Câți bani sparg lunar elevii din România pe meditații, mai ales că școala online e degeaba

Pentru mine, și probabil mulți alți liceeni, anunțul de la începutul anului trecut că orele se vor desfășura exclusiv online a venit ca o adiere de vânt care urma să ia toate grijile de pe umerii noștri - nu că am fi avut prea multe în afară de pandemie.

Evident că primul lucru la care ne-am gândit a fost cât de ușor vom copia la teste și cum vom vorbi pe Discord în timpul ascultărilor. Mințile noastre de elevi conștiincioși plănuiau deja tot felul de scheme cu care să fentăm sistemul.

Dintr-odată, puteam să ne trezim cu doar cinci minute înainte de începerea orelor și să participăm de oriunde - de la birou, din pat, de pe plajă, din Uber - și să facem orice ne tăia capul atât timp cât nu se vedea pe cameră. Pe scurt, trăiam paradisul unei școli care nu mai era școală. 

Doar că ce-i prea mult strică și, ușor-ușor, am început să stau degeaba mai mult decât era cazul și să-mi pierd orice motivație față de majoritatea materiilor. Când mi-am dat seama de asta, am început să mă frustrez. Mai ales că unii profesorii nu-și dădeau nici ei prea mult interesul și nu încercau să se adapteze la noul sistem.

Deși nu mi-am dat seama la început, școala online mi-a făcut mai mult rău decât bine. Am rămas în urmă la mai multe materii importante la care m-aș fi descurcat foarte bine în mod normal și dacă pentru unele am depus singură efortul de a acoperi lacunele, la altele nu am reușit la fel de bine.

La matematică, profesoara intra mai devreme la oră și începea să predea cu trei elevi prezenți, fără nicio treabă. Nu ne implica deloc în rezolvarea problemelor, nu ne dădea teste, iar singura ei metodă de a ne evalua sau de a se asigura că mai facem și noi una-alta era să ne dea teme kilometrice, cu exerciții repetitive. Noi, elevii, ce-am zis? Stăm frumos pe spate cu ochii în soare, că oricum nu facem nimic, și avem zece garantat. 

Sunt destul de orgolioasă, așa că de la un punct încolo a început să mă streseze că nu știam mai nimic când alții se descurcau cât de cât (pentru că făceau pregătire). Și chiar dacă încercam să-mi fac temele responsabil, tot nu vedeam vreun progres. Am devenit conștientă că timpul trece repede și că-n doi ani urmează bacul și admiterea la facultate, așa că era momentul să mă pun serios pe treabă. Răspunsul meu la această problemă? Meditații!

Meditațiile nu sunt o noutate pentru nimeni. Fie că făceam orele online, fie că nu, oricum aș fi avut nevoie de ele mai devreme sau mai târziu. Orele online doar au accelerat lucrurile. Dacă înainte mergeam la pregătire ca să aprofundez anumite subiecte sau să mă pregătesc mai intens pentru niște examene, acum avea nevoie de acest bonus ca să nu risc să mă holbez la tablă total nedumerită în anii următori. 

Majoritatea profesorilor nu predau la fel de implicat ca atunci când ne vedeam în sala de clasă. Ne-au lăsat să facem ce vrem doar ca să scape și ei ușor, iar noi ne-am ieșit din ritmul cu care eram obișnuiți. Așa că părinții nemulțumiți și-au trimis copiii la mai multe meditații.

Eu sunt unul dintre cazurile fericite, pentru că ai mei au putut să-mi susțină fără eforturi considerabile ore în plus de mate și info. Costurile pe care le presupun meditațiile diferă de la profesor la profesor, în funcție de durata ședinței, numărul de copii din fiecare grupă sau de cât de cunoscut și important se consideră profesorul respectiv. La matematică eu am dat 110 de lei pe o ședință de două ore, într-o grupă de patru elevi, iar la informatică o sută de lei, tot pentru două ore, dar în grupă de șase.

Ca să privesc situația din mai multe puncte de vedere, am vorbit și cu alți elevi despre experiența lor cu orele și, implicit, meditațiile din timpul online-ului. 

Alexia (clasa a XI-a) a păstrat meditațiile pe care le făcea deja pentru admiterea la facultate, dar, pentru că acum avea mai multă materie de acoperit, programul lor a devenit mai strict. Nu a durut prea tare, deși a fost nevoită să spună pas la evenimente sau petreceri. La matematică dă o sută de lei pe o ședință de două ore. Pentru că a făcut mai mulți ani de pregătiri la informatică, a prins o ofertă la centrul unde le făcea, așa că o costă mai puțin decât pe restul. 

Cazul Annei (clasa a X-a) e asemănător. Nici ea nu a început să facă meditații la mai multe materii, dar simte că lipsa de activitate de la orele online o să-i cam pună bețe-n roate. „Profesorii nu-și prea dădeau interesul, noi vânam note și copiam, iar la anul o să ne fie cu siguranță mult mai greu să facem față cu toată materia pierdută acum.” Nici nu-și pune problema să nu revină la meditații pentru că se apropie bacul și în plus, vrea să dea la medicină.

Am dat însă și de alt fenomen. Ștefan (clasa a XI-a) mi-a povestit că, în cazul lui, orele s-au ținut la fel de serios ca-n offline, ba chiar mai mult ca înainte. Li s-a predat în ritm alert și au dat teste la care profesorii au fost cât se poate de vigilenți. Ștefan e sportiv de performanță și tot timpul a încercat să mențină un echilibru între pasiunea lui și școală. I-a reușit admirabil, până într-un punct.

Pentru că orele se desfășurau pe repede-nainte, îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu ele și dacă la anumite materii a reușit să învețe singur mai mult, la altele era clar că are nevoie de ajutor. Așa că a decis să meargă la meditații.

„Da, m-au ajutat să fac față mai ușor la cererile de la liceu, dar, în același timp, zilele mele s-au întors cu susu’-n jos. Eram într-o frenezie totală. Se terminau orele, mergeam la meditații, apoi direct la antrenamente. Când mă întorceam acasă mă puneam din nou pe învățat. Mâncam când apucam și nici nu mă odihneam la fel de bine. Pentru că unii dintre profesorii de la meditații aveau un program mai complicat, uneori aveam și două pregătiri pe zi, la materii diferite”, mi-a explicat el. I-a luat ceva timp să se acomodeze, era tot mai obosit și nu mai avea aceleași performanțe la sport, așa că s-a gândit de multe ori să renunțe la ambiția de a fi printre cei mai buni din clasă și la liceu. 

Ștefan e, totuși, recunoscător că părinții l-au putut ajuta cu meditațiile, comparativ cu prietenul lui David care e într-a XII-a. Pentru meditațiile la fizică avea nevoie de 120 de lei pentru două ore, la matematică de 150, iar la informatică, pentru că profesoara era o prietenă de familie, de 75 de lei tot pentru două ore. 

David e și el sportiv de performanță și nu și-a dorit niciodată să neglijeze școala. Tot timpul a învățat doar singur, dar pentru că a trebuit să dea bacul anul acesta i-a rugat pe ai lui să-i plătească câteva ore de pregătire. Sportul costa și el, așa că au trebuit să renunțe la vacanța lor anuală. A făcut șase ședințe la limba română, cu 90 de lei pentru două ore, și opt la matematică, cu 120 de lei pe ședință. 

În general, o ședință de meditație durează două ore, cu patru-cinci elevi într-o grupă și costă în jur de o sută de lei. Asta înseamnă că, în medie, un elev dă pe meditații trei mii de lei într-un an școlar pentru o singură materie. Deși e oricum o sumă destul de mare, se poate și mai rău. 

Spre exemplu, o prietenă care vrea la medicină și are nevoie de meditații la biologie și chimie poate să-și cumpere lejer o mașină din banii pe care i-a dat în clasa a XI-a doar la aceste două materii: 6 000 la chimie (două sute de lei ședința) și 4 500 la biologie (150 de lei ședința). Unde mai pui și că unii copii se duc la doi profesori diferiți, în paralel, la aceeași materie? Pe lângă asta, în perioada de dinaintea examenelor importante, se adaugă ședințe în plus, ca să fii sigur că ai făcut tot ce trebuie până în ultimul moment. 

Toți mergem la liceu și, cu toate astea, meditațiile sunt încă necesare. Uneori din cauza noastră, alteori chiar din cauza profesorilor care nu-și fac meseria cum trebuie. Dar școala ar trebui să se ocupe în egală măsură de toți elevii, pentru că, după cum ai văzut, nu oricine își permite meditații constante pentru a suplini ce nu se-nvață la școală. 

Până la urmă, dacă rezultatele de la bac și admiterea la facultate reflectă câte meditații ai făcut și câți bani și timp ai pompat în ele, care mai e atunci rostul liceului?