Am fost la primul meu Pride și uite de ce homofobia românilor n-are scuză (nu c-ar fi avut vreodată)

În 2021, marșul Pride s-a lovit de-o decizie absurdă a primăriei București. Până la urmă, s-a găsit calea de compromis și marșul s-a întâmplat. Autoritățile, un pic absurde de parcă n-ar ști trecutul, au fost că în limita a cinci sute de persoane. Organizatorii au zis că se așteaptă la vreo zece mii de oameni. Aceeași estimare o aveau și pentru Pride 2022, doar că a fost depășită: peste 15 mii de oameni au ieșit pe Calea Victoriei în culori, costumații, cu pancarte, mesaje și bucurie. 

Am fost acolo pentru prima dată în viața mea. 

Contactul meu cu Pride și, implicit, comunitatea LGBT+ s-a produs cumva liniar. Am auzit – sau am acordat importanță – pentru prima oară termenului „sexualitate” și tuturor derivatelor cândva prin clasa a șaptea. Pe atunci, aveam un profesor de istorie care părea că încearcă să ne arate mai mult decât faptele vitejești ale domnitorilor. Țin minte că ne-a spus, la un moment dat, când vorbea despre Radu cel Frumos: „Homosexualitatea e la fel de veche ca Adam și Eva.”

Treptat, am găsit mai multe informații pe internet și a început să mă intereseze subiectul. Pe atunci eram și foarte activă pe Tumblr, unde oamenii își postau adesea cele mai sincere doleanțe, indiferent de subiect. Nu spun că a fost cea mai bună sursă, dar m-a făcut să caut mai multe despre comunitate și, implicit, am și ajuns la oameni care făceau parte din ea. Tot atunci am auzit și prima oară de marșul Pride. Eram, totuși, dintr-un oraș de provincie și aveam 13 ani. Nici măcar nu visam să ajung atunci singură, în București.

Odată ce am intrat la liceu, am întâlnit mai multe persoane care-și explorau sexualitatea. Atunci am avut și primul contact cu abuzurile asupra acestora. Una dintre prietenele mele, o tipă scundă, dar cu o personalitate mai mare decât ea, a ieșit prima din „dulap”. Poate crezi că a fost exclusă din grupurile sociale ori stigmatizată, însă problema a început de altundeva. 

Totul se întâmpla în ceea ce-a rămas un oraș mic și, implicit, e aproape imposibil să ții ceva secret. Când a început să aibă tangențe cu alte fete, părinții ei au aflat. A trecut prin bătăi și psihologi care aveau menirea să o „repare” – fraze ca „îți scoatem noi prostiile astea din cap” nu erau străine. Mi-a arătat într-o zi semnele care-i rămăseseră pe spate și mi-a spus că nu-și mai dorește așa ceva. Se resemnase cu gândul că va putea fi fericită abia când urma să plece de acasă.

Majoritatea celor pe care i-am întâlnit au reprezentat și o parte semnificativă din viața mea. Cumva, ăsta e unul dintre motivele principale pentru care am ajuns să susțin atât de îndârjit comunitatea. Aș fi făcut-o indiferent, însă a căpătat și o componentă personală. Nu poți trece peste momentele în care prietenii tăi apropiați îți arată semne din bătăile încasate de la părinți. Nici peste cele în care îți spun că simt că nu-și găsesc locul nicăieri ori că problema ar putea fi la ei. Ori peste privirile pline de vină pe care le pironeau în pământ după ce ieșeau de la psihologul menit să-i „trateze” de homosexualitate.

În 2022, am ajuns și la Pride, chiar în București. A fost ediția 17, organizată tot de ACCEPT, și prima fără restricții din ultimii doi ani.

Am plecat fără să-mi fac vreo iluzie despre cum urma să fie. Aveam la mine doar câteva informații despre precedente și ideea că s-ar putea întâmpla orice. M-am trezit, în schimb, înconjurată de oameni îmbrăcați în zeci de culori, cu fețele crestate de o beatitudine sinceră. Fluturau steagurile în culorile curcubeului și bannere pline de dorințe și cuvinte ușor sarcastice ori critice adresate celor care le iau dreptul la iubire.

Pe trotuar, oamenii se opreau, făceau cu mâna și zâmbeau. Erau părinți care-și purtau copiii pe umeri, le arătau steagurile și îi îndemnau să salute și ei mulțimea colorată de oameni. Erau și bătrâni care filmau în trecere și zâmbeau blajin. Cred că am văzut și un jandarm căruia-i încolțea un semn de fericire pe față. 

În fața mea, în mijlocul paradei, mergeau o femeie și o copilă îmbrăcate în culorile curcubeului. Femeia îi spunea că așa se fac schimbările, că totul „pornește de la tineret”, iar fetița afirma înțelegătoare din cap. 

Cu fiecare kilometru parcurs, sintagma „Iubirea e iubire” răsuna din ce în ce mai tare. În engleză e una, o auzi destul de des, dar rostită în limba ta are un caracter mult mai personal, care-ți face instant pielea de găină.

Bineînțeles, n-au lipsit nici trecătorii opozanți. Au fost însă pașnici. Se auzeau, rareori, câteva voci din afară, înfundate de scandările înfocate ale persoanelor din comunitate. Își revendică o zi oficială pe an în care cuvintele lor sunt mai puternice decât afirmațiile indolente de care se lovesc adesea. O zi mai târziu a trecut prin zonă și Gigi Becali cu show-ul deja învechit de-a arunca cu agheasmă pe stradă și de a-și aduna prin jur oameni care se autodeclară ortodocși, ceea ce le-ar conferi, vezi Doamne, un fel de entitlement la a stabili ce-i normal și ce nu.

Marșul Pride, cu miile sale de oameni, s-a oprit în parcul Izvor, unde pe scenă au vorbit ambasadorul Marii Britanii Andrew Nobel, Antonella Lerca Duda și două persoane din comunitatea LGBT din Ucraina. S-a vorbit despre solidaritate, drepturile omului, dar și despre legea anti-LGBT.

Apoi, parcul a răsunat de aplauze urmate de muzică și mult dans. În lateral, oamenii care stăteau pe iarbă priveau și împărtășeau toată manifestarea de fericire din fața lor. 

Era și timpul pentru ceva atât de bun, după toți anii în care incidentele au fost nelipsite de la Pride.

Homosexualitatea a fost dezincriminată abia în 2001, prin contribuția ACCEPT. Aceeași asociație a organizat, în 2004, și primul festival al persoanelor gay din România, denumit „Festivalul Diversității”. A fost un eveniment care a zdruncinat principiile țării prin susținerea necontenită a unei minorități căreia nu i se dădea nici o șansă. A pus bazele recunoașterii diversității de gen și a orientării sexuale în România. A fost compus dintr-un festival de film, lansări de carte și dezbateri despre minoritățile sexuale. 

Atunci, coordonatorul de programe de la ACCEPT Ștefan Iancu a spus: „Am fi vrut să facem asta, dar nu ştim dacă am reuşi să-i convingem pe gay să iasă în stradă. Evident, se tem prea tare de repercusiuni (joburi pierdute, părinţi şocaţi etc). În plus, chiar dacă gayii şi lesbienele s-ar hotărî să apară în public, există şi riscul reacţiei segmentului homofob al societăţii.”

Un an mai târziu, se întâmpla și primul Pride din țară. La 18 ani distanță, în 2022, mai mult de 15 000 de persoane s-au întâlnit pe Calea Victoriei pentru a aduce României aminte că o parte din populație încă nu are aceleași drepturi ca restul, dar și că e mult mai mult decât prejudecăți umflate de unii și alții.

După aproape două decenii, lucrurile s-au schimbat mult în comunitate și aproape deloc în ceea ce privește drepturile LGBT+ în România. Ba dimpotrivă, de fiecare dată mai apare câte ceva care te proiectează cu 20 de ani în urmă, de la referendumul anti-gay din 2018 și până la proiectul de lege anti-LGBT din 2022, care le-ar îngrădi până și dreptul de a vorbi despre homosexualitate și identitate de gen în spațiile publice.

Până când lucrurile vor începe să se miște într-o direcție mai bună, e important să primească susținere. E nevoie de empatie, acceptare și implicare mai ales din partea persoanelor heterosexuale.