Screenshot din videoclipul „Why You Always Lying”
Fie că e vorba despre Hillary Clinton care își schimbă discursul despre cum folosește ea mailul sau de Pentagon, care își schimbă povestea despre bombardamentele recente asupra unui spital din Afghanistan sau despre Volkswagen care spune că vehiculele companiei produc mai puține gaze decât produc, de fapt, lumea e plină e minciuni și nesinceritate. Corporațiile mint în legătură cu produsele lor; vedetele mint că au altă vârstă; oamenii își înșală partenerii. Trăim într-o epocă în care minciuna a devenit ceva comun sau doar pare așa pentru că tehnologia ne ajută să ne prindem unii pe alții cu minciuna mai ușor?
I-am pus această întrebare profesorului Matthew McGlone, un psiholog cognitiv care ține cursuri despre „Minciună și Înșelătorie” la Universitatea din Texas. El studiază psiholingvistica sau felul în care oamenii își influențează unii altora comportamentul prin comunicarea verbală. A scris și a editat două cărți despre minciună și, de curând, a studiat hoții de identitate. Ne-a ghidat prin istoria și dezvoltarea minciunilor și ne-a explicat de ce ființele umane vor avea întotdeauna tendința să mintă.
Videos by VICE
VICE: Face minciuna parte din natura umană? Cât de devreme încep oamenii să mintă?
Dr. Matthew McGlone: Dovezile arată că bebelușii fac asta de pe la vârsta de 19 luni. Atunci putem vedea primele semne de minciună la oameni. Când e vorba de vârsta asta inocentă, spunem că e un fel de joacă de-a prefăcutul, pentru că nu e clar dacă bebelușii încearcă să te convingă să crezi ceva neadevărat, dar e clar că manipulează lucruri care știu că nu există. Una dintre pietrele de hotar despre care vorbesc sociologii e ceea ce numim teoria minții – idee de bază că oamenii diferiți au credințe și cunoștințe diferite. Acest lucru poate fi evident pentru noi, adulții, că ceea ce știu și cred eu de diferit de ceea ce știi și crezi tu, dar nu le e evident copiilor.
Clasificăm acest tip de minciuni altfel decât nesinceritate directă?
Există un continuum între adevăr și nesinceritate, iar în majoritatea timpului, mai degrabă spunem jumătăți de adevăruri. Nimeni nu spune adevărul în totalitate; ar fi imposibil. Adevărul e că majoritatea lucrurilor pe care le considerăm înșelătoare, chiar și minciunile directe, au un sâmbure de adevăr în ele. Dar putem face distincția între înșelătorii – poate fi înșelătorie prin omisiune – selectez detalii pe care ți le spun și ascund altele – sau poate fi înșelătorie în care inventez detalii ca să te conving. Minciunile pot fi o combinație de detalii omise și detalii inventate.
Dacă majoritatea minciunilor sunt parțial compuse din fapte reale, ce fel de indicii trebuie să aibă în vedere oamenii când vor să depisteze minciuni?
Indiciile pe care se bazează oamenii de obicei sunt unele băbești sau influențate de stereotipuri sociale – că mincinoșii tind să-ți evite privirea sau că au tendința să fie stresați sau că spun povești foarte abstracte, cu puține detalii. Multă lume se bazează pe indiciile astea, dar nu există dovezi care să le susțină. De fapt, există dovezi puternice că dacă ne bazăm pe ele, ajungem la concluzii greșite. Cele mai convingătoare sunt indiciile de context. În loc să cauți indicii gen „știu că minți pentru că îmi eviți privirea”, ar trebui să căutăm indicatori de context care sugerează că s-a generat ceva fals sau înșelător.
O persoană mi-a zis o poveste elaborată despre cum a salvat o femeie care era să fie răpită în timp ce făcea plinul într-o benzinărie din New Jersey. Dar eu știu că în New Jersey e interzis de douăzeci de ani să-ți faci plinul singur. Asta nu înseamnă că n-a intervenit să salveze femeia, dar clar a zis ceva care m-a făcut să fiu suspicios. Nu din cauza privirii sau a limbajului, ci in cauza unui lucru specific pe care îl cunoșteam. Altcineva mi-a zis că a renunțat la Facultatea de Drept Princeton, ceea ce ar fi foarte greu de făcut, având în vedere că Princeton nu are Facultate de Drept!
Alte exemple: un vecin mi-a zis că a săpat în grădină și a găsit un os de dinozaur. Am căutat pe internet și am aflat că trebuie să sapi foarte, foarte adânc; nu se găsesc oase de dinozaur în această regiune a lumii și în niciun caz atât de aproape de suprafață. Asta înseamnă că omul m-a mințit? Nu, dar sunt totuși slabe șanse să fie adevărat. Trebuie mereu să folosim elemente de context și să aflăm fie contradicții directe bazate pe cunoștințele noastre sau unele aparente, bazate pe probabilitate, cum ar fi probabilitatea de a găsi un os de dinozaur la trei metri adâncime în propria curte.
Indivizii și instituțiile mint diferit sau diferența e doar la nivel de scară – instituțiile au o capacitate mai mare de a-și transmite mesajele?
O diferență e scara la care sunt făcute, dar aș zice că instituțiile depun mari eforturi ca mesajele lor să fie plauzibile și să nu poată fi contestate. De asta folosesc companiile expresia „Rezultatele pot varia”. La suprafață, e adevărat, evident. Normal că un regim n-o să funcționeze la fel pentru toată lumea. Dar genul ăsta de „sinceritate” are scopul de a proteja o nesinceritate.
Companiile care au departamente juridice mari și firmele de relații cu publicul care analizează comunicatele își aleg foarte bine cuvintele și au grijă să nu poată fi contestate mai mult decât indivizii. Azi e mai ușor ca niciodată să angajezi oameni care să-ți scrie recenzii bune și recenzii proaste pentru companiile rivale.
Sondajele arată că publicul american nu mai are deloc încredere în instituții. Ești de părere că instituțiile mint mai frecvent azi decât în trecut?
Cred că e o nouă întrupare al unui fenomen care se desfășoară de foarte multă vreme. Există o carte intitulată Diavolul Învinge, despre istoria percepției înșelătoriilor de către public. Conține eseuri scrise în diverse curți regale din Europa, lucruri pe care le-au scris călugării în era medievală: spuneau că înșelătoriile domină lume și că Dumnezeu ne va trăzni pentru că am devenit atât de corupți. Cred că se întâmplă același lucru și în epoca modernă. Nu știu dacă se minte mai mult, dar într-adevăr, internetul ne ajută să prindem mai repede oamenii cu minciuna.
Dar pe noi înșine cum ne mințim? În aceeași manieră sau altfel?
Ne folosim mult memoria selectivă. Nostalgia pentru perioada anilor ’80 sau ’90, când eram mai veseli, era multă muzică mișto la MTV. Și ignorăm problemele de democrație și libertate sau faptul că atunci a început epidemia HIV. În anii ’80, Reagan îndemna lumea să se întoarcă în anii ’50 – când a început Războiul Rece, perioada dinainte să obținem drepturile civile. Tindem să privim trecutul selectiv, ca pe o perioadă mai simplă, pentru că am depășit-o și am supraviețuit. Și tindem să ignorăm părțile negative. Așa ne păcălim cel mai ușor pe noi înșine.
Un alt lucru pe care îl facem e raționalizarea. Dezvoltăm mecanisme explanatorii care justifică de ce am luat o anumită decizie și nu alte decizii care ar fi avut consecințe diferite. E o formă de disonanță cognitivă. Și ăsta e un mecanism complex prin care ne mințim. Vrei să ții minte ceva drept bun și important dacă ai hotărât că e esențial pentru identitatea ta.
Crezi că tehnologiile precum rețelele de socializare schimbă felul în care mințim?
Ne dau mai multe oportunități să facem lucrurile pe care le făceam deja. În anii ’50, era un sociolog pe nume Erving Goffman, care vorbea despre prezentarea sinelui: despre cum diferă sinele nostru real de sinele pe care îl arătăm publicului. Și ca să vezi, când vorbea despre persoana lui publică, o numea „față”. Iar Facebook e, practic, o mare mașinărie a feței, a fațadei. Sunt multe studii care sugerează că oamenii care se bazează pe postări din social media ca să cunoască alte persoane dezvoltă o imagine foarte distorsionată a prietenilor lor și, în majoritatea cazurilor, obțin imagini mult mai optimiste și mai roz decât sunt, cu adevărat, viețile prietenilor lor. Asta nu pentru că prietenii lor încearcă intenționat să-I păcălească, ci pentru că toți tindem să ne arătăm partea bună, succesele și bucuriile, în loc de eșecuri și dezamăgiri.
Am studiat mult și persuasiunea, pe lângă minciună. Și când vorbesc de tactici de persuasiune, oamenii vorbesc despre dovezi sociale. Ideea e că dacă vreau să te conving că ceva e corect și sunt credibil, cele mai bune dovezi pentru chestia asta sunt alte persoane care fac ce le spun eu. Numărul de followeri de pe Twitter, numărul de like-uri la o postare pe Facebook – toți le privim ca pe niște indicii de credibilitate. Există o întreagă industrie a like-urilor și conturilor fantomă, pe care companiile le folosesc ca să câștige încrederea publicului.
Cum îți înveți studenții să identifice credibil un fapt sau o afirmație adevărată?
Disecăm sursa informației, circumstanțele în care e folosită; dacă sunt citate dovezi, de unde provin aceste dovezi și care e relația dovezii cu sursa. Îi rog să-și pună întrebarea: dacă ar fi o minciună, cât de ușor ar fi de descoperit? Trecem în revistă toți factorii care ne-ar putea face să credem că e falsă sau adevărată.
Asta se aplică mai ales la minciunile interpersonale?
Petrecem mult timp vorbind despre înșelătoriile dintre oameni, dar dacă analizăm din punct de vedere al frecvenței, cele mai multe înșelătorii se întâmplă în domeniul imunologiei și al microbiologiei. Dacă ne uităm la viruși, de exemplu virusul răcelii comune, virusul HIV sau Ebola, motivul pentru care sunt atât de fatali e faptul că îi par benigni sistemului nostru imunitar. Reușesc să păcălească foarte eficient sistemul imunitar. Există un domeniu larg al imunologiei numit mimetică, iar acest domeniu studiază cum reușesc patogenii să păcălească sistemul imunitar. Nimeni nu spune că e ceva strategic sau că virușii intenționează să înșele sistemul imunitar, dar uite că sistemul nu-i recunoaște. Există multe tipuri de cancer care funcționează la fel. Unele celule canceroase arată ca o parte benignă din esofag, așa că nu sunt urmărite de anticorpi. Și animalele folosesc înșelătorii: vulpile arctice își schimbă culoarea blănii din alb iarna, în maro vara. Există multe vietăți care se camuflează perfect în mediul în care trăiesc. Cele mai fascinante înșelătorii au loc, din punctul meu de vedere, în medicină și biologie – felul în care virușii și patogenii păcălesc corpul.
Cunosc o femeie biolog-botanist pe care o chem uneori la cursuri și vorbim despre imunologie și despre orhidee. Multe orhidee se reproduc prin păcălirea albinelor masculi, pe care îi fac să creadă că sunt albine femele. Masculii încearcă să facă sex cu orhideele, sacii lipicioși cu polen se lipesc pe spatele masculilor și sunt transportați la următoarea orhidee. Și așa reușesc ele să se polenizeze.
Deci spui că înșelătoria e o parte inerentă a evoluției biologice?
Poate că sinceritatea e cea mai bună politică, așa cum ne place să spunem în relațiile interumane, dar se pare că nu e deloc politica naturii.
Traducere: Oana Maria Zaharia
Mai multe despre minciună:
Internetul e o mare fabrică de minciuni
Cele mai bizare cinci conspiraţii recente din online-ul românesc
Ești #pebune cu tine însuți și cu ceilalți?
