Am văzut serialul în care Zelenski ajunge din greșeală președintele Ucrainei și-am dat de România

E ceva fabulos în felul în care Volodimir Zelenski a ajuns președinte în Ucraina. Întâi a fost șef de stat într-un serial – Slujitorul poporului –, apoi a exploatat popularitatea ca să candideze pe bune. Zelenski a folosit o bună parte din „materialul” serialului și-n campania reală, în sensul c-a fost natural, s-a filmat cu telefonul, a vorbit simplu și le-a lăsat cetățenilor senzația că merită o șansă, dat fiind că bani are deja și poate chiar reușește să schimbe ceva.

În serial, Volodimir Zelenski dă viață profesorului de istorie Vasil Petrovici Holoborodko – alintat Vasia. Acesta ajunge să candideze la președinție după ce un rant al lui în care critică tot ce-i politic, putred și oligarh în Ucraina ajunge pe YouTube, prinde vreo opt milioane de views și elevii au încredere că ar putea schimba ceva, așa că lansează o campanie de crowdfunding prin care să-i strângă banii necesari pentru campanie.

Înainte de toate astea, serialul începe cu trei oligarhi care se uită peste Kiev, beau ceva și se-ntreabă de ce n-ar trăi un pic viața și ar lăsa alegerile de capul lor, adică libere și la cheremul poporului. Asta justifică și cum reușește Vasil Petrovici să câștige: democrația a funcționat. Oligarhii vor fi însă un laitmotiv în tot serialul.

Vasil Petrovici câștigă și, firesc, e șocat c-a câștigat. Premierul Iuri Ivanovici îl preia de-acasă și încearcă să-i prezinte în primele 24 de ore viața de președinte, ba chiar are și niște momente în care aduce sosii de alți președinți ca să-l învețe cum să discute cu ei. Vasil Petrovici e nemulțumit, și șocat din nou și din nou, de cât de mare e aparatul de stat și începe să taie personal, inclusiv paza. Și alege să stea tot în casa părinților. 

Personajul jucat de Volodimir Zelenski poate fi lejer caracterizat drept un ratat: profesor de liceu, divorțat, fără bani cât să-și permită o casă a lui, vag deconectat de la viața socială și politică, dovadă și rantul de la început în care bagă platitudinile alea pe care le știi de la unchi-tu când desface a doua sticlă de țuică. Dar, iată, viața e uneori dreaptă și pentru cei care vor binele celorlalți și Vasil Petrovici ajunge președinte – abia de-acolo începe viața.

Servant of the People (rom.: Slujitorul poporului) e un serial lejer, sitcom clasic în care în fiecare episod ai un moment important pe la jumătate, niște glume și un final cât de cât happy. Nu era nevoie și nu și-a propus mai mult, că-i o schiță umoristică a ce înseamnă să fii președinte mai ales într-o țară care nici dezvoltată nu e, nici sută la sută liberă nu-i.

E însă ușor de înțeles de ce Volodimir Zelenski a ieșit cu o imagine excelentă din el. Ai vrea un astfel de președinte: simplu, în slujba poporului, imun la șpagă și cu ochii pe ce poate fi făcut mai bine în țară. Acolo unde ta-su și sor-sa visează la genți de bani, el visează la Ucraina europeană cu drumuri măcar asfaltate, dacă nu drepte. Așa ajunge să pună ministru la Infrastructură o șefă de șantier care se dovedește mai șpăgară decât toți.

Servant of the People e în celălalt capăt al planetei față de House of Cards. Acolo unde Frank Underwood lovea cu inelul în masă și malforma democrația înspre nevoile lui, Vasia își umple servieta c-un termos și-o caserolă de la mama și încearcă să reformeze o democrație care abia a ajuns la prima generație de adulți capabili să însemne ceva în stat. Din acești cetățeni își alege câțiva miniștri care să-l ajute să facă schimbările.

Fără strop de exagerare, cu mâna asta de oameni puși la bancă, servicii secrete, armată și diplomație internațională dă și prima lovitură: îi lasă pe toți să ia șpagă milioane de dolari pe care apoi le bagă-n bugetul statului. Ce idee bună și nebună de suplimentare a bugetului, nu? Să ia miniștrii mită pe care s-o toarne în trezorerie și pe mituitori să-i toarne la gardă.

Nu lipsesc din Slujitorul poporului glumele cu Vladimir Putin – de fiecare dată când Vasil Petrovici are ceva de zis și lumea nu-l bagă în seamă, zice una de-aia bună cu Putin și hop, audiența e numai urechi. Serialul a și venit la scurt timp după ce Rusia a anexat Crimeea și-a transformat estul Ucrainei într-un teatru de război civil.

Netflix a băgat deocamdată primul sezon, cu 23 de episoade, în care Vasil Petrovici trebuie să se bată și cu mica, și cu marea corupție, cu interesele familiei și interesele poporului și să încerce, cumva, să bage Ucraina în Uniunea Europeană. În sensul ăsta e și un moment care a revenit în atenția publicului acum. Angela Merkel, pe atunci cancelarul Germaniei, îl sună pe Vasia și-i spune că gata, intră în UE. Apoi se corectează, că a greșit numărul, voia să sune la Muntenegru (a depus cererea de aderare la UE pe 15 decembrie 2008).

Spre deosebire de Vasil Petrovici, Volodimir Zelenski a reușit să bage Ucraina în anticamera UE și-a semnat pe 28 februarie cererea de aderare.

Ca român, serialul e bun să vezi că Ucraina e cam ca România – cu bine și cu rău. Corupția e, practic, prima specializare în stat, șoselele sunt vraiște, Parlamentul votează cum dictează șeful (în cazul ăsta, premierul Iuri Ivanovici) și bogații devin și mai bogați pe măsură ce săracii rămân cam la fel sau mai rău. Slujitorul poporului e colorat, luminos, cu niște glume care nu trec prea ușor bariera culturală și cu altele pe care le-ai vedea într-un Las Fierbinți sau într-un program Divertis.

Problema, ca în majoritatea țărilor estice, nu-i că Ucraina e săracă și cu asta trebuie să se lupte și-n viața reală Volodimir Zelenski, ci că e sărăcită.

La Revelionul din 2018, un pic înainte de finalul anului, Volodimir Zelenski a anunțat că va candida la președinția Ucrainei. A câștigat în aprilie 2019 cu 73 la sută din voturi și Ucraina a sperat la UE, poate și NATO, și la o viață mai bună. Însă, așa cum o arată și serialul, să vrei să schimbi nu-i totuna cu a schimba și-a rămâne favoritul populației. Prea puțini președinți, din orice țară, și-au menținut măcar o brumă de simpatie la final de mandat. Zelenski, în noiembrie 2019, ajunsese la 52 la sută în preferințele electoratului. E însă omul care a fost întâi președinte într-un serial, apoi în viața reală, iar în fața războiului s-a dovedit stâncă și nu-i puțin.

Independent de sondaje și voturi, e ceva fascinant în a te imagina președinte și, eventual, de-a ajunge acolo pe merit, cum e cazul personajului fictiv Vasil Petrovici. La fascinația asta poate că, într-o mare măsură, contribuie cultura americană, unde președintele are ceva mai multă putere decât la noi și pare un lider care mută munții ca să facă loc poporului. Apoi, să ajungi președinte și prin voința poporului, asta da curată democrație!

Vasil Petrovici Holoborodko ajunge președinte, zice că vrea să facă tot ce ține de el, și să facă treaba corect, ca Ucraina s-o ducă mai bine. Dar, deși a câștigat, vrea o viață simplă – să locuiască cu ai lui, să n-aibă pază, să trăiască modest. Asta arată că, oarecum, nu-și înțelege condiția și rolul și că, independent de simpatia de la vot, e antipatia dată de decizii.

Mai e o chestiune din Slujitorul poporului la care aș vrea să revin: oligarhii. Cei trei din serial sunt mai degrabă caricaturi care-și găsesc distracția în a lăsa democrația necontrolată, de unde și succesul unui profesor de istorie slobod la gură. Cei trei sunt însă destul de oligarhi și, ei bine, fac chestii de oligarhi: bagă caviar, blaturi la meciuri de fotbal, se întâlnesc în locuri scumpe și joacă Monopoly cu bani reali și regiuni adevărate.

Un discurs pe care nici nu trebuie să-l înțelegi ca să-ți dai seama că era puternic. Din păcate, în serial, era doar în mintea lui Vasia.

Sigur, oligarhi există și nu doar în Ucraina. Fie că le zici așa, fie că le spui pe nume și prenume, îi știi, le vezi fața în ziare de scandal, afli de combinații, de gagici și excese. Apoi treci mai departe, că tu ai alte lucruri de rezolvat. Tu sau dintre ai tăi iau bani prin fundațiile lor, apar la evenimentele lor, câștigă contracte în proiectele lor și tot așa.

Reiau: oligarhi există, caricaturi reale sau nu, dar ei singuri nu decid pentru o țară. Ei sunt mai degrabă un indicator al derivei. Merge țara prost din cauza oligarhilor? Posibil, dar și o bună parte din cetățeni trebuie să nu mai fie lichele.

Ce face un funcționar public să fie jeg cu tine, cetățeanul obișnuit? Oligarhul? De ce unii polițiști nu-și fac treaba de-a amenda sau interveni când ai nevoie? I-a pus oligarhul să fie lepre? Ce-l face pe un ministru să ia coloana oficială până la pensat? L-a sfătuit oligarhul că așa-i bine? Oligarhii nu-s țara. Dar țara ar vrea să fie un pic ca ei. Să se murdărească pe maiou de caviar, nu de muștar, și să bea Dom Perignon, nu trăscău. Ar fi frumos să vină cineva și să zdruncine sistemul din temelii, dar sistemul ăsta e ca un spital cu nosocomiale. Dacă nu-l dai jos să-l faci de la zero, infecția e acolo. Reconstrucția dintr-o dată e imposibilă, dar poate fi făcută pe bucăți, de la generație la generație. 

În linii mari, ăsta e serialul Slujitorul poporului – ai pe Netflix primul sezon și pe YouTube celelalte două, dacă te descurci cu limba sau merge subtitrarea. E un serial șpriț, te uiți la el și ai speranța că un candidat mesianic va veni, va lua de guler oligarhi și politicieni putrezi și va da cu ei de pământ. Apoi adormi și în dimineata următoare verifici dac-a picat Kiev, dacă Zelenski e încă acolo și dacă-n România a mai căzut vreun MiG. Ce n-o să găsești în serialul ăsta e o explicație pentru Volodimir Zelenski. N-o să-l înțelegi mai bine, că nici n-ai avea cum. E un om căruia istoria i-a bătut la ușă și, până acum, s-a descurcat onorabil cu ce-a avut.