Trăim oare vara muzicii disco?

Foto de Jake Lewis, de la petrecerea Skream and Boiler Room’s Bradley Zero

Uită-te la tine, ești varză. Guvernul care ajută bogații și se pișă pe săraci ți-a tăiat orice avantaje și te-a lipsit de o educație. Nu ți-ai putut permite o vacanță de ani de zile, ai îndurat o iarnă de șapte luni și singura dată când ai fost fericit în ultima vreme a fost când ai sărbătorit pe străzi împreună cu câțiva alți golani moartea unei femei bătrâne. Ce-ai să faci vineri noapte? O să stai în casă singur și-o să asculți discursuri de-ale lui Jello Biafra? Sau o să iei destule droguri cât să uiți ce viață de căcat ai și o să te iei în brațe cu necunoscuți pe cântecul „Everybody Dance”?

Știu că s-a mai zis chestia asta înainte, dar chiar cred că de data asta o să se întâmple. Chiar cred că suntem în pragul unei veri a muzicii disco.

Când lumea dă de căcat, muzica populară reacționează în două direcții. De obicei, vorbește despre problemele sociale la modul supărat. Dar momentan nu avem artiști ca Public Enemy sau Joan Baez care să facă asta, avem iLL Manors, folkul liberal al lui Frank Turner și câteva trupe pop care cică încearcă să schimbe lucrurile.

Cultura noastră pare disperată să iasă din coșmarul șomajului și al datoriilor, dar niciun muzician nu pare interesat să se ocupe de asta. Ceea ce e de înțeles. Totul e relativ: Internetul a făcut industriei lor cam ce a făcut Thatcher comunităților de mineri.

Fotografie cu golani din Hackney în 2010, de Henry Langston.

Apatia asta a întors pendulul în altă direcție – decât să mă consum din cauza nenorociților, de ce să nu sting luminile, să închid ochii și să dau muzica atât de tare încât să uit de existența lor? Legendarul DJ din Manchester Mike Pickering mi-a spus că patronii de cluburi declară mereu că cel mai bine le merge  pe timp de criză. Deși muzica dance a flirtat cu politica în trecut, dintotdeauna a tins să scape oamenii de grijile de zi cu zi. Și asta nu e neapărat o critică – să oferi cuiva o cale de scăpare poate fi la fel de util ca un cântec de protest.

Nu e vorba doar de veterani ca Daft Punk care se îndreaptă mai mult în direcția lui David Mancuso decât a lui David Guetta în ziua de azi. La aproape fiecare petrecere Boiler Room se ascultă muzică măcar puțin disco. Krystal Klear, Medlar, Floating Points și Disclosure, toți au arătat că există o lume întreagă dincolo de vocile înalte și break-urile de synth în stil Poundland. Până și nașul fearstep-ului suburban, Skream, a băgat în ultima vreme chestii care până acum se puteau asculta doar la petrecerile de pe acoperiș din Monte Carlo, în timp ce spectacolul camaradului lui din Croydon, Loefah, Norwood Soul Patrol, sună mai mult ca emisiunea lui Tony Hadley de pe Heart FM decât ca Night Slugs b2b.

Nu uitați că tabăra lui Todd Terje, “Inspector Norse”, ocupă momentan cluburile de dive ale națiunii cu aceeași omniprezență care era rezervată anterior pentru Skeng sau Cockney Thug. În mod ciudat, începi să suspectezi că gusturile oamenilor au devenit mai puțin serioase. S-ar putea ca muzica disco să fie viitoarea insulă de siguranță unde o să se mute producătorii, un fel de hol al muzicii dance înainte ca aceasta să se reintegreze inevitabil în coșmarul urban. Dar am sentimentul că muzica electronică avea nevoie de puțină strălucire din nou, după ani de zile în care s-a târât prin sub-bass și multe momente de liniște profundă.

Până și aspectele culturii noastre care nu au nicio legătură cu vechile clișee cu piepturi păroase și linii de bass sincopate au început să susțină manifestul disco. Sprin Breakers, de exemplu. Bineînțeles că-l are pe Gucci Mane și are genul de coloană sonoră pe care te-ai aștepta s-o auzi pe un platou de filmare din Florida în 2013. Dar se întoarce și la ideea Saturday Night Fever, cum că un film pentru tineret ar trebui să se adapteze la lumea stupidă și decadentă din jurul lui în loc să ia o atitudine moralizatoare. E un film din 1977, într-un fel în care This is Englandn-ar putea fi.

Fotografie de Holly Lucas.

La suprafață, muzica disco poate părea o mizerie prostească și materialistă despre sex, haine scumpe și Funky Town. Poate aveți impresia că reîntoarcerea la acest sound înseamnă acceptarea unei înfrângeri în domeniul creativității.

Deși n-o să neg că sună mai bine cu un pahar de șampanie decât cu o cutie de Skol, muzica disco e rebelă în felul ei. E cumva muzica de scăpare a celor oprimați. Atât cultural, pentru că la început a fost muzica gayilor, negrilor și a comunității latino din New York care voiau să scape de coșmarul rock de la radio în care se scălda întreaga națiune, cât și muzical. Mergeți într-un club în care muzica disco e dată la volumul potrivit și o să-i descoperiți o prospețime hedonistă, un aer vicios pe care nu-l simțiți atunci când o ascultați pe Magic FM într-un taxi.

Nu spun că atunci când Jamie XX bagă o piesă Rose Royce, a început primăvara britanică, dar în mod clar e o chestie care confirmă că poate în momentul de față, avem nevoie doar să ne distrăm și să uităm de probleme. De fapt, ascultând SpaceGhostPurpp și Denzel Curry, mă întreb dacă nu cumva am trimis în State paranoia noastră de la iarbă în schimbul ideii de petrecere non-stop promovată de Black Eyed Peas (deși e evident că petrecerile lor sunt de căcat).

Deși arta politică (sau supărată) va juca mereu un rol în orice societate, societatea noastră nu mai vrea să asculte cântece care să-i facă să vrea să se dea cu capul de pereți de jale. Așa că, în loc de apatie și liniște, de ce să nu băgăm niște disco? Dacă suntem uniți în suferință, să fim uniți și la distracție.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia