Când s-a dus vestea că Alec Baldwin a împușcat-o mortal pe directoarea de imagine Halyna Hutchins cu un pistol de recuzită pe un platou de filmare, mulți au început să caute un vinovat și să analizeze care a fost nivelul de responsabilitate al lui Baldwin. Câteva săptămâni mai târziu, cel puțin opt persoane, dintre care unii erau copii, au fost ucise la concertul Astroworld al rapperului Travis Scott din Houston, Texas, și altele au fost internate în spital după ce au fost călcate în picioare. Aceste incidente sunt șocante din perspectiva unui outsider, dar își lasă amprenta mult mai tare asupra persoanelor care au fost implicate.
Persoanele implicate în omucideri accidentale nu se trezesc cu ideea că vor juca un rol în moartea cuiva. Și totuși, după cum estimează psihologa Maryann Gray, aproximativ treizeci de mii de persoane trec anual prin asta doar în Statele Unite. Alte sute de mii de oameni le cauzează altora răni grave. „Accidente de mașină, împușcături neintenționate, greșeli medicale – nu doar în spitale, ci și acasă, când îi dai tatălui tău bolnav un medicament greșit, de exemplu – accidente la locul de muncă, accidente în locuri recreaționale, înecarea accidentală a copiilor. Sunt lucruri mult mai răspândite decât crezi”, a declarat Gray pentru VICE.
Videos by VICE
Așadar, cum treci peste faptul că i-ai făcut cuiva un rău iremediabil pe care nu l-ai putut preveni? Gray, care a fost implicată în moartea unui copil de opt ani care a alergat în fața mașinii ei în 1977, a fondat, câteva zeci de ani mai târziu, grupul de sprijin Accidental Impacts, care îi ajută pe oameni să treacă peste astfel de evenimente traumatizante.
Cum se simt oamenii după ce omoară sau rănesc din greșeală o altă persoană?
În general, un astfel de eveniment are două componente. Prima e tulburarea de stres post-traumatic (PTSD), care e un diagnostic psihiatric manifestat prin simptome emoționale, cognitive și chiar fizice care îți tulbură viața de zi cu zi. Cealaltă componentă, pe care o simt multe persoane care au ucis pe cineva din greșeală, sunt „daunele morale.
Dauna morală e un sentiment de disperare pe care îl simțim atunci când comportamentul nostru nu se ridică la standardele noastre morale. Rezultatul e un sentiment imens de rușine și vinovăție, care duce la pierderea respectului de sine și la o tendință de izolare. De multe ori, persoanele care trec prin asta experimentează dorințe suicidare sau dezvoltă diverse dependențe.
PTSD-ul și daunele morale se suprapun, dar sunt diferite. PTSD se bazează pe frică: e cauzat de șocul violenței neașteptate și de realizarea bruscă că lumea e un loc imprevizibil, iar noi nu avem niciun control. Ne ajută mult să trecem prin viața de zi cu zi cu impresia că avem un oarecare grad de control, dar traumele astea ne distrug această iluzie. Daunele morale, spre deosebire de PTSD, se bazează pe vinovăție. Accentul nu e pe șoc, și nici pe violență, ci pe consecințele incidentului asupra părerii noastre despre noi.
Ce altceva e specific acestui gen de traumă?
Adesea, terapeuții încearcă să-și ajute clienții să nu se simtă vinovați, deși e normal să ne simțim vinovați când am făcut rău cuiva, chiar dacă n-a fost vina noastră. Nu e doar de înțeles, e chiar o reacție adecvată la situație.
Multe traume nu au acest element de autoînvinovățire și ambiguitate. Dar, oricare ar fi circumstanțele unei omucideri accidentale, oamenii tind să se învinovățească. Deși n-au fost neglijenți și n-au greșit cu nimic, acțiunile lor au avut consecințe oribile asupra altora. De exemplu, eu am fost la volanul unei mașini care a lovit și a ucis un copil; copilul a alergat în fața mașinii mele, n-am putut face absolut nimic. Dacă nu l-aș fi lovit eu, l-ar fi lovit altcineva. Dar încă mă învinovățesc pentru asta, pentru că eu am făcut-o. Eu eram la volan.
Cred că multe persoane care omoară sau rănesc din greșeală pe altcineva se dau la fund. Nu vorbesc prea mult despre asta. Nu simt că au nevoie de terapie sau se tem ca evenimentul să nu le distrugă viața, mai ales dacă presa a scris despre asta. Se gândesc că nu ei sunt victima în această situație, ci agresorul, așa că nu merită niciun fel de ajutor. „Am făcut un rău și merit orice mi se întâmplă de acum.” Așa că se formează un conflict inconștient între indivizi care păstrează experiența doar pentru ei. Apoi mai e societatea care e îngrozită de ideea unor acte violente întâmplătoare neintenționate – și pe bună dreptate! Sunt situații oribile.
De ce ar avea nevoie cineva care a comis un accident fatal din greșeală de un grup precum Accidental Impacts?
Din câte știu, Accidental Impacts e singura organizație din lume care se concentrează pe nevoile psihologice ale oamenilor care au rănit sau ucis neintenționat pe cineva. Aș vrea să accentuez că ucigașii accidentali nu sunt victime. Victima e persoana care a murit sau a fost rănită, cât și familia ei. Nu vreau să pun semnul egal între moartea unei femei minunate precum Halyna Hutchins și doliul familiei și prietenilor ei și suferința ucigașului ei, chiar dacă acesta n-a avut o intenție.
Totuși, e nevoie de un grup de susținere pentru persoanele care au comis neintenționat crime, pentru că e vorba de o traumă foarte severă. De multe ori, aceste persoane sunt marcate pe viață de ce au făcut. Dar organizația noastră le oferă o speranță că, într-o bună zi, își vor găsi liniștea și acceptarea.
Ce poți face după ce ai fost implicat într-un astfel de accident?
Eu încurajez persoanele care au rănit sau au ucis din greșeală pe cineva să meargă cât mai repede la terapie, ca să primească ajutor. Aspectele dizabilitante ale traumei îți afectează viața, jobul, familia, productivitatea. Nu ai cum să depășești momentul până nu reușești să procesezi ce s-a întâmplat.
După ce se întâmplă așa ceva, îți pui o grămadă de întrebări: Ce înseamnă asta pentru mine ca persoană? Ce spune asta despre lume? Ce aleg să cred? Pentru ce sunt vinovat? Cum ar trebui să accept responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat?
Și așa ajungem la cel mai important pas în depășirea traumei, după părerea mea, și anume, comemorarea victimelor. Cum să luăm decizii prudente și conștiente care să reprezinte un gest de respect față de victime și toți cei care au suferit în urma acestei tragedii. Și există o grămadă de feluri în care poți face asta. Unul evident e slujba religioasă. Mai există și exprimarea creativă – de exemplu, Alec Baldwin e artist și ar putea să-și folosească talentul în acest sens. Sau, după ce ai trecut printr-o astfel de situație, s-ar putea să devii mai spiritual, mai legat de familie. Sau poți lua decizia să fii mai generos și mai plin de compasiune în onoarea victimei.
Cu alte cuvinte, putem respecta fragilitatea și prețiozitatea vieții prin gesturi care fac lumea un loc mai bun. Asta nu înseamnă că ai rezolvat problema și durerea din viețile celor apropiați victimei, dar măcar simți că ai un rost pe lume, că poți face o schimbare în bine. În ciuda lipsei controlului, simțim că aducem o contribuție comunității din care facem parte.
Care e scopul încercării de a scăpa de teamă și vinovăție după o ucidere accidentală?
De multe ori, oamenii vorbesc despre iertarea de sine și nu e nimic în neregulă cu acest limbaj dacă simți că rezonezi cu el. Dar eu una nu sunt adepta lui, pentru că iertarea implică un singur gest. Să zicem că îți vărs, din greșeală, cafea pe birou. Îți cer iertare, tu mă ierți și, chiar dacă mă simt prost, mă iert și eu pe mine că am avut o dimineață grea. După care îmi văd de ale mele.
Dar n-o să mă pot ierta niciodată pentru ce am făcut în 1977. Îmi pot oferi, totuși, compasiune. Deci compasiunea față de sine mi se pare mai bună decât iertarea de sine. Nu putem schimba ce s-a întâmplat, dar nu trebuie să lăsăm asta să ne definească și nici nu trebuie să creștem drama din jurul accidentului – pentru că asta se întâmplă dacă ne izolăm și ne pedepsim la nesfârșit pentru el.