un sandviș - doar că toate sunt alb-negru, cu excepția cabinei telefonice roșii sau a logo-ului de pe aripa avionului. Începi să vezi exemple de principii de bază ale fotografiei.

Când instalezi aplicația e ca și cum ai face un curs de fotografie pentru începători. Utilizatorii încep să învețe să folosească Regula Treimilor și perspectivele. De exemplu, în primul curs de fotografie pe care l-am făcut, ni s-a spus să fotografiem culoarele de la metrou pentru că acolo sunt multe linii drepte care au o estetică plăcută ochiului. Fix asta vezi și pe Instagram: mii de fotografii cu scări rulante și cu peroane de metrou.

„25 de lire una”

Chestia e că iPhone-urile, iPad-urile și orice alt smartphone care suportă Instagram sunt din categoria de electronice scumpe, ceea ce înseamnă că adulții care le cumpără cu banii lor sunt de obicei corporatiști, sclavi ai muncii. Deci Instagram e un nou instrument de expresie personală și individualitate pe care acești oameni îl pot folosi cu ușurință în mijloacele de transport pe care le iau până la muncă și nu e nevoie să cumpere un aparat foto adevărat și să se ocupe ca lumea de fotografie.

De aceea sunt mereu prezente în imaginile lor aceleași lucruri. Singurul lucru care se schimbă e filtrul artistic pe care au hotărât să-l folosească. Ce nu înțeleg majoritatea utilizatorilor e că dacă vrei să creezi o imagine deosebită cu un lucru banal, trebuie să îl abordezi dintr-o perspectivă total diferită, nu să stai în fața lui, să-l pozezi și apoi să cumperi un filtru nou cu 2,99 lire.”

La evenimentul Instagram se organizase un fel de vânătoare de ouă de Paște, însoțită de o hartă a destinațiilor americane turistice numai bune de fotografiat. Toate erau locuri pe care le cunoșteam și le evitam, dar m-am gândit să merg să fotografiez și eu lucrurile care se presupune că sunt reprezentative pentru orașul în care locuiesc.

Printre aceste „perle ascunse” era locul ăsta numit Poppies, un bistro cu fish and chips care abuza de toate lucrurile tradițional britanice. Exact ce le place Instagrammerilor. Cu lumini retro și prețuri mari.

Apoi mai era The Big Chill Bar, un loc deloc relaxat, după părerea mea.

Sătul de mers prin frig ca să fotografiez locuri în care n-aș călca niciodată, am hotărât să mă întorc la galerie pentru partea a doua a serii: discursurile.

Omul de cuvânt al serii era un berlinez al cărui nume îmi scapă. Se pare că omul nostru era o stea în ascensiune în universul Instagram și strângea mii de likeuri la fotografiile lui alb-negru despre viața Berlinului. Sincer să fiu, lucrările sale erau net superioare oricărei alte fotografii din expoziție, dar comparate cu arta fotografică adevărată, tot arătau ca și cum ar fi trebuit să fie pe pereții unui internet cafe.

Era un tip ciudat, amuzant și sinistru, așa cum sunt Heidi Klum sau Herzog. Ne-a povestit cum e să fii mare în jocul Instagram și ne-a explicat trucul cu șireturile, care înseamnă să te prefaci că-ți legi șireturile și în timpul ăsta să fotografiezi copiii care nu vor să se lase fotografiați. Apoi, înainte să-l poată opri cineva, a predat scena următorului vorbitor.

Tipul ăsta – Pierre sau Pascal sau Pablo. Părea simpatic. Ne-a povestit despre cum i-a închis Instagram contul, dar apoi l-a făcut președintele fanclubului oficial, ca un fel de lider rebel binecuvântat cu o poziție înaltă.

Ca să fiu sincer, habar n-am despre ce tot vorbea. Deja mă gândeam la ale mele. Stăteam acolo și dădeam din cap, aplaudam și încercam să nu pufnesc în râs când îl vedeam entuziasmându-se la o fotografie cu un copac toamna. Toți aplaudau zâmbind fotografii complet banale. Mă simțeam ca un student la Educație Fizică trimis să studieze teoria artei la Sorbonna.

Sosise momentul să plec. Dar cred că am învățat ceva din toate astea. Și cred că acum am puțin respect pentru această aplicație. Tot nu înțeleg de ce-i entuziasmează pe oameni atât de tare, dar înțeleg de ce îi face pe unii fericiți. E greșit să faci fotografii cu porumbeii din stația de autobuz? Presupun că nu. Poate că nu sunt la fel de bune ca cele ale Dianei Arbus, dar eu aș putea face niște fotografii pe fereastra trenului în drum spre Creta și aș putea fi Diane Arbus.

Cel mai mult m-a impresionat aspectul de comunitate. La fel ca și comunitatea tenismenilor, de exemplu, cred că e o pierdere de vreme penibilă și neoriginală, dar când vezi oamenii adunându-se și interacționând în această lume disparată și izolată, știi că n-are cum să fie ceva rău.

E păcat că cele mai multe fotografii de pe Instagram sunt atât de banale și de turistice, dar măcar n-am văzut boemia aceea cu care se laudă lumea pe internet la evenimente din astea. Pentru că asta e cea mai nasoală parte la chestia asta. Dar oamenii ăștia nu erau genul. Instagram e o unealtă folositoare pentru capturarea lumii în care trăim și împărtășirea acestor fotografii, doar că e păcat că e o lume atât de filtrată prin oamenii care o folosesc.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și: Nu înțeleg care-i faza cu Instagram