Gamerul născut în Vietnam care se bate pentru România în turnee internaționale de LoL: Wild Rift

Hoang „Dame” Nguyen. Îți spune ceva numele ăsta? Așa e, nici mie. Dar află că omul nostru reprezintă România la competiții mari de Esport. Hoang are 23 de ani și de când se știe a trăit și a simțit românește. Părinții lui veniți la studii l-au adus aici când încă era copil, dar au plecat și au rupt legăturile după ce tânărul a ales calea gamingului, nu a politicii și diplomației, așa cum făceau toți din familia lui.

Acum e unul dintre cei mai buni gameri pe League of Legends: Wild Rift, iar echipa lui de Esport e printre cele mai bune din Europa.

Povestea lui Hoang e presărată și cu pățaniile șocului cultural, cu întrebările stupide și clișeice primite de orice străin aflat în România. Are și un filon uman, căci altfel nu se putea. El a fost crescut de niște români și grație lor a ajuns să înțeleagă care e faza cu gamingul și să o facă la perfecție. Să-ți mai zic, așa, ca un hook, că unchiul lui e actualul prim-ministru al Vietnamului, dar el preferă mâncarea românească. Iată-i povestea.

VICE: Nu prea te-am găsit în online. Vrei să păstrezi vreun mister?
Hoang „Dame” Nguyen: Sunt pe Twitter și pe Instagram. Doar că nu am numele meu, ci tag-ul de gamer. Dame e o prescurtare de la Damian. Numele ăsta mi-a rămas de la bonele mele, de când eram mic. Nu știau să îmi pronunțe numele real, așa că mi-au dat un nume românesc – Damian. Și așa mi-a rămas.

Te-ai născut în Vietnam, dar acum reprezinți România. Cum ai ajuns aici?
Am venit când eram foarte mic – nici nu-mi amintesc Vietnam – și prima mea limbă a fost româna. Familia mea a ajuns după ce unchiul meu cel mare a făcut facultatea aici. Și-a dorit ca toți ceilalți să vină și să studieze – au venit rând pe rând și ceilalți unchi, mătușile și părinții mei. Bunicul meu are nouă copii.

În afară de familie și origini, te mai leagă ceva de Vietnam?
Nimic și n-am cu ce. Și când mă prezint în competițiile de Wild Rift, o fac ca fiind din România. Și că sunt român. Mă simt mai român decât mă simt vietnamez. Desigur, primesc iar întrebările cu „De ce?” și „Cum?”. Dar oamenii realizează că sunt doar român, nu și vietnamez.

Unchiul tău e premierul Vietnamului. Ce impact are asta pentru tine?
Din păcate, nu mai vorbesc cu familia mea de câțiva ani. Cei mai mulți fac parte din Parlamentul Vietnamului. Sunt niște standarde foarte ridicate în familia mea, nu prea e cale de mijloc. Nimeni n-a fost de acord cu drumul pe care eu l-am ales. Mi s-a zis așa: „Ori faci ca noi, ori te descurci singur.” Așa că m-am descurcat singur.

În România cine a avut grijă de tine?
Când eram mic, mama era foarte ocupată. Nu prea avea timp de mine. Iar tata era plecat mai mereu. Așa că am crescut cu o bonă. Era o familie de români, practic. Am crescut în sânul lor de mic. Stăteam aproape tot timpul la ei. Din păcate, au murit acum trei ani. Când îi sunam și vorbeam cu ei le spuneam „bunica” sau „bunicul”, nu pe numele lor. Ei m-au învățat efectiv tot ce știu despre viață și despre România. Ei mă duceau la școală, la meditații, la orele de fotbal.

Crescut în România, acum gamer de top într-o echipă românească, dar sunt curios de eventualele șocuri culturale. Cum le-ai resimțit?
În afară de România nu am alte repere. Singurul șoc cultural, dacă pot să-i zic așa, a fost legat de diverse glume, când eram mic, că arătam diferit de restul copiiilor. Dar a fost ușor să mă obișnuiesc. Într-adevăr, când eram mic mă simțeam un pic diferit – eram, totuși, un asiatic între români.

Ulterior, am aflat că felul ăsta diferit în care mă vedeam eu era unul bun. Uite, și acum mi se întâmplă asta. Comand un taxi și prima întrebare a șoferului este dacă știu să vorbesc română. Înțeleg ce gândesc oamenii, dar pentru mine, după o vreme, nu mai e chiar așa wow. Apoi urmează alte întrebări: „De cât timp sunt aici? Cum de vorbesc limba română așa de bine?” – toate întrebările ALEA. M-am obișnuit, am toate răspunsurile pregătite.

Dincolo de glumele răutăcioase din școală, cu ce te-ai ales important?
După întrebările clasice, am fost luat ca atare. Am avut și norocul să urmez o școală foarte okay, Cambridge School of Bucharest. Am colegi de-atunci care-mi sunt prieteni și cu care încă vorbesc. Iar dintre profesori, cea de germană era preferata mea, asta deși nu s-a legat de mine nicio boabă de germană. Culmea e că acum am un german drept coleg de apartament. Ce mi-a rămas din școală e că încă mai vorbesc cu cel mai bun prieten de-atunci. Chiar recent ne-am auzit la un telefon – și pentru că m-am mutat în Cluj și e distanța asta între noi.

Ai prins o chirie decentă în Cluj?
Da, chiar la un preț foarte bun. Și orașul îmi place mai mult decât București. E un oraș mai aerisit și oamenii parcă-s mai frumoși.

O să pun și întrebarea aia clișeu: cu mâncarea românească cum stai?
E preferata mea! No joke. Și ca un răspuns clișeic, sarmalele sunt mâncarea mea preferată. Mâncarea românească, în general, e destul de bună, are gust și nu e prea condimentată, cum e aia asiatică.

Care au fost jocurile cu care ai intrat în lumea gamingului?
Bona mea avea doi copii. Unul dintre ei – 14 ani la vremea aia – avea un Playstation 2. Am jucat niște jocuri cu Sonic, cu Pokemon, cu Super Mario. Alea clasice. Și am click-uit. Am trecut la PC, prin clasa a treia, și am dat de League of Legends (LoL). Am început să mă joc non-stop! Mă trezeam la 5 dimineața, înainte de școală, să mai prind un meci. Chiar și când aveam orele după-amiază, din clasa a cincea, tot la 5 dimineața mă trezeam să joc.

Și la Wild Rift cum ai ajuns?
E unul dintre cele mai noi jocuri multiplayer online battle arena. Wild Rift e, practic, League of Legends pe telefon. E un joc de 5 v. 5 în care fiecare jucător își poate alege câte un campion din cei 80 câți sunt acum în joc. Se intră pe o hartă, se duelează toți între ei și câștigă cine distruge baza celeilalte echipe. Îmi place varianta asta pe telefon, pentru că jocurile durează mai puțin și e mult mai ușor de jucat, totul e mai rapid. Partea funny e că atunci când am descoperit Wild Rift mă lăsasem de jocuri. După primul joc m-am simțit foarte nostalgic. Inițial era just for fun, că-mi plăcea jocul. Apoi nu m-am mai oprit.

Cum ai ajuns într-o echipă de Esport?
KTRL e echipa lui Mihai Cotos și am făcut-o împreună pe cea de Wild Rift. După prima discuție, am zis că vrem să fie printre cele mai bune din Europa. Și acum sunt singurul român din echipă, ceilalți colegi sunt din China, Germania, Polonia, Statele Unite ale Americii.

În perioada asta, când facem interviul, m-ai prins în timpul unui campionat european: Wild Rift EMEA Championship 2022 cu premii totale de trei sute de mii de euro (KTRL a rămas printre ultimele șase echipe din competiție– n.r.). În fiecare an se organizează campionatul ăsta. Cele mai bune două echipe din Europa se duc la mondiale, unde premiul e de un milion de euro. Se întâlnesc cele mai bune echipe din Europa, America, Coreea de Sud etc. În calificări am avut 4-0, singura echipă cu sută la sută win rate. Chiar suntem una dintre cele mai bune din Europa.

Cum te antrenezi ca să joci la nivelul ăsta?
E o rutină destul de strictă. Ne trezim toți la ora 8, o oră facem sport, apoi mic-dejun. După ora 10 ne jucăm jocul singuri, cam șase ore. Apoi avem pauză o oră sau două. Și la final de zi avem antrenamente contra altor echipe. Mai avem și antrenamente de vod review, adică să analizăm cu antrenorul și cu analistul nostru meciurile jucate. Avem și un psiholog cu care fiecare dintre noi poate să vorbească. Totul e super profesionist. Nu uita că sunt mulți jucători de LoL, la nivel mondial, care au salarii de milioane de euro pe lună. Nimic din treaba asta nu se mai tratează ca un joc, ci ca un sport pe bune. Tot așa, dacă un jucător lipsește de la un antrenament, e amendat. Și dacă vreun jucător strică imaginea echipei se alege cu o amendă dureroasă.

Cum e cu salariile din Esport în România? Se ajunge la nivelul ălora cu milioane de euro sau mai e de tras?
Avem câțiva jucători români care joacă în marile ligi europene. Sunt foarte bine plătiți. Mai e un singur jucător român, în afară de mine, care joacă la NaVi, una dintre cele mai mari organizații din lume pe Esports. Vex îl cheamă. E foarte mult talent și în România, putem ajunge la sumele alea mari, singura problemă e că nu avem o scenă a noastră unde să jucăm Esports în România. Și nici competiții nu prea sunt.

Cum se pot rezolva problemele astea ca Esportul în România să fie mai vizibil?
E a two-way street. E nevoie ca jucătorii să își dea interesul un pic mai mult. Să se joace și să își dea silința acolo unde se pricep, fără să se aștepte la salarii uriașe. Și ar fi nevoie și de o federație. Să organizeze competiții. Asta ca jucătorii să nu uite pentru ce joacă. E o comunitate foarte mare de gameri în România.

Okay, unii poate zic că noi doar ne jucăm, dar în 2022 cred că percepția asta e cu mult schimbată. Se știe care e diferența între un jucător profesionist și unul care se joacă for fun. Se știe acum ce efort depunem. În spatele oricărui jucător profesionist de Esport sunt foarte, foarte multă muncă și multe ore de antrenament.