holocaust

Ce nu ți se spune la școală despre Holocaustul romilor și rasismul României din prezent

„(...) țigan Vasilache Popescu, vrem să nu fie deportat. Pentru că: este muncitor, este soldat, are pământ.”
2.8.21
holocaustul romilor, deportarea romilor, istoria romaniei
Unul din supraviețuitorii Holocaustului așază flori pe Monumentul Holocaustului Romilor. Fotografie de Marius Dumbraveanu / Mediafax Foto

Vlad are 18 ani și Alexia are 16 ani. La un an de când România are o zi națională de comemorare a genocidului romilor, ei au vrut să înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat în nebuloasa anilor ‘40 și cum a ajuns România, prin Ion Antonescu și susținători ai lui, să deporteze aproximativ 25 de mii de romi. Jumătate nu s-au mai întors. Mai ales în contextul în care profesorii și manualele de istorie se feresc cu grație de subiect. Mai departe poți vedea ce-au vrut doi adolescenți ai lui 2021 să afle despre cel mai negru moment din istoria României.

Publicitate

În urmă cu aproape un an, președintele Klaus Iohannis a promulgat legea care stabilea data de 2 august ca zi naţională de comemorare a Holocaustului împotriva romilor - Samudaripen. Termenul acesta provine din limba romani şi are înţelesul de „ucidere în masă”. După 75 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, România face un pas mic, dar necesar, pentru a-și accepta istoria. 

Data nu a fost aleasă la nimereală. În noaptea de 2 spre 3 august 1944, mii de romi au fost uciși în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, pentru a face loc evreilor deportați din Ungaria. 

Soarta supraviețuitorilor nu a fost una ușoară în societatea românească, unde a continuat criminalizarea lor. De la notari publici care refuză să ia declarațiile martorilor romi până la case de pensii care refuză acordarea unor pensii infime supraviețuitorilor, pe motive absurde. Așa că am vrut să aflăm mai multe și așa am ajuns să vorbim despre Holocaustul romilor și ce a urmat după acesta cu Petre Matei. El este istoric și cercetător la ​​Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, iar, în 2014, a discutat cu numeroși supraviețuitori romi pentru un proiect de istorie orală.

VICE: 2 august este ziua de comemorare a Holocaustului romilor. Cât de cunoscut și recunoscut e genocidul în societatea românească?
Petre Matei:
Dacă aș fi fost întrebat acum zece ani, aș fi zis că este puțin cunoscut, puțin recunoscut. Dar lucrurile s-au schimbat în ultima perioada în bine și cred că un rol îl are această practică a comemorării. 2 august, potrivit legii din 2020, trebuie să fie promovat inclusiv prin radio și televiziune.

Publicitate

La Institut am evaluat de-a lungul anilor răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă Holocaustul?”. Dacă în 2007 doar doi la sută dintre români au răspuns că înseamnă și exterminarea romilor, în noiembrie 2010 numărul a crescut la cinci la sută, în 2013 la 13 la sută, în 2017 la 36 la sută, iar, în noiembrie 2019, 49 la sută dintre cei întrebați au asociat Holocaustul din România cu deportarea romilor. 

Este un semn îmbucurător. Faptul că poate ar trebui să știe mai mulți acest lucru e altceva. O problemă este însă că și după ce s-au întors, romii au avut parte de persecuție, discriminare sau dispreț din partea autorităților și nu numai. 

Cine au fost principalii responsabili ai deportărilor și genocidului împotriva romilor din România?
Vina este a autorităților române — atât din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere moral. 

În 1942, când romii au fost deportați, România nu era un stat ocupat de către autoritățile germane. Astfel, din punct de vedere al dreptului, România era o țară - și este în continuare - responsabilă pentru acțiunile pe care le-a realizat. În cazul acesta, deportarea evreilor și romilor.

Nu este niciun document păstrat care să ne indice vreo presiune germană asupra lui Antonescu să-i deporteze pe romi, spre exemplu.

Totodată, în iarna lui 1942-1943, la câteva luni de la deportarea romilor, germanii chiar au făcut intervenții pe lângă Antonescu pentru a sista deportarea romilor, pentru că oamenii aceștia fuseseră duși fără niciun fel de condiții, mureau pe capete, în general de tifos, iar germanii se temeau că aceștia o să contribuie la răspândirea tifosului în rândul trupelor armate.

Publicitate

Ce știm despre reacțiile cetățenilor simpli din România când a fost lansat genocidul împotriva romilor?
Au fost unii care au zis „Bine că scăpăm de țigani”, dar puțini în comparativ cu numeroasele petiții venite de la mulți români care cereau ca romii să nu mai fie deportați sau aducerea lor din Transnistria. Sunt petiții semnate uneori de toți locuitorii unui sat. 

Conținutul unei scrisori suna cam așa: „vrem ca țiganii noștri să nu fie deportați” sau „țigan Vasilache Popescu, vrem să nu fie deportat. Pentru că: este muncitor, este soldat, are pământ” și tot așa — fel de fel de argumente pentru a rămâne în România.

Aceste petiții erau inițiate de primar, învățător sau preot, apoi erau semnate și asumate de întregul sat. Sunt tot felul de intervenții, spre exemplu din partea lui Constantin (Dinu) I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, care a intervenit la Antonescu.

Nu a fost o măsură populară, în ciuda a ceea ce spunea Antonescu sau a ce-și imaginează acum mulți dintre naționaliștii români.

Care au fost principalele criterii prin care romii au ajuns să fie văzuți ca dușmani publici?
La romi, în cea mai mare măsură, sunt criterii polițienești. Cei care au considerat că anumiți romi trebuie deportați au fost autoritățile, poliția și jandarmeria. Au fost deportați toți romii nomazi, cei care nu aveau mijloace clare de existență sau care aveau cazier. 

Am aflat că în lagărul Auschwitz romii erau deosebiți de ceilalți prizonieri printr-un triunghi întors marcat pe uniformă. De ce se apela la asta?
Toți deținuții de la Auschwitz erau încadrați într-o categorie care să le permită funcționarilor și gărzilor să-i identifice rapid. Oamenilor li se tatua un număr, pentru că nu erau identificați după nume. Dacă aveai număr mic, însemna că erai de mult, că ai reușit un timp îndelungat să supraviețuiești ororilor.

Ați luat numeroase interviuri unor supraviețuitori ai Holocaustului. Ce v-a marcat?
A fost un bătrân care a murit în 2014, la 109 ani. Omul acesta a fost deportat la 37 de ani cu soția și trei fete. S-a întors singur și mutilat din Transnistria, dar a reușit să își refacă viața.

Publicitate

Apoi sunt cazuri de copii care povesteau că le-a fost violată mama, cazuri în care se vorbește despre canibalism, părinți care, pentru a reuși să asigure o șansă de supraviețuire copiilor, se duceau și tăiau carne din pulpa unui cadavru.

Sunt tot felul de imagini foarte puternice. Și sunt și povești de groază, care au continuat după revenirea acasă.

Te marchează interviurile, fiindcă vezi un om care a trecut printr-o suferință de neignorat. Și mergi cu acel om la un funcționar oarecare și descoperi că omul acela pentru care ai admirație și tot respectul și de care ești impresionat este văzut în continuare de autorități ca fiind „un țigan”, chiar „un țigan împuțit”. 

Am și un exemplu în minte. Am găsit niște supraviețuitori lângă Galați și, potrivit legii, trebuie să faci dovada deportării ca să primești pensie. O puteai demonstra cu documente de arhivă sau declarații ale martorilor. Am vorbit la notar să mergem pentru declarații, totul plătit. La notariat, la Tecuci, domnul notar îmi spune: „ce, vrei să îi ajuți pe țigani? S-au întors cam mulți”. Și i-a dat afară.

Ăsta a fost șocul pentru mine. M-a marcat nu doar că a avut de-a face în mod direct cu ce spun supraviețuitorii, ci cu felul în care se raportează alții. Aș zice prea mulți alții.

Ce s-a întâmplat după revenirea acasă? Cum li s-a schimbat, de fapt, viața?
Era o doamnă care a murit în februarie 2017, Maria Costea. Pentru ea aveam documente care atestau când a fost deportată, cu cine, când a plecat trenul din gară. Avea vreo șapte-opt ani când era în Transnistria. A fost deportată din Pitești și, după revenire, s-a mutat la Bacău. Nu știa carte, dar a lucrat în fabrici.

Publicitate

Beneficia de sprijinul familiei, iar nepoata avea studii postuniversitare. Totuși, mulți ani după, autoritățile române, prin Casa de Pensii Bacău, au refuzat să îi acorde pensia aceea (pentru supraviețuitori) care era undeva la 150-170 de lei pe lună. Inițial, în 2014, i-au spus că legea nu este pentru romi, ci basarabeni și bucovineni, ceea ce este fals. Legea este pentru victimele deportărilor, adică evrei și romi, cât și pentru toate victimele persecuției etnice între ‘40-’45. De la Casa de Pensii au trimis-o pe bunica aceasta hipertensivă acasă. Apoi, chiar și cu documente de arhivă, au trimis-o acasă.

Au mers până la a spune că ea n-ar fi fost în Transnistria deportată, ci s-ar fi dus de bunăvoie. Au preluat astfel un argument folosit de autorități prin ‘42, când poliția din Pitești a fost somată să răspundă pentru că familia fusese deportată împotriva criteriilor legii — era familie de romi cu membri care luptau pe front. Chiar și atunci guvernul s-a interesat de ce au deportat familia, iar polițiștii din Pitești au invocat un argument fals care a fost folosit 70 de ani mai târziu de Casa de Pensii din Bacău.

În 2015, funcționarii, deși aveau un dosar bine garnisit cu dovezi, au zis că nu sunt bune documentele, că ne trebuie de la Botoșani, nu de la Pitești, asta deși femeia a fost deportată din Pitești. După un an, au acceptat că a fost deportată, dar nu a primit pensia pe motiv că ei nu pot calcula perioada de deportare — într-o manieră credibilă. 

Publicitate

Ea a reușit să fugă prin februarie-martie 1944, cu ajutorul unei mătuși de-ale mamei ei. Aceasta a plătit o sumă imensă unui militar care aducea oameni din Transnistria. A reușit să supraviețuiască, în ciuda statului, și evident că nu existau documente de arhivă care să ateste când s-a întors, fiindcă, dacă erau prinși de autorități, ar fi fost iar deportați.

Ce s-a întâmplat e o criminalizare în continuare a romilor. 

Am ajutat-o pe aceeași doamnă să aplice pentru niște pensii acordate de statul german victimelor Holocaustului, unde i-au recunoscut și pe cei din Transnistria ca fiind sub jurisdicția lor, deși nu erau ei responsabili pentru asta. Pensiile erau mult mai mari, se plăteau retroactiv, pentru opt-zece ani din urmă. Era vorba de o sumă mare, plus pensia care venea lună de lună. În mai puțin de trei luni de când a depus dosarul, doamna a primit pensia, inclusiv retroactiv, de la un stat care nu fost responsabil pentru soarta romilor deportați. 

Care ar mai fi câteva din informațiile despre Holocaustul Romilor care ar trebui cunoscute de elevi, studenți și chiar publicul larg din România?
Materiale pe subiect există, sunt gândite pentru a ajunge la cât mai mulți, la un public cât mai larg, pe diferite categorii de vârstă. Aș recomanda tuturor să citească raportul final al Comisiei Wiesel, unde în aproximativ 15 pagini sunt condensate informații esențiale. Ca filme documentare, aș recomanda Valea plângerii. Pentru tineri, aș recomanda site-ul romasinti.eu.

Ce mesaj aveți pentru cei care neagă sau ignoră pogromul românesc asupra romilor?
Să citească mai mult, să fie mai deschiși, să fie mai curioși. 

Interviul a fost realizat în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad.: „Astăzi, împreună”), realizat de Fundația Amfiteatru și susținut prin Granturile SEE, în cadrul Programului Dezvoltare locală. Autorii sunt doi tineri care își desfășoară activitățile creative în jurul Studiourilor Ferentari.