Bitză mi-a spus de ce avea nevoie de încă un Sevraj, după 20 de ani

În 2001, Bitză a avut o colaborare cu Paraziții pe piesa „Fără tine”. Refrenul lui cu versurile „Tot ce-ți spun acum uită până mâine, / Vorbește vinul pentru mine” au pornit de-atunci și-au intrat în folclorul unei generații.

A revenit cu ele, și mult mai multe pentru și alte stări, în „Vorbește vinul”, piesă de pe primul lui album – Sevraj. Apoi a mai lansat către urechi și suflet „Vicii”, „Următorul pas” sau „Sinteze” — fiecare vers e cu câte o literă a alfabetului, fără să se repete, de la A la Z și de la capăt la început.

Între primul și al doilea Sevraj sunt 19 ani, alte șase albume pentru Bitză, o perioadă de stat și lucrat în Spania – și împreună cu Tata Vlad în Barcelona – și o mulțime de schimbări în industria muzicală în general. Dar, după cum susține el, felul de-a se raporta la muzică a rămas același: „Piesele trebuie să fie marfă. De câte ori am zis asta? «Nu de suficiente ori» e răspunsul corect.”

Pe noul album a adus colaborări cu oameni mai vechi – K-Gula, Ombladon, Tata Vlad, dar și cu nume noi – ca Bvcovia. Despre cei vechi a zis-o pe scurt așa: „Fac un titlu de mândrie că după 20 de ani colaborez cu aceiași oameni.”

Eu-s unul dintre copiii 90ilor crescut cu hip-hop în boxele calculatorului sau în căști și ritmuri de manele intrate pe geam. În Bucureștiul dintre anii ‘90 – 2000, astea erau cele două stări. Sigur, mai erau cei cu rock, dar erau de-o raritate meschină în ghetourile din Vitan – Dristor. Sau poate nu i-am cunoscut eu. Așa c-am ascultat albumele de la Paraziții, BUG Mafia, CTC, Cedry2k sau Bitză pe repeat. 

Odată cu lansarea Sevraj II am avut ocazia să vorbesc cu Bitză despre muzică, de ce și cum o face el, dar și dacă din treaba asta te pensionezi. Bine, interviul a fost pentru mine mai mult o scuză ca să văd dacă, din interior, se vede altfel ceea ce consider un balast muzical urcat pe scene și promovat pe social media prin cel mult caricaturi de wannabe rockstars.

VICE: Discutăm de Sevraj II, dar după ce l-am ascultat și l-am comparat cu celelalte pe care le-ai lansat între 2004 – 2010 pare c-ai pus în fiecare cine erai și cum era perioada aia.
Bitză: Personal sunt fan al stărilor, dark. Eu am început muzica cu rock, apoi rap. Îmi rămâne componenta aia de atmosferă încărcată. Procentual foarte puține piese pe care le fac nu au ceva să te stârnească, să te pună pe gânduri în partea asta mai dark. Astea sunt gusturile mele.

Întotdeauna am căutat ca temele, subiectele pe care scriu să fie mai speciale, mai personale. Mai ales că sunt puține stiluri muzicale în care se păstrează un pic de poezie, metaforă. Nu cred deloc în muzica asta făcută pe bandă rulantă. Și am discuții de-astea, mai ales de când m-am întors în țară, că „da, domn’e, la voi e ușor, că vă știe lumea și ați scos piese.” Păi, cum ne-am remarcat? Făcând piese marfă, fiecare cu o personalitate, cu vibe.

Asta discutam cu Tata Vlad acum cât am lucrat la „Mama spunea” că dacă „Următorul pas” îl scoatem acum e la fel de relevant ca în urmă cu 20 de ani.

Acum zici că-i „făcută pe bandă rulantă”, iar în trecut ai comparat muzica de larg consum cu fast food. Și într-adevăr lumea o uită. Tu ai teama asta, că scoți ceva nou și doi ani mai târziu uită lumea?
Nu pun niciodată problema așa. Nu mă gândesc „Băi, o să fac albumul ăsta și o să dărâme internetul.” Cred că-i greu să faci previziuni de tipul piesa asta o să rămână.

Legat de fast food, e foarte important să știi ce îți bagi în cap. Iar muzica asta popcorn făcută pe bandă e exact ca fast food-ul. Nu pot găsi o comparație mai bună. E doar gust, te ia de cap, și nu lasă nimic. Mi-e ciudă că generațiile noi nu trec prin stările marfă prin care treceam noi când descopeream câte un mega tun de la Wu-Tang sau Cypress Hill sau Paraziții. 

Unul din criteriile după care împart muzica e dacă-i declanșatoare sau întreținătoare de stare. Nu îmi plac piesele care întrețin o stare, asculți orice să fie acolo.

Acum multe-s la fel. Inclusiv în trap. Vorbesc de clișee, dar rar găsești vreo dumă. Și păcat de negative, că toate-s declanșatoare de stare. Dacă s-ar chinui mai mult la versurile alea.

Și pentru un artist e foarte important ce poate să facă pe scenă, că în studio te poate minți cu multe chestii – autotune, efecte, reverb. Când îi dai drumul pe scenă, cu un microfon deschis, atunci vezi din ce e făcut artistul.

De ce Sevraj II?
Am vrut să fie un fel de back to the roots. Un fel de alternativă la toată muzica asta popcorn și la piese făcute pe bandă rulantă, două – trei pe sesiune și gata suntem rapperi și trapperi. Cred că publicul ar trebui să vadă și alte moduri de-a aborda muzica. 

Mai ales generația asta tânără ar trebui să vadă și alte tipuri de concerte, nu cum se întâmplă la trapperi să-și pună pe spate piesa și doar să dea peste. Și cred că, în general, în orice domeniu e important ca oamenii să nu se ducă automat doar într-o singură direcție, pentru că nu au altă variante.

Cu Sevraj II asta am căutat să fac. Alternativă la direcția asta artificială de a face muzică.

Și primul Sevraj de la ce a venit?
Voiam să mă las de muzică înainte să-l scot. Era lipsa de muzică bună. Eram în sevraj. Și am zis că albumul ăla mi-a vindecat dorința asta de a face, de a asculta muzică bună.

Iar Sevraj II, pe anumite coordonate, are aceeași direcție. Cred că în România e nevoie de artiști care sunt mult mai sinceri și mai dedicați chestiilor pe care le fac nu doar legat de bani și de cum au o piesă la radio. Astea, în sine, nu-s elemente artistice, țin de marketing, de management. Nu te ajută să te îmbunătățești overall ca om, ca artist.

Dar pentru tine e o miză radioul?
Nu neapărat, dar dacă am piese care merg și intră, să ajungă fix pe locul întâi în top internațional. Dar nu e un scop în sine. De pe albumul ăsta a mers „Los Maniachis”, care n-are treabă cu radioul. Adică, „Fumando Maria”… 

O surpriză plăcută a fost asta cu Ombladon cu „Spune-mi”, care a ajuns în heavy rotation. E o piesă grea ca tobe, ca mesaj.

Ziceai că ai împărțit albumul în două stări, prima mai light și-a doua mai grea. Dar ai vreo piesă în jurul căreia ai gândit albumul.
Niciodată n-am avut o piesă în funcție de care să-mi calculez albumul. Au fost tot timpul câteva teme, de exemplu, sociale, personale. Și mi-a plăcut să am o dumă pe o piesă pe care s-o sucesc pe altă piesă, s-o repet în alt context.

E important să încerci să dai personalitate fiecărei melodii pe care o faci. Important e să păstrezi o anumită atmosferă. Am multe piese lucrate în zona asta modernă, cu negativ de trap, dar n-am simțit nevoia să le pun pe Sevraj II. Deși sunt pe subiecte serioase. De exemplu, n-am pus Umbre.

Crezi că poți ține publicul tânăr? Îți gândești piesele pentru el?
Cred în continuare că publicul pe care îl doresc în jurul meu e cel care apreciază o piesă dacă e marfă sau nu. Indiferent câți ani are sau cât am eu. Am încercat să-mi fac ascultătorii să gândească pentru ei. N-am fost genul care să le zic „fă așa că e bine, fă așa că e rău”. Totdeauna am zis „uite cum fac eu, vezi cum e bine pentru tine”. 

Îmi place să cred că genul meu de public vine nu pentru că-s la modă, ci pentru că-i plac piesa, albumul, concertul.

Am cunoștințe muzicale destul de solide. Sunt genul de artist care a încercat mereu să învețe lucruri noi despre meseria lui, adică nu doar să fac versuri. M-am implicat în producție, în Spania am învățat o grămadă de chestii pe mix și master. Dacă vrei ca materialul tău să iasă cap coadă bine, trebuie să ai cunoștințe despre cam toate subiectele.

Te poți îmbogăți?
Depinde ce înțelegi prin asta, dar da se pot face bani. Și nu spun destul de des chestia asta: piesele trebuie să fie tari. Piesele în sine. Poți să ai managementul lui Sfântul Petru. Nu ai piese, nu faci nimic.

Dar, în egală măsură, nu toți reușesc. Și nici acum, din actualul val, nu toți vor rezista.
Eu-s de vreo 25 de ani în industria asta. De la trupe și nume din rap până la trupe și nume din dance, câte generații s-au schimbat în jurul nostru care au mers pe rețetă? 

Asta depinde și ce viziune ai față de strategia ta ca artist. Vrei să faci niște bani o vară, două, trei? E alegerea ta, dar nu te aștepta ca și după șapte–opt ani să fii relevant.

O altă chestie e că eu am avut tot timpul niște mici business-uri tocmai ca să pot păstra viziunea în muzică fix cum voiam și să nu fiu nevoit să fac compromisuri ca să pot să trăiesc.

Dacă nu erai din București, crescut în anii ‘90, crezi că muzica ta mai suna cum sună?
Habar n-am. Îți dai seama că Bucureștiul a avut o influență în primul rând în faptul că m-am anturat cu Paraziții în ‘98 – ‘99. A fost o treabă definitorie pentru cariera mea. Dacă nu erau ei, eu nu eram. De exemplu, Ombladon m-a convins să nu mă las de muzică. Așa a apărut Sevraj. Eram într-o perioadă prin 2001 în care nu voiam să mai aud. Și el mi-a zis că „stai, că nu e așa, hai să facem”.

Bine, aici trebuie spus că pe mine mă afectează tare muzica. Dacă sunt undeva și nu-mi place, plec. Și într-o mașină dacă nu-mi place, cer s-o schimbe. Mai ales că auzul e o chestie involuntară. Privirea ți-o muți în alt loc, dar auzul nu. 

Nu mai zic de versuri, că ele apelează la alte resorturi din interior. Poți să fii un pic mai deștept dacă asculți muzica potrivită fără să faci un efort – doamne ferește să citești! –, dar sunt versuri care chiar într-adevăr îți pot da altă prismă în tot ce înseamnă viața. 

Din muzică te pensionezi?
Dacă ești sincer cu ceea ce faci, nu te pensionezi niciodată. Și în Spania am avut un an și ceva în care mă tot gândeam să-mi văd de alte chestii, dar pur și simplu nu am putut să stau deoparte. Probabil și la 60, 70, 80 de ani tot o să-mi notez versuri care-mi vin în cap, tot o să încerc să fac o temă marfă la chitară.

Înțeleg că la un moment dat ai o cădere nervoasă și nu vrei să mai auzi de muzică. Dar ăla e un caz aparte.

Ce făceai dacă în 2000 te lăsai?
Eram la contabilitate, la ASE. Dacă mă lăsam, probabil că acum aș fi avut o firmă de contabilitate.