De ce serialul Bridgerton a ajuns cea mai urmărită telenovelă despre monarhie de pe Netflix

Poate că pandemia te-a privat de multe plăceri, însă ți-a dat și câteva drame escapiste nevoie mare, să mai uiți că stai între aceiași patru pereți de peste un an de zile. Cel mai recent exemplu e Bridgerton, care s-a lansat în ziua de Crăciun sub forma a opt ore de TV binge-worthy și a ajuns în doar patru săptămâni cel mai popular titlu de pe Netflix. Dar cum a ajuns acest Gossip Girl de secol 19 să fie vizionat în peste 82 de milioane de case din întreaga lume?

Dramele de epocă s-au bucurat mereu de succes la public, iar o poveste de dragoste pe lângă nu poate decât să ajute, iar acest lucru e confirmat de șirul interminabil de adaptări ale romanelor scrise de Jane Austen sau surorile Brontë. În ultimii ani, însă, interesul pentru ele pare să fi explodat, iar unul dintre motive e tocmai modul în care e ilustrat trecutul. 

Personajele și-au pierdut din rigiditate și sunt mai umane, mai ireverențioase, vorbesc pe șleau chiar și atunci când sunt formale și nu se tem să spună lucrurilor pe nume. Protagonistele au idealuri mai aprinse și văd dincolo de căsătorie și ceea ce le dictează societatea, iar dinamicile dintre personajele de sexe diferite s-au schimbat și ele. Pe scurt, dramele de epocă au primit un update și nu mai funcționează ca niște piese de muzeu, cum se întâmpla deseori până acum. Au început să pună în lumină povești contemporane, relevante și vibrante, despre personaje cu care spectatorii se pot identifica.

De exemplu, un prim draft al scenariului pentru The Favourite, care a ajuns pe ecrane în 2018, a existat încă din 1998, însă producătorii nu au reușit să facă rost de buget din cauza triunghiului amoros dintre cele trei protagoniste și a lipsei de testosteron. 

Dacă la premiera din 2006, Marie Antoinette era criticat pentru libertățile pe care Sofia Coppola și le lua în portretizarea adolescentei ajunse regină și a contextului istoric în general ignorat, filmul lui Yorgos Lanthimos, bazat în mare parte pe speculații despre viața reginei Anne a Marii Britanii, a fost, din contră, lăudat.

În ultima adaptare după Little Women (2019), cea regizată de Greta Gerwig, Jo refuză să se căsătorească și, deși face un compromis pentru a-și publica romanul, ține cu dinții de decizia ei. The Great (2020) al celor de la Hulu, o satiră despre Ecaterina cea Mare, a avut și el un succes răsunător comparativ cu miniseria HBO lansată cu un an înainte despre aceeași Ecaterina, o dramă ca la carte, care se lua mult prea în serios. Poate că a ajutat la asta și faptul că Elle Fanning îți arată degetul mijlociu în poster.

Bridgerton, adaptat după un roman scris de Julia Quinn, aduce și el o perspectivă modernă asupra unei rețete clasice. Acţiunea începe în 1813 cu debutul tinerelor moștenitoare în faţa reginei. Daphne (Phoebe Dynevor), fiica cea mare a bogatei familii Bridgerton, e introdusă ca o eroină de basm: e aleasă, din peste două sute de domnișoare, câștigătoarea concursului de frumusețe organizat de către regină și desemnată perla sezonului de către Lady Whistledown, autoarea anonimă a unei fițuici de scandal care face deliciul aristocrației britanice și cea care povestește, cu vocea lui Julie Andrews, întregul serial. 

La primul ei bal, îl întâlnește pe Ducele de Hastings, Simon Basset (Regé-Jean Page), însă dacă te așteptai la dragoste la prima vedere… well, that’s on you! La propunerea tinerei, care încearcă să-și găsească singură drumul în lume, cei doi ajung să formeze un cuplu fals, doar de ochii lumii, găselniță din care amândoi par să aibă ceva de câștigat: ea să atragă gelozia pețitorilor și astfel să-și găsească o pereche pe măsură, iar el să închidă gurile celor care îl vor căsătorit împotriva voinței sale.

Desigur că, în cele din urmă, se îndrăgostesc și, într-un twist neașteptat, încep o relație foarte carnală, arătată cu lux de detalii. Reacțiile de pe Twitter ale celor care, în necunoștință de cauză, au început să urmărească serialul cu părinții sunt priceless.

Un alt lucru important din Bridgerton e distribuția incluzivă. De obicei, în dramele despre epoca georgiană, actorii de culoare fie nu au avut loc, fie portretizau personaje cu povești tragice sau neînsemnate: sclavi, servitori, oameni care trăiesc la marginea societății. Belle (Amma Asante, 2013) a încercat să o aducă în centrul atenției pe aristocrata Dido Belle, o femeie birasială, însă mare parte din subiectul filmului vorbește de fapt despre prejudecățile și rasismul de care aceasta s-a lovit în Anglia secolului 18. 

Bridgerton încearcă o distribuție colorblind și îi iese de minune, nu discută conceptul de rasă decât în treacăt, când un personaj amintește că obișnuiau să existe două societăți separate de culoarea pielii până când regele s-a îndrăgostit de regina Charlotte (Golda Rosheuvel), o femeie de culoare, ca și în realitate. Multe dintre personajele de culoare au roluri importante, însă poveștile acestora nu se învârt în jurul experienței lor ca persoane de descendență africană sau indiană; sunt influențate numai de sex și clasă. Fără emfază pe rasă și acuratețe istorică, fanii se pot concentra mai ușor pe bârfele, intrigile și scandalul din inima serialului.

Nu în ultimul rând, combinația dintre nou și familiar s-a dovedit favorabilă pentru serialul produs de Shonda Rhimes. În serialele făcute pentru ABC, Rhimes a folosit de nenumărate ori flashback-urile devenite acum iconice pentru a schimba destinele personajelor. Viața Oliviei Pope din Scandal ar fi continuat pe făgașul normal dacă nu am fi aflat că a avut o relație cu președintele Statelor Unite, iar pe Annalise Keating o vezi cu alți ochi după ce îi afli motivațiile în How to Get Away with Murder. 

Nu puteau lipsi aceste întoarceri în timp nici din Bridgerton. Puternic stilizate, trecute parcă prin trei filtre de Instagram, ele dezvăluie copilăria dificilă a Ducelui și scot la iveală informații picante exact la momentul potrivit. Poate chiar prea potrivit. Atât de potrivit că par scoase din telenovelele pline de răsturnări de situație și coincidențe. Însă aici nu doar că merg mână-n mână cu bârfele de pe buzele eroinelor, dar sunt și niște bârfe credibile. 

La fel stă treaba și cu muzica pe care se dansează la baluri. Dacă ți se pare cunoscută, nu e pentru că ai fost atent la orele de educație muzicală, ci pentru că orchestrele din serial cântă mai multe cover-uri după piese pop scoase direct din topurile anilor trecuți, de la „thank u, next” a Arianei Grande la „Bad Guy” a lui Billie Eilish.

Poate că Bridgerton nu ar fi prins atât de bine la public dacă apărea înainte de pandemie. Sau dacă altcineva l-ar fi jucat pe Ducele de Hastings. Însă ar fi făcut cu siguranță valuri, pentru că e alert și captivant, și mai mult decât o poveste despre ce-a fost, e o poveste despre ce-ar fi putut fi la care oamenii pot visa cu ochii deschiși. Cam ca atunci când Tarantino a zis ce-ar fi dacă...? Dar fără violență. Și cu (mult) sex.

Laurențiu Paraschiv e critic și jurnalist de film. A studiat scenaristică și, în loc să-și scrie propriile filme, se uită toată ziua la ale altora.