Am renunțat 40 de zile la alcool, chiar și de sărbători, să nu mai trăiesc într-o lume de bețivi

Cât de greu e să fii abstinent într-o cultură care te vrea băutor, dacă nu chiar beat? Cam asta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o în seara de 1 decembrie. Una crucială, care a dus la decizia să-mi testez puterea refuzului. Am mai încercat în trecut, de încălzire.

La viața mea am băut de la Noroc sau Neumarkt la gama Bereta, de la Grasă de Cotnari la Cuvee Uberland și de la spirt Mona la sambuca. Fără doar și poate, cel mai groaznic lucru dintre ele, care a ieșit din mine de multe ori mai repede decât a intrat, a fost sambuca. Cu toate astea, după vreun deceniu am reușit să depășesc greața de anason. În Grecia, astă-vară, am închinat un pahar de ouzo cu o ospătăriță. N-a fost bun, dar nici groaznic.

În primăvara lui 2019 citeam despre cum au reușit trei scriitori români să fie mai productivi după ce au devenit abstinenți, poate în ciuda unor așteptări contrare. La sfârșit de noiembrie 2020 am văzut că umoristul Doug Stanhope încearcă 40 de zile fără alcool și tutun. De ultimul mă lăsasem definitiv în vară (l-am schimbat cu lichidele cu nicotină, dar slabe), așa că tweet-ul lui Stanhope a plantat semințele abstinenței în mintea mea. Fără să-mi propun neapărat, în seara de 30 noiembrie am băut pentru ultima oară. Un sfert de sticlă de vin alb, înainte să ies singur la o plimbare prin oraș.

S-ar putea să te întrebi de ce am ales pe bune să stau pe uscat. E un cumul de motive. Voiam să sparg un obicei prost, acela de a deschide o sticlă atunci când anxietatea apărea ca o jenă care-mi dădea insistent cu degetele pe față, parcă să mă apuce, până-i cedam insistențelor. Mai departe, în amonte pe albia cauzalității, treceam printr-o despărțire care ajunsese să doară; eram într-un punct de cotitură în viață, așa c-am vrut să schimb modus operandi-ul pe care-l aveam de peste zece ani. Citeam în perioada aia o carte bună despre consumul de psihoactive și voiam să experimentez și stări noi, chiar dacă dificile. Dar dificil nu înseamnă neapărat rău, nu?

„A, și pana mea, dacă un alcoolic amuzant, dar notoriu, ca Stanhope, încearcă 40, eu de ce n-aș putea măcar 21 de zile consecutive?”, m-am încurajat și mi-am setat ținta inițială.

E prima săptămână fără alcool. E hardcore.

Zic asta de sub pielea unei persoane a cărei primă opțiune anxiolitică era un pahar de ceva. Niște nori negri se adună în diminețile astea în care mă trezesc la 6-7, iar întunecimea creată de acei nori persistă până spre 10-11, când anxietatea se transformă în atacuri de panică. „Curios”, îmi zic, „n-am mai trecut prin așa ceva de vreo zece ani”. Încerc să respir adânc și să mă calmez și cu ulei cu cannabidiol (CBD), dar asta nu funcționează grozav.

Mă apuc de muncă doar să mă distrag, iar în timp ce transcriu niște interviuri îmi tremură, la început, mâinile pe tastatură. Starea asta se scurge din mine ca un lichid toxic și vâscos, dar măcar se duce încet-încet. Scenariul se reia în fiecare dimineață, din unu’ și până în patru, cu o acomodare relativă pe măsură ce zilele trec.

Dacă și-așa e momentul dezbrăcatului în curu’ gol în fața ta, hai să clarific. Deși scăzusem treptat consumul de alcool în septembrie-noiembrie, starea latentă de anxietate încă era cu mine cam oriunde mergeam și cam orice făceam. Știu că voi, tinerii, înțelegeți asta, că de-aia ați ajuns să băgați Xanax ca M&M-urile. La mine, substanța cea mai la îndemână era alcoolul. Nu vorbim despre cantități mai mari de două-trei pahare, dar totuși tendința o aveam. Și e nasol, c-acest soi de automedicație poate duce la un ciclu vicios, și te trezești în mijlocul unei furtuni de neliniște din care cu greu poți să ieși. Nu e atât despre băut în sine, cât despre ideea din capul tău că nu poți fără. De adicția de gândul respectiv.

Așa că, chiar și-n cazul stărilor intense, spre atacuri de panică în care mă aflu în această săptămână, îmi jur să nu apelez la benzodiazepine, ci la CBD-ul despre care îți ziceam mai sus. Că efectul abia sesizabil de liniștire chiar e de la CBD sau e doar placebo, putem discuta în alt articol. (Pe scurt, canabidiolul e un compus chimic găsit și-n canabis, care echilibrează efectul anxiolitic al THC-ului. În ciuda efectelor sale abia sesizabile, s-a creat un curent al experimentării cu el. Asta și deoarece e sigur și aprobat pentru consum în UE, SUA și Canada. Mai multe despre el aici.)

Cert e că starea de la care pornesc e una în care și dacă beau cafeaua prea repede, mă apucă agitația („jitteriness”-ul despre care zic britanicii). Înțeleg că e un proces lent. Așa că o iau încet la drum.

Mai pe la început, îți ziceam despre o carte despre psihoactive care a contribuit la decizia mea. În Drugs Without The Hot Air, profesorul David Nutt argumentează solid că alcoolul e cel mai nociv drog mondial, din cauza ușurinței și a prețului mic cu care-l procurăm. Abia când documentam articolul ăsta, aflu că în 2020 a mai scos una, limitată specific la alcool: Drink?. În săptămânile ce urmează, mă apuc și de ea.

Revenind, singurul contact din această săptămână al buzelor mele cu vreun preparat etilic a venit după picurarea a literalmente trei stropi de țuică, pentru a ciocni ritualic cu rudele, la o masă în familie cu ocazia Sfântului Nicolae. Știu că te va șoca, dar de la trei stropi nu simți nimic.

Ritmul vieții încetinește. Pierzi mai puțin timp pe lipsă de somn și mahmureli. Iar în perioada dincolo de somn, zilele se dilată. E o trezire și la figurat, cât mai ales la propriu, în care de multe ori trebuie să te gândești ce să faci cu timpul câștigat și cum să nu-ți pierzi interesul la întâlniri cu prietenii, treaz fiind.

Dar îmbătatul nu e o chestie nenaturală, exclusiv umană. Chiar dacă mi-am propus să nu mă mai distrez direct cu alcool, mă distrez cu clipuri în care animale bete din fructe fermentate cad în cap și abia se mai pot ridica.

Cam tot în această săptămână, mai ales spre sfârșitul ei, apare o mâncărime. După ce anxietatea și sentimentul euforic, de eliberare, se echilibrează într-o stare în general OK, apare dorința nu de a mai bea ca formă de medicație, ci de alungare a plictiselii. E tot o formă de escapism, chiar dacă un escapism light, dar pe care o las să treacă de la sine.

Când nu scriu sau nu fac treabă prin casă, îmi văd de citit, seriale și sport. În una dintre plimbările prin oraș, îi spun unui prieten că urmează să ating cele trei săptămâni propuse fără alcool. „De ce nu 28 sau 30, cam cât stau ăia la clinici?”, îmi dă el de gândit. „Just”, îmi zic în timp ce gâfâi că am mai făcut un kilometru în sub zece minute.

Așa că-mi setez următoarea destinație: 30 de zile. Până la atingerea pragului, mă apuc de citit statistici. Pun mâna pe ultima Analiză de situație (2019) a Centrului Național pentru Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate.

43,8 la sută dintre adolescenții europeni consumă alcool în mod regulat. Cifrele variază de la țară la țară, iar raportul de tineri băutori din totalul pe grupa de vârstă poate atinge și două treimi în țări ca Austria, Cipru, Danemarca sau Grecia. Dintre aceștia, 13 la sută chiar au recunoscut că au fost mahmuri în ultimele 30 de zile înaintea chestionării. În România, 67 la sută dintre bărbați și 31 la sută dintre femei consumă excesiv, dar doar doi la sută și respectiv 0,6 la sută ar fi dependenți. Mi se pare că ceva nu concordă.

Vezi tu, e o diferență între cum beau oamenii, în funcție de cultură. Frații de pahar din sudul Europei s-au prins de asta cel mai bine, așa că, deși băutul e comun în Grecia, Italia, sau Spania, nu întâlnești la ei nativi matoli ori picați pe jos. Atitudinea asta am văzut-o nu doar în studii, ci și cu ochii mei, când am fost în concediul grecesc de-astă vară. În schimb, cu aceiași ochi am văzut cu patru ani înainte, la școala care m-a găzduit vreo șase luni, cum danezii fac la fel ca balcanicii și beau de rup și sting, cu scopul expres de a-și da la minimum vocea interioară.

De ce e bine că mediteraneenii au prins șmenul? Pentru că ei știu să practice ceea ce se numește băutul optim. Adică mai degrabă în colectivitate, în vreun local, sau la vreo masă cu familia. Doze răsfirate de-a lungul zilei, nu pahar după pahar („binge drinking”), cu scopul de a se face criță, cam cum vedeai prin localurile românești în weekenduri, înainte de pandemie.

Diferența dintre a bea cu cap și a bea prostesc se vede și în gradul de sănătate al mediteraneenilor comparativ cu restul Europei, mai ales lumile anglofone și est-europene. Doar dacă e să vorbesc despre nenorocita de ciroză, vreo jumătate dintre bărbați și un sfert dintre femeile care ajung să decedeze de această boală, o fac din cauza excesului de alcool, conform analizei menționate.

În corelație cu acestea e motivul din spatele deschiderii unei sticle: 64 la sută dintre tineri zic că beau să se distreze, dar 48 la sută admit că duc paharul la gură ca să uite de probleme. 60 la sută dintre britanicii chestionați în 2009 recunosc că au început să bea, de gust, la 13 ani sau mai devreme. Problema e că 12 la sută au ajuns și să se îmbete, pentru prima dată, tot până la aceeași vârstă. E tocmai diferența de perspectivă care duce la băutul optim, din rațiuni de destindere și distracție, versus cel destinat alungării unor probleme mereu prezente, cum ar fi stresul, de anxietatea sau un critic interior prea guraliv.

În România, Raportul Național de Sănătate a Copiilor și Tinerilor din 2017 arată că o cincime dintre adolescenți beau prima dată la 13-14 ani (aici m-am regăsit și eu), cam 18 la sută înainte, și vreo 22 la sută după această vârstă. Practic, până la terminarea liceului, oricare trei din cinci români vor fi familiari cu alcoolul, iar doi din acești trei încă de dinaite să fie admiși la liceu.

Uite care-i faza. Multe dintre titlurile campaniilor naționale direcționate către tineri sunt demne de toate hăhăielile: „Fiți conștienți, alcoolul distruge vieți” (2012), „Alcoolul – destindere, dependență, dezastru!” (2013), „Alcoolul – falsul prieten al familiei tale!” (2014), „Spune NU alcoolului în timpul sarcinii! Protejează viața din tine!” (2015), „Alcoolul îți poate schimba viața... ÎN RĂU!” (2016), „Nu lăsa alcoolul să-ți hotărască viitorul!” (2017), „Alcoolul nu este o rezolvare!” (2018).

Și asta nu doar din cauza abuzului de semne de exclamare, ci și pentru că merg pe aceeași strategie obosită care să sperie și să îndemne la abstinență totală, mesaje care uneori vin din partea unor adulți dependenți de alcool. Unde mai adaugi și lipsa unui dialog real, de la egal la egal, cu ăștia care sunteți cititori adolescenți pe-aici?

Eu asta încerc să te fac să-nțelegi. Că procesul prin care mi-am propus să trec nu e unul de renunțare totală, în încercarea de a face pe moralistul reformat peste noapte care sperie copiii, ci din postura unui om care vrea să treacă de la băutul ca formă de a alunga problemele la unul relaxat, în bun spirit, la fel ca prietenii mediteraneeni.

Scenariul cu trei stropi de țuică la prânz s-a repetat în ziua de Crăciun. Din nou, ceremonial. Am băut Cola și apă, în rest.

Mă gândesc un pic la toate reclamele industriei. Dacă prin anii ‘90 unele mizau pe producția de alcool ca datină strămoșească, după 2000 totul a devenit cool și sexy, uneori cu scene dintr-un pub în care toată lumea bea și trăiește voios. Și după toată manipularea asta deșteaptă de marketing, mai toate se termină acum cu „Drink Responsibly”. Nu-i așa că cu toții am vrea asta?

Îmi amintesc apoi că-n South Park apare reclama asta drăguță, chiar pe subiect.

Cam tot pe-acum îmi propun ca, dacă oricum îl mângâi aceste zile pe durduliul număr 30, de ce să nu încerc s-ajung la toate cele 40, cât era în #40for40 din provocarea comediantului american?

Așa că-mi cumpăr două doze de bere fără alcool înainte de revelion. În ziua de ajun, deja celebra schemă „trei stropi” o practic la ultimul prânz din 2020. Da, din nou cu familia. Spre după-amiază, mă duc la un prieten care-mi donează un test de SARS-CoV-2. Nu din cauza vreunui simptom, ci pentru că seara urmează să trec cu dozele mele la o întrunire la care toți invitații se testaseră înainte. Prietenul mă îmbie cu un pahar de rom, iar eu ciocnesc politicos, iau o mică sorbitură și i-l returnez cu drag.

A fost plictisitor experimentul? Da, la început. Dar sunt atâtea cărți, albume, filme, jocuri bune care să-ți alunge starea asta fără adjuvanți, încât în mod sigur n-o să le consumi pe toate într-o viață. Și, după pandemie, vom putea ieși iar la săli de sport, în tribune, la concerte, în galerii de artă, la piese de teatru sau chiar la operetă, încât probabil că n-o să ne mai trebuiască atât etanol ca să scăpăm de senzația de rutină.

În astea șase săptămâni, realizez că nu am nevoie de atât alcool pe cât credeam. Căcat, ba mai mult, realizez că însuși cuvântul „nevoie” nu e potrivit când mă gândesc la băut. Conceptul s-a transformat în mintea mea într-o distracție ocazională, din care mă voi înfrupta mult mai puțin pe viitor. Și o activitate în care vreau să mă angrenez mult mai inteligent decât o făceam până acum. Și că, uite, pot să și scriu fără să mă mai saboteze vreun mic monstru din colțurile întunecate ale minții.

Cum îți ziceam, n-o dau în extrema cealaltă. O să beau conștiincios, adică mai mereu în grup, dar niciodată forțat. Știu că e greu, dar întotdeauna gândește-te că, dacă vrei să faci o treabă a doua zi, băutul consistent îți cam va strica planurile. Așa că mereu poți spune „mersi, dar am o treabă importantă mâine” când cineva pune presiune pe tine să o faci.

Cât despre băutul mai sănătos în general, sfaturile pe care ți le dă mai orice articol sunt valabile: când bei alcool, bea și apă pe lângă (cam un pahar după două de etilice sigur nu-ți strică starea), bagă mâncare sau măcar lucruri sărate concomitent (arahidele, sărățelele sau chiar măslinele sunt bune pentru ca apa să nu doar treacă prin tine), iar dacă vrei beție, ține-ți un jurnal de băut. Astfel, îți va fi mai ușor să-ți monitorizezi nu doar performanțele la halbere și coniac canoe, ci și să fii mai conștient de timpul de care ai nevoie încât să nu ajungă ficatul să-ți bată-n țeavă.

Sfârșitul sărbătorilor de iarnă mă găsește în frigider cu patru beri, patru sticle de vin, patru sticle de țuică, un scotch și două sticle de pălincă. Acum că mi-am spart obiceiul de a duce oricare dintre astea la gură când mă iau stările grele, așa un stoc ar trebui să mă țină până la vară, dacă ar fi să-l consum singur. Dar, pe bune, cine preferă să bea singur sau singură?

După toată experiența asta uscată, cu ce-aș vrea să rămâi de la mine? Ți-aș recomanda să o încerci și tu? Da, din moment ce chiar și o lună de abstinență duce la un băut mai puțin nociv. Dacă nu te ține, te-aș sfătui măcar să bei cât mai optimizat. Știu că în unele zile, după o muncă grea, e mișto să bagi o bere seara, de relaxare. Dar evită să faci asta chiar în fiecare seară. Că așa-ți creezi obiceiuri. Din alea mai puțin înțelepte.

Apropo, experimentul lui Stanhope a durat 13 zile. Cele două săptămâni de mâncărime, cum ziceam. 

„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și ilariant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Colaborează cu VICE din 2015, corespondează cu Inclusiv din 2020 și se chinuie cu in.TM de ceva timp. A mai scris și pentru Scena9 sau alte publicații.