Publicitate
opinie

Am locuit într-un bloc cu bulină roșie din București și asta m-a făcut să mă mut din țară

Ce nu poți evita, acceptă cu plăcere!

de Ioan Colbeanu
21 Ianuarie 2020, 9:42am

Autorul, cu bulină. Fotografii din arhiva sa personală

Când m-am mutat la ultimul etaj al blocului cu bulină roșie din C.A. Rosetti din capitală, în 2007, nu știam c-o să-mi petrec acolo următorii trei ani din viață.

Împlinisem 25 de ani și încercam să scap rapid dintr-o relație toxică și lungă. Locuiam împreună. Cum la vremea aia nu știam să mă despart „ca adulții”, să discut despre emoții și chestiile practice care urmează separării, mi-am făcut un bagaj minimal într-o seară și m-am mutat în clădirea cu bulină, unde locuiau deja două bune amice, printre care și proprietara apartamentului.

Inițial, mi-am propus să stau acolo două săptămâni, până îmi fac curaj să am o discuție reală cu fosta, dar am abandonat planul, pentru că noua situație se dovedea a fi mult mai palpitantă. Amicele mi-au spus că pot sta oricât am nevoie...

Mă îndrăgostisem deja de zonă, de atmosfera din casă, de terasa spațioasă de la etajul opt, cu vedere spre Inter, dar mai ales de oamenii care o vizitau și rămâneau adeseori peste noapte, sau chiar săptămâni de-a rândul. Nu mai trăisem într-un colectiv de artiști până atunci, așa că blocul din Rosetti era paradisul exprimării libere și a unei noi vieți.

cutremur, bloc cu bulina, cutremur in bucuresti
Vedere de pe terasa apartamentului din blocul cu bulină roșie. Toate fotografiile sunt din arhiva autorului

Deși considerată centrală, zona acesta a Bucureștiului arăta destul de wild în 2007: magazinul non-stop de cartier, numit OK, era neumbrit concurențial de apariția Mega-urilor, pe-o rază de-un kilometru (întâlneam random cunoscuți în miez de noapte, la o vorbă la OK), Caragiale nu avea încă statuie, parcul Caragiale nu avea încă bănci, autoturismele erau parcate constant pe toată suprafața trotuarului, iar câinii maidanezi roiau în haite gălăgioase prin parcul Grădina Icoanei, la ceas de seară. Pe lângă toate astea, am realizat că majoritatea clădirilor vecine au bulină roșie de pericol maxim în caz de cutremur, iar multe dintre cele rămase fără bulină au umbra unui cerc ciudat pe tencuială, ca o eclipsă totală de lună, care indica de obicei că bulina fusese înlăturată de locatari (e și cazul blocului în care locuiam eu).

cutremur, bloc cu bulina in bucuresti
Parcare și mesaj urban à la C.A. Rosetti

Înainte de a-mi pune întrebări despre cum aș supraviețui unui cutremur puternic care m-ar surprinde acasă, în topul personal al fricilor cu potențial mortuar se aflau: căderea țurțurilor de pe clădiri pe timp de iarnă, prăbușirea cu liftul, a cărui ultimă revizie data prin 2005, accidentele de mașină când treceam ilegal strada spre casă și atacurile uneia dintre nenumăratele haite de maidanezi din zonă.

Lista era evident deschisă și cred c-aș fi putut scoate avertismentul bulinei roșii cu ușurință din topul personal, dacă n-ar fi fost deja pe primul loc în topul fricilor colegelor de apartament. Discuțiile paranoice despre realitatea cutremurului au început după aproape un an de conviețuit pe Rosetti, probabil și pentru că subiectul era din ce în ce mai des mediatizat la știri. Dar în cazul meu, asocierea mult mai relevantă a cutremurului era cu teoria sfârșitului lumii în 2012, conform calendarului Maya.

Conspirația cutremurului mistic

Deși n-are nicio logică în prezent, când nouă din zece persoane din mediul în care te-nvârți îți povestesc că, dacă o schimbare de conștiință la nivel global nu are loc până la data X, vor urma cataclisme care vor mătura orașele lumii, începi să te gândești cum va sfârși Bucureștiul într-un scenariu câtuși de puțin real. Cel puțin asta mi se-ntâmpla mie: cutremurul devenise arma mistică prin care Universul își făcea dreptate și separa corupții de cinstiți, ignoranții de activiști sau viii de morți.

În fine, cert e că polemicile ilogice despre sfârșitul lumii m-au făcut să meditez mai mult la posibilitatea propriei morți ca victimă a cutremurului. Din „turnul din Rosetti” - cum era cunoscut balconul printre prieteni - mă simțeam mai expus decât 80 la sută dintre cunoscuții mei. Iar faptul că urmăream ocazional OTV-ul la un cui, ca formă de entertainment conspiraționist, era singura chestie care mă ajuta să realizez ridicolul fricii mele legate de cutremurul din 2012.

Primul cutremur pe bune

În aprilie 2009, am simțit primul cutremur serios în blocul din Rosetti, de peste cinci grade pe scara Richter. Urmăream tutoriale de fantasy gaming pe net, când pisicile au început să alerge tripate prin casă, căutând parcă refugiu. Câteva secunde mai târziu, mobilierul a început să se miște, dădea impresia că se deplasează camera cu totul, ca un feribot pe timp de furtună. Momentul a fost scurt și nu eram sigur că-i o iluzie de la prea mult uitat în ecran sau de la cidru. Am realizat că trăisem prima experiență de acest fel într-un bloc cu bulină numai când am văzut cum se actualiza feed-ul de Facebook cu statusuri, ca ciupercile după cutremur. Primul instinct a fost să mă întreb: Shit, și dacă nu s-ar fi oprit?

Mi-am dat seama că doza mea de optimism, în cazul în care-ar fi lovit „marele cutremur” de peste șase grade, se reducea la speranța că voi fi găsit printre primii între dărâmături, fiindcă locuiam la ultimul etaj și petreceam 50 la sută din timp pe terasă. Dar, după logica asta, n-aș fi fost găsit neapărat viu și asta îmi amplifica anxietatea.

Eram, totuși, încă dispus să împart fericirea de moment cu anxietatea și să sper că mă voi număra printre norocoșii ruletei rusești a cutremurului.

Bula vecinilor din blocul cu bulină

Amica mea își achiziționase casa în urma unui schimb. Dăduse pe apartamentul din Rosetii unul din Militari și mai primise pe lângă o sumă frumușică de bani, pentru că turnul fusese construit pe la 1938 și avea riscuri de prăbușire din pricina vechimii. Dacă treceam peste aspectul exterior al clădirii, cu mici părți de tencuială căzute pe alocuri, sau peste cel mai înghesuit, zgomotos și creepy lift din câte am întâlnit în oraș, spațiul era generos și cochet, iar terasa-balcon de la ultimul etaj făcea realmente toți banii.

Însă la vremea aceea mai aveam o bubă: vecinii. Vârstnici în proporție de 90 la sută, cu fețe încleștate, care răspundeau rareori c-un zâmbet la salut. Pe de altă parte, înțelegeam și perspectiva lor asupra cuibului de tineri puși pe party mai mereu pe acoperiș sau asupra tranzitului zecilor de fețe necunoscute cu și fără dread-uri, pe care le-ntâlneau în liftul zgomotos sau într-un continuu du-te vino pe scări.

Așa că relația cu vecinii nu era tocmai deschisă, iar amica mea, proprietara, trecea rar pe la ședințele de bloc. Dar când ajungea, asista la discuții despre reconsolidare și reparația acoperișului, proces care se bloca mereu în același punct: neîncrederea în administratorii blocului și a relațiilor de putere de care ar fi beneficiat în interes propriu. Lipsa generală de consens asupra procesului și a sumelor necesare reparațiilor era constantă.

Temerile bătrânilor erau justificate. Cu câțiva ani în urmă, când eu nu locuiam acolo, administratora de atunci a strâns o sumă babană pentru reparații și a dispărut fără urmă într-o țară caldă, lăsând locatarii fără lucrări, cu datorii la întreținere și c-un dosar de Interpol nesoluționat până azi.

Paranoia clasică de „străini” a vecinilor o resimțeam zilnic, știind că intrarea în apartament e atent supervizată pe vizor aproape non-stop de bătrânica cu insomnii de vizavi, pe numele ei de cod Cecetevica. Ea ținea zilnic socoteala persoanelor ce ne treceau pragul, a volumului boxelor de pe balcon sau a mișcărilor liftului după miezul nopții, iar toate astea le aflam tot la ședințele de bloc.

Comunicam totuși cu un singur vecin, din blocul vecin, și el cu bulină, care-avea puțin peste 50 de ani, un mini-magazin de vinuri la parter și o voioșenie specifică celor ce lucrează în industria băuturilor alcoolice. Îmi plăcea de el, avea mereu la el o caterincă pentru oricine-l saluta. Era neînfricat de bulina roșie de deasupra magazinului și o alinta deseori: „Asta n-are nicio treabă, las-o ușor și nu umbla la ea”.

„Ce nu poți evita, acceptă cu plăcere!”

Fraza asta imprimată cu sprayul pe peretele balconului este meta-morala acelor vremuri și e strâns legată de cum mă raportam la cutremur și în general la viață, la 25 de ani. Graffitiul a fost dat de IRLO spontan, aproape pe neobservate, când aveam o discuție despre cutremur cu colega de apartament, iar pe fundal, un alt prieten recita cu voce tare dintr-o carte despre taoism. Mi-era clar c-aș putea s-o pățesc oricând și-mi plăcea să cred că n-am nicio problemă cu asta.

cutremur, bloc cu bulina
Pisica Isis și o parte din graff pe balconul din C.A. Rosetti

Însă amica mea, proprietara apartamentului, trecea printr-o perioadă în care se trezea din somn cu atacuri de panică. Într-unul dintre visele recurente, un scenariu apocaliptic post-cutremur, era singura supraviețuitoare într-o lume subterană și găsea trupurile celor dragi printre dărâmături. Aerul era irespirabil de la norii de praf produși de cataclism și doar ruinele Casei Poporului se mai deslușeau prin ceață și fum, în depărtare.

Am discutat de câteva ori cu ea despre inițiativele eșuate de consolidare din bloc și ce-ar fi de făcut. Era dispusă să plătească o mare parte din costuri, dacă s-ar fi implicat și alți locatari. Până și eu, care eram cunoscut ca zgârcit notoriu pentru cheltuielile ce nu privesc distracția sau hedonismul, aș fi contribuit mai serios la asta. Dar niciunii dintre noi nu eram dornici să avem de-a face cu birocrația sau să inițiem proiectul alături de vecinii care ne priveau ciudat când purtam haine colorate. Așa că ne-am redirecționat atenția pe lucrurile pozitive ale vieții și am lăsat la o parte conflictele între generații și sistemele birocratice, la fel de-nfricoșătoare precum cutremurul.

Risc seismic versus risc karmic

Abia după ce m-am mutat din apartament, pe la sfârșitul lui 2010, bulina roșie a-nceput cu adevărat să mă bântuie. O vedeam zilnic, puțin îndoită și abandonată, lângă un șantier în lucru din drumul meu spre noua casă. După săptămâni în care o întâlnisem, căzută în același loc, n-am mai putut s-o ignor. Am luat-o acasă, i-am dezlipit câteva litere albe și le-am înlocuit cu altele noi, decupate, iar „risc seismic” a devenit „risc karmic”.

cutremur, bloc cu bulina in bucuresti
Noul mesaj al bulinei: Clădire expertizată tehnic, încadrată în clasa I risc karmic

Am făcut poze cu ea în Izvor, cu Casa Poporului în background. Și-n fața Primăriei Capitalei, care avea ea însăși bulină la intrarea-n clădire.

Bulina (re)găsită îmi aducea aminte de trecutul recent și mă obseda ideea că acceptasem atât de ușor karma cutremurului. Că nu încercasem să mă protejez, să fac cereri de consolidare către autorități sau să mă implic mai mult în povestea asta care avea la bază, bănuiam eu, birocrația stupidă și alte povești despre corupție și nepăsare. Și pentru că mă gândeam retroactiv la toate lucrurile acestea, bulina roșie devenise pentru mine tot Bucureștiul: un loc din care, dacă n-aș fi plecat, m-ar fi sufocat sub dărâmăturile propriei inerții.

La vreo trei luni după selfie-urile cu bulina karmică, m-am mutat în Danemarca, țară mică, plată și fără pericole de cutremur în 2020. Sunt zile în care, cu riscul de-a părea disfuncțional de superstițios, mi-ar plăcea să găsesc o bulină roșie abandonată în fața blocului nordic.

Editor: Ioana Moldoveanu

Tagged:
risc seismic
cutremur in Bucuresti
cladiri cu risc seismic
bloc cu bulina rosie