La festivalul din Pata Rât am văzut de ce Emil Boc ar vrea să uiți că există cartierul ăsta în Cluj

Cunoscut și drept „groapa de gunoi a orașului Cluj-Napoca”, cartierul Pata Rât este printre zonele cu care clujenii nu se mândresc. Cartierul a fost menționat, în 2010, în toate ziarele naționale, asta după ce Primăria Municipiului Cluj a obligat peste 350 de persoane de etnie romă să fie relocate lângă groapa de gunoi.

Pentru cei din provincie, cartierul Pata Rât nu există. Nici pentru ceilalți, nici pentru Primăria Municipiului Cluj-Napoca. Majoritatea persoanelor prezente aici trăiesc într-o sărăcie lucie, fără acces la apă curentă, canalizare sau gaze naturale. La care se mai adaugă și poluarea cauzată de chimicale prezente în gropile de gunoi. Totodată, zona nu are acces la un cabinet medical, iar populația acestui cartier este foarte tânără, deoarece bătrânii nu fac față problemelor de natură medicală.

Contrar credințelor general împrăștiate prin România, în cartierul celor uitați din Cluj doar 15 la sută sunt beneficiari ai ajutorului social, potrivit estimărilor efectuate de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Mulți dintre localnicii din Pata Rât sunt angajați cu normă întreagă la stat, ca paznici sau în servicii de curățenie, sau la firme private de salubritate. În cazul celor ce nu sunt angajați cu acte, munca „la negru” reprezintă o altă formă prin care localnicii din Pata Rât contribuie la dezvoltarea economică a orașului, că banii ăia câștigați se întorc în bunuri și servicii.

Contextul în care îți vorbesc de Pata Rât e că acolo am fost la un festival dedicat lor cu artiști preferați de localnici și pe care organizatorii i-au putut aduce. E vorba de Kethane care a avut, pe lângă concerte, și un talent show local, dar și prezentări de modă sau dezbateri. Într-un mod nonconformist, festivalul a fost pus în antiteză cu alte evenimente de acest tip din țară.

Intrarea a fost liberă, iar festivalul a început cu finala showului de talente organizat cu luni bune înainte. „Pata-Cluj avem talent” a adus la un loc dansurile tradiționale, voci foarte bune și, bineînțeles, un vibe pe care nu poți să-l întâlnești la un alt festival, cu ritmuri de manele, dar și acorduri de chitară electrică. Multe dintre melodiile tradiționale care au fost auzite la festival au avut la bază un cover ușor rock.

Chiar dacă lumea nu era obișnuită cu un asemenea tip de eveniment chiar în apropierea lor, organizatorii Kethane s-au ocupat de convingerea localnicilor că e rost de petrecere și voie bună și la Pata Rât, chiar dacă nimeni n-ar fi crezut așa ceva. 

Festivalul a fost amplasat chiar lângă un centru de colectare a deșeurilor, organizatorii evenimentului argumentând că a fost un mesaj adresat municipalității. Fiind și în imediata apropiere a intrării spre Cluj, organizatorii festivalului au pregătit chiar și autobuze speciale pentru cei care doreau să se distreze la festivalul celor uitați de administrație.

Pe lângă showul de talente, festivalierii s-au putut bucura și de alte surprize. Astfel, pe lângă Alex de la Cluj, în prima zi de festival, l-am avut și pe Paul Fantezie sau pe Victor Plastic. 

A doua zi a fost însă una care avea să aducă la un loc comunitatea romă și clujenii care se bucură de toate beneficiile vieții la oraș. Pe lângă dezbaterea publică dedicată manelelor, cei din Pata Rât aveau să cunoască o nouă față a manelelor: protomanelele. Andrei Dinescu alături de Impex au reușit să facă un mare show pe scena de la Kethane în care au adus în boxe un mix cultural numai bun de ascultat în weekend și nu numai.

La final, Prințesa de Aur a fost cea mai așteptată personalitate. A fost încă o dovadă că elitismul dispare când se bate tarabana, iar toată lumea se distrează. 

Ultima zi a fost una dedicată culturii și tradițiilor rome, inclusiv cu o prezentare de modă realizată de Zita Moldovan și mai multe costume tradiționale rome. La final, acestea au fost donate femeilor din Pata Rât.

Odată cu demersul ăsta, de-a organiza un festival chiar acolo, locuitorii zonei au fost scoși fie și pentru câteva zile din rutina supraviețuirii lângă orașul care se visează un fel de mare capitală europeană a incluziunii, dezvoltării și bunăstării. La Pata Rât însă oamenii nu-s atât de preocupați de prestigiu internațional, cât de grija că apa din pânza freatică i-ar putea îmbolnăvi din cauză că e poluată de deșeurile de la groapa de gunoi. Și, colac peste pupăză, dacă ai ghinionul să ai nevoie de un medic, cel mai apropiat este tocmai în Cluj, deoarece nu există unități medicale în cartier. 

Cât de important este un festival de tipul ăsta, dincolo de muzică și distracție, pentru comunitatea și tradițiile rome? Sociologul Gelu Duminică a subliniat pentru VICE că fiecare eveniment de promovare a culturii este foarte important și este cu atât mai necesar pentru o cultură care este foarte mult stereotipizată, așa cum este și cazul culturii rome. El a adăugat că în spatele condițiilor din Pata Rât stă chiar rasismul instituțional, felul în care Primăria se raportează la sărăcia din acest cartier. „Pata Rât este o rușine pentru orice municipalitate, însă, în loc de intervenție solidă pentru regenerare urbană, acolo avem parte de ignorare și ignoranță.”

În 2019, într-un interviu luat lui Emil Boc de George Buhnici, primarul a descris orașul drept unul pentru care e definitorie toleranța. „Fiecare să se simtă acasă în orașul lui.” Ceea ce e fff posibil, dacă nu ești născut sau mutat forțat tocmai lângă groapa de gunoi a orașului.

Istoria Pata Rât, zonă pe care Primăria Cluj prin diverși primari de-a lungul a decenii a tot încercat s-o ascundă și s-o facă uitată, a fost prezentată pe larg în cartea „Pata” – pe care o poți citi online aici – publicată în 2016 și coordonată de Enikő Vincze. În ea sunt publicate analize semnate de diverși autori. 

La momentul apariției, Enikő a explicat că Pata Rât este un spaţiu al marginalităţii produs de o politică economică bazată pe exploatare şi expropriere, precum şi pe creşterea profitului atât în domeniul muncii, cât şi în domeniul locativ. 

„Istoria apariţiei zonei Pata Rât începe cu momentul formării coloniei Dallas de la sfârşitul anilor 1960, când nu doar oraşul se schimba de pe urma urbanizării şi industrializării socialiste, ci şi rampa sa de deşeuri creştea creând locuri informale de muncă. Dar ea include şi constituirea coloniei Cantonului de la sfârşitul anilor 1990 până azi, rezultat al fenomenului rămânerii fără adăpost de pe urma retrocedărilor sau a evacuărilor din foste locuinţe de stat pe fondul neplăţii chiriei sau utilităţilor, sau pe fondul renovării şi schimbării destinaţiei unor cămine muncitoreşti şi al împingerii spre periferie, prin decizii administrative, a persoanelor care lucrează în oraş dar nu au resurse pentru a-şi achiziţiona locuinţe de pe piaţa privată.”

Enikő a amintit și de momentul construcţiei caselor modulare în zona Pata Rât din bugetul local în 2010, dedicate persoanelor evacuate de pe strada Coastei, adică dintr-o zonă centrală „curăţată de elemente nedorite de-a lungul gentrificării sale”. Astfel, procesele marginalizării locative înspre Pata Rât sunt unul după altul, sub diverse administrații locale, sub diverse regimuri de conducere a țării. 

El a rezumat situația Pata Rât astfel: „[...] un caz al ghetoizării, dacă prin ghetoizare înţelegem procesul de producere a unor spaţii locative private de condiţii adecvate, unde trăiesc persoane aparţinând clasei muncitoare precarizate cu preponderenţă de etnie romă, spaţii care sunt separate de restul localităţii prin semne şi gesturi material-geografice şi simbolice tranşante.”

Adi Dohotaru, unul dintre autorii publicați în carte, a spus în același interviu menționat înainte că în cazul zonei Pata Rât trebuie ținut cont că mulţi oameni s-au mutat, forţaţi de împrejurările economice, pentru a munci pe o piaţă informală a deşeurilor. „Timp de peste două decenii a fost o piaţă profitabilă, pentru că au fost externalizate costuri sociale şi de mediu. Zona este poluată datorită depozitării necorespunzătoare a deşeurilor pentru că sunt mormane de gunoi cât o clădire de cinci–șase etaje, iar oamenii care au muncit până de curând informal nu au asigurări de sănătate, pensii, o minimă protecţie socială.”

În 2010, în plină iarnă, 76 de familii de romi au fost date afară din locuințele lor. Au primit vestea chiar în apropierea Crăciunului și li s-au dat aproximativ două zile să-și facă bagajele și să se pregătească pentru evacuare. Iar vestea a fost primită cu foarte multă frică de către localnici. Un locuitor din Pata Rât mi-a povestit că cele două zile au fost de coșmar. „Nimeni nu a făcut niciun bagaj până pe 17 decembrie, la ora 5 dimineața, când a venit Jandarmeria și Poliția cu cagule.”

Famiile respective au fost relocate la Pata Rât, lângă groapa de gunoi. Pentru toată această nebunie, au primit o cameră într-un modul care avea la bază un contract de închiriere. Mulți dintre aceștia au fost împinși de nevoie să-și cheme cu ei rudele apropiate, care nu au primit nimic din partea Primăriei.

Cât despre noile „case” în care urmau să locuiască, acestea aveau o baie comună, două unități sanitare și două dușuri cu apă rece, fără despărțitoare între ele. Noii locatari erau nevoiți să-și împartă băile cu celelalte familii care erau în modul, iar în unele module erau chiar și 30 de persoane la o singură baie comună. Exact ca la un cămin de la o universitate din România, doar că de zece ori mai rău.

Ca răspuns la acuzațiile aduse de activiști ai drepturilor omului, Primăria nu a oferit, la acel moment, un răspuns. Mai târziu, instituția a argumentat că în spatele relocării a stat nivelul foarte ridicat de insalubritate și, pe lângă altele, mai multe reclamații ale cetățenilor.

De pe urma terenului în care se aflau romii înainte de relocare s-a bucurat Universitatea „Babeș-Bolyai” care a ridicat un nou sediu al Facultății de Teologie Ortodoxă, un campus și o biserică pe terenul primăriei. Pe lângă asta, s-a bucurat și Creșa publică Vrăjitorul din Oz, dar și mai multe companii imobiliare. Astăzi, un apartament în locul în care locuiau cele 76 de familii de romi costă aproximativ 2 000 de euro pe metru pătrat, iar un garaj poate fi achiziționat pentru vreo zece mii de euro, după cum am aflat dintr-o expoziție foto în care era prezentată istoria acelui moment și ce s-a întâmplat după evacuare.

După ce au fost evacuați forțat, în 2011, Asociația Amare Phrala și Fundația Desire, susținute de Grupul de Lucru al Organizațiilor Civice, au depus o petiție la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la evenimentele dramatice ce au avut loc asupra comunității rome. Tot în 2011, alături de sprijinul European Roma Rights Centre, s-a realizat acționarea în instanță a autorităților din Cluj. Chiar și acum, cazul se află pe casa Curții Europene a Drepturilor Omului.

Anul viitor, dacă ești la Cluj și dorești să mergi la un festival unde intrarea este gratuită și poți să vezi, de fapt, în ce condiții ajung să trăiască unii oameni care plătesc taxe și impozite, dar nu au parte de susținerea Primăriei, s-ar putea ca la Pata Rât să-ți iei doza de: uimire, furie și adrenalina adusă de un eveniment nonconformist organizat fix lângă o groapă de gunoi. Chiar și transportul în comun de care ar trebui să se bucure fiecare cartier al unui oraș e deficitar. Ca să ajungă de la groapa de gunoi și până la prima stație de autobuz, localnicii sunt nevoiți să meargă pe puțin trei kilometri pe jos.

Totuși, asta nu i-a oprit să se ocupe de salubritatea evenimentelor Untold și Electric Castle și altele care se mai întâmplă prin Cluj. În 2022 au avut un festival al lor cu acest mesaj implicit că au fost mutați la margine, dar asta n-ar trebui să însemne uitare și ignoranță.