Serialele și emisiunile TV care-ți arată ce-nsemna să fii român în anii 2000

Începutul anilor 2000 a fost epoca de aur a emisiunilor TV și serialelor românești. Nu pentru că era vreun vârf de excelență, doar că pe atunci televiziunea n-avea concurență. Zeci de cinemauri se închideau anual, în timp ce internetul era încă o chestie ciudată la care te conectai prin telefonul fix și făcea sunetul ăla ciudat.

Așadar, televizorul era rege, iar în acest regat se băteau pe audiență câteva canale mari. Chiar dacă maximum de audiență îl făceai de obicei cu filmele, aveai nevoie și de o emisiune ori serial propriu. O fi fost din motive de rating și profit, o fi fost o dispută de prestigiu, habar n-am. Cert e că asta aveam, asta consumam și cu asta am crescut. Așa că uite ce-mi activează nostalgia mie și restul generației care s-a născut în anii ‘90.

Greu de crezut, dar a existat o vreme în care Vacanța Mare era cea mai urmărită emisiune din țară. Grupul de satiră s-a format încă din 1988, a făcut niște spectacole pe litoral prin anii ‘90 și a atins vârful faimei pe la începutul anilor 2000, când sketch-urile lor au fost difuzate pe PRO TV. Era efectiv un fenomen – toate familiile se uitau duminică seara, iar noi povesteam fazele a doua zi la școală. Umorul era brut, cu tușe mai groase decât brandul lui Schwarzenegger. Era mult sub glumele ceva mai subtile și cu referințe social-politice ale rivalilor de la Divertis sau Grupul Vouă, dar probabil că tocmai datorită simplității era așa de popular.

Vacanța Mare avea mai multe personaje și seriale – sigur ai auzit de polițistul Garcea ori de serialul Leana și Costel. Ăsta din urmă era un fel de Familia Bundy combinat cu Las Fierbinți și asezonat cu glume de Doru Octavian Dumitru. Acțiunea se petrece în satul Sadova, iar personajele principale sunt Leana, jucată de Mugur Mihăescu, Costel, soțul, și cei doi copii, Axinte și Lila.

Ca să-ți faci o idee, la un moment dat e un episod în care Leana merge la baia unui restaurant din București și se miră că n-are cocean și se-ntreabă ce-i cu hârtia aia, că doar n-o apucă scrisul pe veceu. Gen, haha, țăranii nu știu ce-i aia hârtie igienică. Strigă după ajutor, oferă altcuiva din baie „zece mii” să-i aducă o frunză de la ficusul de pe hol, dar omul îi aduce frunză de urzică, Leana țipă și episodul se termină în râsetele publicului. Râsete înregistrate, desigur, că doar nu filmau cu public, ca-n Friends.

Și că tot am zis de Friends, uite și copia autohtonă:

Poți să spui ce vrei despre el, dar La Bloc e una dintre cele mai bune radiografii sociale ale României din acea perioadă. Mai toată acțiunea e construită în jurul câtorva prieteni care locuiesc în același bloc. Nelu și Costel sunt oarecum personajele principale, reprezentanți ai stereotipului bărbatului român descurcăreț din zorii capitalismului românesc. Încearcă să facă bișniță cu absolut orice, dar le iese numai parțial. Bella e iubita lui Nelu, iar Lili, nevasta lui Costel, o tipă cu păr creț permanent care, nu știu din ce motiv bizar, era la modă pe atunci.

Îl mai ai pe Americanu’, vecinul bogat întors din SUA și Don Juan-ul cartierului, care seduce câte o femeie pe episod. Numele are cumva sens, pentru că pe-atunci America era pentru români cel mai mișto loc din lume, cu vile ca-n Miami, mașini bengoase și eroi din filme de acțiune. Nu și-ar fi ales nimeni porecla Finlandezu’, unde serviciile de sănătate și educație sunt accesibile tuturor. 

La parter locuiesc trei tinere: Adina, Roxana și Mimi, fiica lui Nelu. Pentru că sunt anii 2000, încă mai vezi glume în care Adina, fata blondă și frumoasă, are replici inspirate din bancuri cu blonde. A, da, mai e și Nea Popa, valetul personal al lui Americanu’ – ce putea fi mai românesc decât să stai la bloc și să ai majordom?

În ultimii ani, La Bloc a mai fost difuzat pe Pro Cinema, așa că am fost curios să revăd niște episoade. Cam toate schimbările pe care le simțeau românii atunci se reflectă și-n serial: Nelu și Costel ar face bișniță cu orice, cele trei fete deschid un chioșc în balcon, iar Americanu’ își face propriul radio, în timp ce Costel și Lili merg la muncă în Spania, odată cu primul val de migranți de atunci.

Acțiunea și dialogul nu sunt extraordinare, însă La Bloc a livrat 500 de episoade în cinci ani – asta înseamnă un episod aproape la fiecare două zile, dacă scoți zilele de weekend și sărbătorile. 

Spre deosebire de restul emisiunilor românești, care au copiat show-uri americane, cârcotașii s-au inspirat de la un format original din Italia – cel puțin așa susțin cei de la Striscia la Notizia. În majoritatea timpului făceau mișto de bâlbâielile prezentatorilor TV și de prostiile pe care le spuneau celebritățile. Sigur, dacă ai crescut cu net de mare viteză și orice clip la un click distanță probabil ți se pare greu de crezut că în topul emisiunilor de umor era efectiv un colaj de chestii amuzante. Dar, crede-mă pe cuvânt, chiar așa era, se hlizea lumea mai ceva ca la stand-up.

Pe lângă asta, mai erau și alte mici momente. Dezbrăcatu’ mergea la diverse evenimente mondene și punea oamenilor întrebări dubioase, rockerul Cristi Hrubaru nu mai știu ce făcea, iar Dansul Bebelușelor era un performance progresist, dedicat combaterii stereotipurilor de gen și discrim... glumesc, erau două fete tinere îmbrăcate sumar puse să danseze lasciv în timp ce camerele le filmau din toate unghiurile posibile.

Pe-atunci nu existau concepte ca obiectificarea femeii sau dictatura corectitudinii politice – oh, da, dulce libertate, când cârcotașii încă puteau scoate bijuterii ale comediei fine în care un tip se costumează în femeie romă și strigă „haur” sau „fer vechi”, de nici nu știi să o mai diferențiezi de Divina Comedie.

Emisiunea continuă și azi, dar e departe de popularitatea de pe vremuri. S-au schimbat și prezentatorii, s-a mai schimbat și formatul, parcă merge mai mult din inerție. Nu că mi-ar părea rău. Dacă mă uit retrospectiv, mi se pare o emisiune special pentru infatuații din clasa de mijloc care voiau să simtă mai bine cu ei înșiși râzând de alții pe care-i consideră mai proști. Că, deh, nu făceau caterincă numai de politicieni și vedete. 

Dacă declarațiile lui George Buhnici ți se par de rahat, stai să vezi episodul în care cârcotașii se iau în cel mai ghiolbănesc mod posibil de felul în care arată o participantă de la Din Dragoste. De restul miștourilor rasiste nici nu mă apuc să scriu pentru că aproape fiecare episod avea unul. Probabil s-a mai schimbat cu anii, dar n-am avut răbdare să mă mai uit.

Ce a fost Shakespeare pentru literatura engleză ori Kierkegaard pentru filosofia existențialistă, cam asta a fost și Dan Diaconescu pentru presa de scandal românească. Sigur, n-a inventat-o el, dar a spart toate regulile și a dus bălăcăreala în mainstream. Și când zic reguli, mă refer la reguli elementare de bun simț și decență. Celelalte canale făceau și ele cam același lucru, dar încercau să păstreze niște aparențe de televiziune respectabilă și serioasă.

OTV, în schimb, nu avea niciun Dumnezeu – acolo nu existau nici măcar de fațadă concepte ca moral sau imoral, bine sau rău. Era vorba doar despre audiență și trebuia să fie cât mai mare. 

A fost un șoc cum Dan Diaconescu, un nene de vreo 40 de ani, complet necunoscut și lipsit de carismă, a reușit să adune mai mulți spectatori decât canale consacrate cu un studio care încăpea într-o garsonieră confort 4. 

Subiectul care a propulsat cu adevărat OTV a fost cazul dispariției avocatei Elodia Ghinescu. Te uitai mirat și voiai să vezi cât de departe poate merge. Au fost sute de episoade, în care l-au acuzat de crimă ba pe soțul ei, ba pe un luptător de K1, au adus vrăjitoare care să vorbească cu Elodia, au anunțat că au găsit locul unde e îngropată și de fapt nu era nimic – ce să mai, o poveste mai alambicată decât Tânăr și Neliniștit. Nu știu cum, dar se ajunsese la momentul ăsta în care așa-ziși „martori cheie” din caz se urcau pe masă să danseze pe manele. 

În rest, la OTV se făceau de toate – chemau clarvăzătoare, persoane cu probleme mentale și făceau cam orice mizerie la care nici nu te gândeai c-ar fi posibil s-o vezi la TV. 

Dan Diaconescu a înființat după Partidul Poporului - Dan Diaconescu (PPDD), a intrat în Parlament, nu a mers prea bine, a fost în închisoare, iar în pandemie a lansat o platformă online și o criptomonedă: CryptoDan.

Ce mai rămâne azi din moștenirea OTV? Berlusconizarea televiziunii românești și niște meme ca reclama la brânza DEL ori melodiile interpretate de Roxy Manelista și Marian Valorosu’.

Cu cât te uiți mai mult la aceste reality show-uri, cu atât pare că publicul țintă nu erau tinerii. Sună paradoxal, dar dacă stai să te gândești, nu-i de mirare. Producătorii se uită la cifre și ce văd? Majoritatea publicului e mai în vârstă – mai ales că, de prin 2008 încolo, noi tineretul am început deja să emigrăm masiv spre internet. Așa că, în loc să încerce să educe și să arate privitorilor care-i faza cu generațiile mai tinere, emisiunile le confirmau prejudecățile și le spuneau ce voiau să audă.

Cam asta face și Pe banii părinților, emisiune prezentată de nimeni altul decât Ernest. Treaba e următoarea: ai niște adolescenți care-și mint părinții că sunt copii model. Părinții au suspiciuni, așa că apelează la Ernest să-i urmărească și filmeze cu camere ascunse în casă, inclusiv în baie, știind, teoretic, că ar putea ajunge la TV. Da, mega dubios, știu. 

De fiecare dată, tonul naratorului e unul moralizator: dacă nu te ții de carte și n-asculți de părinți, ajungi drogat ori să fii păcălit de alții sau, cel mai rău, „depravat”. Unele episoade au sens, dar în multe dintre ele copilul problemă e o fată care-și începe viața sexuală fără să fie măritată. Ceea ce, desigur, e ceva foarte rău. 

La final, Ernest vine cu părinții și confruntă copilul și iese un mare scandal și haos în care țipă unul la altul. Morala e că trebuie să-ți ții copilul din scurt, altfel îți scapă din mână și ia uite ce face. După cum îți poți imagina, totul e regizat și moralizator, dar unele episoade-s atât de cringe încât e amuzant. 

Preferatul meu e însă Comanda la mine. Episodul începe mereu cu doi tineri problemă: un băiat și o fată. De obicei, au vreo 15-17 ani, iar părinții lor se plâng că fumează, beau, chiulesc și nu știu ce să le mai facă. Sau, și mai rău, au adoptat moda emo. Dacă ți-ai trăit adolescența în vremurile alea o să te lovească garantat nostalgia când îi vezi cum vorbesc pe Yahoo! Messenger.

Emisiunea îi trimite pe cei doi timp de o săptămână la o familie cu reguli foarte stricte ca să-i „disciplineze”. Primele zile e cu scandal, pentru că adolescenții nu vor să asculte, se mai și încaieră, dar mai târziu primesc o scrisoare sau înregistrare de la părinți, în care aceștia le spun cât de mult îi iubesc. Cam ăla e momentul în care adolescenții plâng și încep să se deschidă față de familia strictă. Aproape toți participanții la emisiune au în comun același lucru: provin din familii dezbinate. 

Sincer, cred că emoțiile-s reale, parcă prea reale ca să fie regizate. Pe de altă parte, e și destul de trist – uneori adolescenții nu învață nimic, alteori părinții sunt ăia nașpa. Ca să nu mai zic că familia strictă care-i găzduiește are de multe ori idei foarte toxice despre creșterea unui copil, deși naratorul îi prezintă mereu ca pe niște părinți model. Ideea e că doar o mână de fier poate ține un copil pe calea cea dreaptă.

Una din cele mai longevive emisiuni din televiziunea românească, Schimb de mame continuă și astăzi. De obicei, se alegeau două familii din medii diferite – una de la țară, cu animale de curte, și una de la oraș. Mama de schimb trebuia să respecte trei zile regulamentul lăsat de cealaltă, iar următoarele patru își impunea regulile ei. Iar noi râdeam că mama de la oraș nu știe să mulgă vaca și de conflictele care apăreau cu bărbații de schimb.

În sezoanele mai noi, oamenii par ceva mai concilianți și preocupați să nu se facă de râs, dar perioada de glorie rămâne cea din anii 2000, când erau mult mai conflictuali. Vezi episodul cu Mari din mema cu „Nu apă!”, de care sigur ai auzit. Nu păreau regizate, dar reporterii aveau grijă să provoace scandaluri.

Pur și simplu, pe atunci nu toată lumea avea curaj să se expună la TV. Iar dacă erai parte din puținii destul de curajoși să se expună la o emisiune așa urmărită, atunci ce mai conta dacă te certai non-stop, ca oamenii din clipul de mai jos. Țin minte că și eu m-am rugat de-ai mei ani de zile să ne înscriem. N-am făcut-o, din fericire. 

Nu am cum să scriu într-un singur articol despre toate emisiunile și serialele populare în România pe-atunci, dar o mențiune onorabilă o merită Trăsniți în NATO, alt serial de comedie de pe Prima TV. Nu știu cum și de ce, dar au făcut peste 1 800 de episoade din 2003 și până-n 2020. O parte le găsești acum și pe YouTube. 

Nu uit nici de SuperNanny, care ne-a dat mema cu Alin Barosanu. Și dacă tot am vorbit de Ernest, mai ții minte că a participat la prima ediție Big Brother de România? Tot el a fost gazda emisiunii Trădați în dragoste, alt clasic al anilor 2000.

Ar mai fi și emisiunile care rupeau clasamentele în publicul feminin, ca Surprize Surprize, cu Andreea Marin, sau Din Dragoste, cu Mircea Radu, dar pe astea nu le-am apucat ca să-ți spun cum erau. Ce vremuri, totuși.