Am o frică obsesivă că o să-mi ucid părinții

E foarte posibil să fi stat de vorbă cu cineva, în timp ce-ți imaginai cum înfigi un cuțit în gâtul persoanei respective. E vorba despre un prieten, o iubită sau oricine altcineva pe care nu ai fi vrut în mod special să-l vezi cum se îneacă cu propriul sânge. De obicei e un flash de imagine, care dispare imediat. Aceste gânduri violente rezistă mai mult dacă ești blocat în trafic cu niște muiști sau dacă iei prânzul cu un coleg care plescăie de zor. Dar, de obicei, scapi de imaginile astea la fel de repede pe cât îți vin în minte. Iar dacă îți amintești de ele, nu te îngrijorează prea tare, pentru că știi că nu ai fi în stare să omori pe cineva.

Dar astfel de viziuni nu sunt trecătoare pentru toată lumea, mai ales pentru cei ca mine, care suferă de Harm OCD (tulburare obsesiv compulsivă violentă) de mai bine de șase ani. Harm OCD este o tulburare psihică caracterizată prin frica obsesivă de a face ceva greșit, ceva macabru, criminal sau transgresiv. Ești îngrijorat obsesiv să nu ajungi un pedofil, să comiți o crimă sau un viol, ori să ai o criză incontrolabilă care ar demonstra că ești un monstru.

Frica obsesivă de a nu te putea abține să faci ceva rău nu e același lucru cu dorința de a face asta pe bune. Persoanele cu TOC agresiv nu sunt mai expuse riscului de a acționa decât restul lumii, ci doar trăiesc cu frica asta constantă.

Pentru mine, totul a început cu un atac de panică pe când aveam 17 ani și eram, în general, lipsit de griji și fericit. Într-o zi, pur și simplu am început să mă panichez, un sentiment care a continuat zi și noapte. Simțeam genul ăla de frică ca atunci când urmează să intri la cel mai important interviu din viața ta, dar în cazul meu nu era vorba de așa ceva. Eram îngrozit și habar nu aveam de ce. Acele zile sunt destul de încețoșate pentru mine. Îmi petreceam majoritatea timpului dormind, dacă puteam, enervat pe prietenii mei și incapabil să mă concentrez pe altceva în afară de anxietatea mea.

Apoi, într-o noapte, în timp ce încercam să dorm, un gând s-a infiltrat în mintea mea. Pentru o fracțiune de secundă, mi-am imaginat cum mă duc în bucătărie, iau un cuțit ascuțit și îmi omor părinții cu cruzime, în timp ce ei dorm. Acest gând m-a convins că oficial înnebunisem. Din senin, starea mea de anxietate avea un punct de interes. Din momentul ăla, am prins o frică obsesivă să nu-mi omor părinții. Aveam momente raționale în care îmi spuneam că nu sunt în stare să fac asta, dar acele momente se pierdeau în întrebări de genul: „Și dacă se întâmplă? Dacă în noaptea asta chiar o iei razna, pierzi controlul și apuci un cuțit?" Era singurul lucru la care mă gândeam la școală, mă panicam și transpiram în timpul orelor, iar în timpul meselor cu părinții, mi-era frică să ating vreun cuțit ascuțit.

În retrospectivă, pot spune că anxietatea mea funcționa ca o boală autoimună, atunci când sistemul imunitar care de obicei te protejează, începe să atace corpul. Partea aia a mea de subconștient responsabilă pentru ce e în regulă și ce e greșit, m-a acaparat și mi-a afectat sănătatea mintală și starea mea de bine. Nu puteam să văd lucrurile în lumina asta la momentul respectiv, eram convins că înnebunisem. După câțiva ani, am ajuns la capătul puterilor mele, așa că am făcut o programare la un psiholog.

Când m-am dus la prima ședință, mă așteptam să plec de acolo în cămașă de forță, direct cu ambulanța la o instituție de nebuni. Primul lucru pe care l-am spus psihologului meu a fost că probabil sunt shizofrenic. Dar după ce am bătut câmpii vreo zece minute, am observat că el nu era deloc impresionat. E-a asigurat că nu aș fi venit la el, dacă eram cu adevărat psihotic sau un psihopat, lucru care m-a liniștit. El mi-a explicat ce înseamnăHarm OCD, faptul că e o tulburare relativ comună. Un studiu din 2007 a descoperit că 78% din persoanele care suferă de OCD au „gânduri intruzive". Multe din persoanele care suferă pe bune de Harm OCD nu sunt diagnosticate, deoarece nu percep gândurile astea ca o tulburare compulsiv obsesivă. După 20 de minute de reasigurare din partea psihologului meu, am făcut un plan de tratament și o nouă programare pentru următoarea săptămână.

În sfârșit, primisem un diagnostic, dar sentimentul ăla liniștitor nu a durat foarte mult. Nu m-am mai gândit de atunci să-mi omor părinții, dar alte gânduri cutremurătoare m-au acaparat: teama că o să devin un criminal în serie, că o să fac sex cu animale sau că aș putea fi un pedofil reprimat. Toate astea îmi treceau prin cap. În ciuda ajutorului din partea psihologului, nu puteam să-mi controlez complet gândurile și fricile derivate. Dacă psihologul meu se înșela? Dacă eu chiar eram bolnavă și el nu observase asta? De fiecare dată când scăpam de o panică, una și mai înfricoșătoare apărea.

În momentul de față, în mare parte mi-e frică să nu fiu în subconștient un pedofil. Când văd un copil pe stradă, îmi vin tot felul de întrebări în cap: De ce m-am uitat la el? La ce mă gândesc? E asta o dorință reprimată? Am o soră mai mică și e incredibil de stresant să o am în preajma mea, nu din cauza unei dorințe reale, știu asta, dar din teama că aș putea să am una. Cu ajutorul terapiei, am învățat niște tehnici să-mi înăbușesc frica, ca să nu fiu complet paralizat de asta. Atunci când îmi trece un gând prin cap, încerc să nu mai fug de el, ci să-l accept pentru ce este. Nu mai reprim gândul, iar viziunea generală este neutralizată. Mă asigur că nu am astel de dorințe, iar panica se domolește.

Ajută să vorbești despre asta și cu alte persoane. Pe un forum online despre Harm OCD, am cunoscut-o pe Lola, de 27 de ani, care mi-a povestit despre tulburarea ei. Ca și mine, în principiu ea suferă de frica de a deveni pedofilă, dar pentru ea e și mai greu, deoarece are un fiu de doi ani. În timp ce are grijă de fiul ei, ea trăiește cu frica constantă să nu-i facă rău și să nu fie în stare să se oprească. „E foarte dificil să trăiești cu asta, dar știu că nu se va întâmpla și încerc în fiecare zi să țin asta sub control. În ultimele luni, am început să am alte gânduri și anume: am o frică obsesivă că nu îmi mai iubesc soțul. Când îl văd, îi analizez constant mișcările și sentimentele mele față de el, ca să-mi dau seama dacă îl mai iubesc. Toată ziua, reproduc în mintea mea ultimele momente în care ne-am văzut. De ce nu am râs la gluma lui? De ce nu m-am culcat cu el noaptea trecută? Știu că îl iubesc profund, dar nu mă pot abține să nu pun asta la îndoială."

Am empatizat cu ea, deoarece și eu fac același lucru când sunt într-o relație și mă înnebunește. Dar nu sunt căsătorit și nu am un copil. Tulburarea mea nu a distrus nicio legătură de familie până acum. Faptul că am vorbit cu Lola despre necazurile ei m-a făcut să văd situație mea într-o altă lumină.

După ce am fost la mai mulți psihologi, am renunțat, mai mult sau mai puțin, la ideea că voi scăpa de tot de TOC. Mereu am fost o persoană sceptică atunci când a venit vorba de terapie și am refuzat medicamentația, așa că simțeam că stagnez în propria condiție. Recent, un psiholog mi-a recomandat terapii cognitive comportamentale pentru a trata tulburările obsesiv compulsive și tulburările de anxietate. Tratamentul implică o expunere treptată și graduală a persoanei la propriile frici. În același timp, înveți niște exerciții de relaxare ca să poți controla efectele fiziologice ale fricii. Pe lângă asta, mai faci acasă niște exerciții, între ședințele de terapie, ca să te confrunți cu obiectul care generează frica, cum ar fi să țin în mână un cuțit ascuțit sau să stau cu surioara mea, în loc să o evit. În momentul de față, sunt la începutul acestei terapii.

Un lucru pe care l-am învățat: cu cât te lupți cu gândurile astea și încerci să le reprimi, cu atât mai frecvente și mai violente devin. Știu că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să respir adânc și să accept gândurile care se formează în capul meu. Frica și dezgustul meu sunt dovada că nu e nimic în neregulă cu moralitatea mea.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre tulburări mintale:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani Cum e să trăieşti cu o tulburare care te face să te răneşti singur
Nu ştii ce înseamnă depresia, până nu eşti devorat de ea