Toate situațiile prin care am trecut ca stilistă pentru vedete și branduri în România

Nu cred în afirmaţii de tipul: „de mică mi-am dorit să ajung să profesez ca ...”.  Eu mi-am dorit, pe rând, să fiu balerină, medic stomatolog şi procuror (mai spre adolescenţă). 

Îmi amintesc că prin 2010 am văzut pe MTV videoclipul lui Beyonce „Crazy in love” şi am fost fascinată de stylingul propus acolo, dar asta s-a limitat la a mă îmbrăca similar pentru următoarele trei luni. 

Nici în 2016, când am aplicat la un internship la revista ELLE, nu ştiam că vreau să devin fashion stylist. Dorinţa mea era să fiu redactor sau beauty editor. Spre finalul perioadei de voluntariat mi s-a propus să vin la shooting-ul de copertă. Atunci am înţeles ce face mai exact un stilist şi m-am gândit că m-aş putea obişnui cu genul ăsta de profesie. 

A fost un gând căruia nu i-am dat foarte multă importanţă însă, pentru că eram convinsă că lumea modei e o castă închisă în care o fată normală din Piteşti, fără studii în domeniu şi fără prieteni în industrie, nu are cum să pătrundă.

După shooting m-am întors în redacţie şi am continuat să scriu articole pentru site încă două săptămâni. Într-o zi ca oricare alta, am remarcat agitaţie la birou. Redactorul-şef şi directorul de modă căutau o nouă asistentă - vreo 20 de fete așteptau la recepție pentru interviu. 

La final, am întrebat dacă aş putea să aplic şi eu. Interviul a decurs foarte bine, așa că următoarea zi am fost anunţată că eu sunt fericită câştigătoare a postului. 

Fetele aveau foarte multe proiecte, iar vechea asistentă îşi dăduse demisia într-un moment nepotrivit, aşa că am început în forţă şi am fost nevoită să învăţ din mers. Primul meu task a fost să fac shopping pentru 40 de persoane: angajaţii PRO TV (ştirişti, moderatori, actori etc) care aveau nevoie de fotografii noi pentru presă. 

În patru ani am avut ocazia să lucrez cu aproape toate vedetele din România, am făcut styling pentru reclame, campanii, emisiuni, videoclipuri, shopping personal pentru diverşi cetăţeni, editoriale pentru revistă şi lista poate continua. 

Mi-am dat seama rapid că meseria asta nu e îmbrăcată în glam şi accesorizată cu bijuterii scumpe. Adică e şi asta, dar în proporţie de zece la sută. Restul de 90 implică gestionat situaţii de criză, cărat tone de haine, contracte de zeci de pagini pe care nu le înţelegi pe deplin, chiar dacă ai terminat Dreptul, 14 ore de filmare după care ai nevoie de șapte duşuri (dar te culci imediat cum ajungi acasă pentru că eşti mult prea obosit), dureri de spate pentru care ai nevoie de kinetoterapie, epilat în maşină pentru că imediat după shooting trebuie neapărat să ajungi la un eveniment monden şi tot așa.

Când le-am spus părinţilor că nu mai vreau să dau admiterea la INM pentru că am hotărât să fiu stilist, m-a uimit cât de înţelegători au fost. Bunicilor a trebuit să le explic mai în detaliu, pentru că tataie a crezut iniţial că vreau să mă fac coafeză. Noroc cu emisiunea Bravo, ai stil. Bunicile mele sunt mari amatoare şi s-au prins destul de repede că eu sunt fata care aduce hainele şi îţi spune cum să le pui. 

Acum am ajuns la discuţii foarte fine cu bunica din partea mamei care, de când are smartphone, îmi urmăreşte munca şi mă sună mereu să mă felicite: „Mi-a plăcut foarte mult cum ai îmbrăcat-o pe X. Lui Y i-ai pus cămaşă cu jabou, nu?“.  Rudele ştiu doar că lucrez cu vedete şi la fiecare revedere mă bombardează cu întrebări şi vor să afle bârfe. 

Partea cea mai grea mi se pare relaţionarea cu clienţii. Indiferent că vorbim de vedete sau terţi, ești nevoit să jonglezi cu tipologii de oameni cât mai diferite și să înţelegi atât ce îşi doreşte artistul, cât şi ce vrea managerul lui de la tine (chestiile astea, de cele mai multe ori, nu coincid). 

E important să conştientizezi că fiecare persoană are frustrări şi complexe şi că tu trebuie, cu ajutorul hainelor, să completezi în aşa fel personalitatea clientului încât să pară invincibil. Chestia asta devine complicată mai ales când vorbim despre persoanele publice, care nu doar că ţin foarte mult la imaginea lor, dar au şi o viziune foarte exactă despre cum vor să se arate publicului. 

Am avut ocazia să văd artişti în cele mai vulnerabile momente ale lor, certându-se cu managerii, cu agenţiile, cu trupa şi chiar şi cu mine.  

Rivalităţile dintre vedete sunt deja cunoscute publicului larg şi din acest motiv, fiecare îşi doreşte să fie îmbrăcată cel mai mişto, cu piese pe care nu le-a mai avut altcineva. O artistă mi-a spus odată că nu vrea să apară într-un outfit similar cu ceva ce a purtat Rihanna.

Când lucrezi ca stilist, trebuie să ai în vedere gestionarea venitului. Nu lucrezi la stat sau la o corporaţie unde îţi intră salariul pe card la o dată fixă. De cele mai multe ori, după ce finalizezi un proiect, trebuie să aştepţi încă 30, 60 sau chiar 90 de zile până îţi intră banii. Firmele nu se grăbesc să te plătească şi deseori trebuie să le dai o mie de „kind reminders” ca să îţi vireze, într-un final, remuneraţia. 

Mie nu mi s-a întâmplat, dar o colegă mi-a povestit că a fost la o vedetă acasă, i-a reorganizat garderoba şi i-a făcut 20 de ţinute, iar când i-a cerut banii, tipa i-a spus că nu consideră că a făcut mare lucru pentru a merita să fie plătită. 

În primii doi ani, oamenii aşteptau sfaturi de la mine şi îmi propuneau să lucrez gratis pentru ei, folosind o expresie adorată de stiliştii, fotografii şi modelele la început de drum: „pentru portofoliu”. Mă rog, nu m-a deranjat să fac şi asta într-o primă fază, pentru că aveam nevoie de proiecte pe care să le trec în CV.  Aşa că dacă îţi doreşti să lucrezi în industria modei, să ai în vedere că nu vei începe să faci bani din prima. Până ajunge lumea să audă de tine, trebuie să investeşti mai mult decât să aştepţi să primeşti. 

M-a enervat la început că oamenii hotărăsc dacă eşti un stilist bun în funcţie de cât de bine şi mai ales cât de scump eşti îmbrăcat. Până la urmă, moda era destinată în trecut exclusiv aristocraților şi nu ar trebui să vină ca o surpriză atât de mare snobismul şi superficialitatea anumitor clienţi. 

Deşi pare un mediu de lucru relaxat, că doar nu operezi pe creier, lucrezi cu ţinute foarte scumpe care se pot strica în două secunde de neatenție. Cel mai stresant moment pentru mine a fost când am avut un shooting de bijuterii preţioase. Aveam într-o pungută de carton accesorii de o sută de mii de euro, cu care mergeam prin mall circumspectă ca un hoţ care tocmai furase Bijuteriile Coroanei. Aveam impresia că toată lumea ştie cât valorează produsele pe care le am asupra mea şi că din clipă în clipă cineva o să îmi sară-n faţă şi o să mă tâlhărească. La shooting, am accesorizat modelul pe set folosind mănuşi de catifea. O haină descusută sau pătată mai poate fi salvată, un diamant zgâriat, nu. 

În afară, brandurile au aşa numitele „sample-uri”. Sunt produsele pe care marile case de modă le-au folosit pe catwalk când şi-au prezentat colecţia şi pe care apoi le trimit la diverse shooting-uri şi videoclipuri. În România nu se întâmplă asta. De cele mai multe ori, folosim articole din magazin, care trebuie înapoiate în stare perfectă, pentru a putea fi vândute. Dacă sunt şifonate, miros a țigări sau a transpiraţie sau, mai rău, sunt deteriorate, magazinul va refuza produsul şi tu vei fi obligat să îl plăteşti. 

Când m-am angajat, credeam că o să-mi fie mai uşor să lucrez cu bărbaţii. Am aflat rapid că şi ei au tot felul de nesiguranţe, că au părţi ale corpului pe care le doresc ascunse, ştiu şi ei „care e profilul lor bun“ şi ce anume îi avantajează. Aşa că-mi e greu să spun cu cine se lucrează mai uşor. Ţine mai mult de personalitatea fiecăruia decât de gen. Unele femei au încredere foarte mare în ele şi în stiliştii lor şi vor să experimenteze, altele preferă să rămână într-o zonă de confort. Pe unele nu le interesează că un model de pantaloni le face să pară mai grase, altele nu ar purta ceva ce nu le avantajează din toate punctele de vedere. Exact la fel e şi la bărbați.

Legat de avansuri şi sugestii nepotrivite, nu mi s-a întâmplat şi nici nu am auzit vreun coleg să se plângă pe tema asta. Pentru mine, cea mai deplasată propunere este să-mi arăţi o campanie Prada şi să îmi spui că vrei ca acolo, dar ai cinci lei buget. Majoritatea clienţilor vor ca produsul final să arate scump şi dacă nu te descurci, e vina ta că nu eşti un stilist bun, în niciun caz nu are legătură cu investiţia lor infimă. 

Jobul ăsta m-a adus în niște contexte pe care cu siguranță nu le-aș fi trăit dacă aș fi ales o carieră juridică. Am călătorit mult pentru shooting-uri și am avut o groază de experiențe amuzante. Îmi amintesc că am fost în Dubai pentru o ședință foto, iar modelul era o gagică din Polonia care venise acolo alături de iubitul ei. La un moment dat, când m-am dus cu ea la baie să-i schimb ținuta, am observat că începe să fie din ce în ce mai agitată. De nicăieri îmi spune: „Iubitul meu mi-a luat geanta!”. Contrariată, îi răspund: „Nu cred că e o problemă, nu? Doar e iubitul tău...” Ea îmi răspunde: „Nu, nu înțelegi! Am telefonul în poșetă. Dacă citește conversațiile din WhatsApp e foarte rău. Du-te după el și ia-i geanta!”

Am încercat să mă eschivez. Erau 45 de grade și chiar nu avem chef să alerg prin tot resortul să îl găsesc pe iubit și să mă gândesc la o scuză plauzibilă pentru care avem nevoie de poșetă. În plus, voiam să terminăm cât mai repede ședința foto ca să avem timp să vizităm orașul. Ea mi-a spus că nu mai face nicio poză dacă nu mă duc să-i recuperez telefonul. Așa că am început să caut bezmetic într-un hotel imens un bărbat cu care nu schimbasem niciun cuvânt, pe lângă care am trecut de trei ori până să îl recunosc, pentru că nu fusesem prea atentă la el și în agitația aia nu îmi mai aminteam exact cum arată.

Altădată, am condus cinci ore până la un lac obscur (credeam eu) pentru un shooting de accesorii. Voiam ca modelul să fie complet dezbrăcat și am zis că un lac izolat într-o zi friguroasă de aprilie e cea mai bună alegere. Când am ajuns acolo sfârâiau două grătare, era plin de turiști și am sfârșit prin a încerca să obturez privirile curioșilor cu ajutorul unei blende. Evident, toată lumea în jurul nostru își dădea coate, fotografiau modelul crezând ca noi nu ne dăm seama, noi înjuram și ne uitam urât, iar eu îi spuneam obsesiv fotografului: „Dacă nu iese ceva superb, te omor!”.

O altă pățanie pe care acum mi-o amintesc râzând are legătură cu șefa mea. Sincer, sper să nu citească acest articol, pentru că nu știe încă nimic despre această întâmplare. 

Acum vreo doi ani, m-a rugat să îi duc la pielar o curea Salvatore Ferragamo care îi era mare și avea nevoie de două găuri în plus. În perioada aia, eu și prietena mea cea mai bună aveam grijă de un labrador dement care părea posedat de Satana. După cum probabil intuiești, am lăsat cățelul singur pentru o oră, iar când am ajuns acasă cureaua era roasă și compostată în patru locuri. M-a luat cu leșin, mai ales pentru că la maximum 30 de secunde de când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, primesc un mesaj: „Mădălina, când crezi că îmi poți aduce cureaua?”.

Au urmat două săptămâni de scuze penibile prin care încercam să justific de ce nu pot aduce nici azi cureaua. Am încercat inițial să găsesc modelul în oraș, dar am dat numai peste alte combinații de culori. Într-un final, am comandat-o de pe site-ul brandului. A costat 350 de euro, ceea ce reprezenta atunci un pic mai mult decât salariul meu lunar. Când produsul a ajuns într-un final și i l-am înapoiat cu găurile aferente, am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă.

În toată perioada aia aveam un atac de panică de fiecare dată când vedeam numele șefei mele pe ecranul telefonului. Dar, cum îți ziceam mai sus, un stilist trebuie să știe să gestioneze situații de criză, așa că, după ce am predat noua curea și am început să gândesc limpede, am văzut că brandul vindea cureaua în trei dimensiuni. Am măsurat și am ajuns la concluzia că dacă tai partea roasă de câine, obțin fix 30 de centimetri, adică pot returna cureaua, pretinzând că mi-a fost mică. Până la urmă ce putea să se întâmple? Doar nu făceam pușcărie. În cel mai rău caz, îmi refuzau returul. Spre norocul meu, returul a fost acceptat și într-o săptămână mi-am primit banii înapoi. Take that, Ferragamo! 

Ca o concluzie, este extraordinar să poți face ceea ce îți place și să ajungi să câștigi bani de pe urma pasiunii tale. Uneori simt că mă implic în prea multe proiecte și îmi doresc o pauză. Scriu articolul ăsta în prima mea zi liberă din ultima lună. Da, ca să te poți întreține din meseria asta, sunt perioade în care trebuie să muncești de luni până luni. Dar, la sfârșitul zilei sunt fericită și mândră că sunt solicitată și nu există satisfacție mai mare decât să îmi văd ideile puse în practică.