Am vorbit cu românul care ia banalul pe care-l treci cu vederea și face din el lumi fantastice

Ce vezi când ninge afară? Cel mai probabil nu o gogoașă în mijlocul drumului, pudrată. Însă această viziune există și a fost arătată lumii de către Paul Tănase. El e creativ de agenție, la job, și un om care vede lumea altfel și-o arată și celorlalți. Așa am și ajuns să vorbesc cu el ca să-ți prezint munca lui, dar și cum ai putea să-ți imaginezi și tu ce vezi în jur. 

Legat de inspirație, a zis-o simplu: „Mă face să creez absolut orice e în jurul meu.” Lucrările lui sunt un rezultat direct al acelui ceva care-l face să aibă o anumită stare sau o părere. „Imediat vreau să transmit oamenilor starea și viziunea mea cu privire la ce tocmai am văzut sau simțit.”

Te poți uita la ce pune pe Instagram și ca la o expoziție. Intri în ea și explorezi. Ce nu vezi acolo am aflat de la el: tot ce creează a apărut ca răspuns la rutina de agenție, unde simțea că o mare parte din creativitatea lui nu era activată. „Sunt însă multe lucruri de la job care se regăsesc în comportamentul meu artistic. Task-ul e task și nu prea există amânare pe motiv de «azi n-am inspirație», așa că am adaptat starea și când a venit vorba de lucrurile personale. Cred că și de asta mă găsește mereu inspirația acasă. Că nu prea îmi dau voie să nu fiu acasă.”

VICE: Cum pornește o creație de-a ta?
Paul Tănase: Mintea mea e „asaltată” de idei în permanență, cam cum suntem asaltați de reclame pe un site de știri. De la simple jocuri de cuvinte, evenimente din societate sau prostii pe care le mai fac politicienii noștri până la idei mai ample pornite din stări mai adânci – toate se învârt în mintea mea ca la bingo și la un moment dat „pică” una dintre ele și aia prinde și formă vizuală.

Imaginile pe care le folosesc sunt un mix între poze pe care le fac eu și fotografii stock din diferite bănci de imagini, însă întotdeauna primează ideea – niciodată resursele. Am învățat asta destul de devreme de la un colecționar de artă: oamenii „cumpără” ideea, nu execuția. Firește, dacă și execuția este spectaculoasă și surprinzătoare adaugă și mai multă valoare ideii.

Ai integrat de multe ori Bucureștiul în creațiile tale. Care-i locul tău preferat din Capitală? Și, totodată, care ai zice că-i creația în care l-ai surprins cel mai bine?
Poate sună neașteptat pentru București, dar locul meu preferat e aleea din jurul blocului meu (care nu are nimic special, e o alee între niște blocuri comuniste din S3). E un adevărat microcosmos pe care pot să îl observ de fiecare dată când ies din casă. Felul în care se schimbă strada, oamenii noi care apar, frunzele care încep să cadă toamna, mirosul de ardei copți la finalul verii, ploile și toate băltoacele care apar pe stradă și în care cad florile de corcoduș primăvara – toate îmi sunt uimitor (și pentru mine) de dragi. Și cred că e firesc ca strada cea mai bătătorită de tine să-ți fie și cea mai dragă.

Inițial lucrările mele erau aproape exclusiv cu Bucureștiul. Încercam să-i dau un vibe mai colorat, mai viu, mai frumos decât poate îl vedeau mulți. Simt că mi-am făcut treaba aici, așa că am trecut la alte tipuri de artworks. Îmi mai apare din când în când în lucrări când chiar simt că am ceva de zis cu privire la oraș (când se mai înfige câte un autocar în pasajul Unirii sau când îmi vine să urlu la băieții ăia ignoranți care ne conduc).

Poți să vezi cel mai bine trecerea asta de la happy & funny stuff la lucrări în care am vrut să transmit ceva real cel mai bine în pozele care au Bucureștiul ca fundal. 

Ce te mai inspiră zilele astea? Unde ți-ai găsit inspirația de-a lungul anilor? 
Inspirația e în tot și-n toate, oricât de clișeic sună. Doar dacă mă uit acum pe masa aproape goală pe care țin laptopul de pe care scriu pot să găsesc inspirație cât pentru câteva lucrări. De exemplu, lămâile astea uscate deja pot fi o imagine bună a trecerii timpului și sunt o metaforă faină a cum, deși la exterior ne întărim și îmbătrânim, interiorul e în continuare juicy și fresh. Inspirație e absolut peste tot, important e să te găsească deschis și dornic de a împărtăși stările tale cu cineva. Chiar dacă la început e doar o pânză goală – sau, în cazul meu, o adunătură de pixeli albi.

Ți-ai făcut din contul de Instagram un portofoliu. Dar dacă ar fi să expui într-un spațiu public, unde ai vrea să expui? Ce oameni ai vrea să le vadă? 
Răspunsul cel mai rapid care îmi vine în minte e: „Oriunde!”. Oriunde sunt niște ochi, aș vrea să știu că se uită la ceva făcut de mine. Dar cel mai mult mi-ar plăcea să știu că lucrări de-ale mele sunt expuse în spații în care oamenii vin deja deschiși spre a consuma lucruri vizuale și au disponibilitatea să stea câteva secunde cât să-și dea voie să simtă ceva cu privire la ce văd. Practic, opusul comportamentului pe care îl au oamenii pe Insta unde scrollează încontinuu. Adică locul în care expun acum tot ce fac. Oh, wait…

Cum ai spune că influențează internetul, social media, felul în care ne raportăm la artă, la lucrările creative? Cum te-a influențat pe tine ca privitor și creator?
Internetul și social media sunt a blessing and a curse în același timp. Dacă nu existau ele, mie personal mi-ar fi fost mult mai greu să ajung la oameni, să leg relații și să îmi pun viziunea artistică în fața lumii. În același timp rețelele astea au transformat artiștii și oamenii cu apucături artistice – cum mai degrabă mă consider eu, în „creatori de conținut”. Ori în momentul în care începem să alergăm după confirmările pe care ni le dă social media și încercăm să hrănim și să hack-uim un algoritm creând chestii pe care nu vrem să le creăm doar ca să ajungem măcar în fața oamenilor care ne-au dat follow, simt că ni se diluează mult din potențialul real artistic și doar se dă un numitor comun între personalitățile noastre.

Dar probabil asta s-a întâmplat de când lumea: oamenii au avut mereu de înfruntat curente și schimbări majore în societate, iar acum artiștii acestei perioade trebuie să învețe să facă asta și să rămână cât mai autentici și înfipți în viziunea lor. Până la urmă niciodată nu ne-a fost mai bine, oricât ne dăm noi cu fundul de pământ că ne e rău.

Cât îți ia ca o creație să fie „bună de publicat”? Atât ca research, cât și muncă efectivă. 
În medie câteva ore. E un comporament influențat major de mediul în care public artworkurile. Cum majoritatea ajung în online, și de cele mai multe ori vor fi văzute pe un ecran mic, se întâmplă des să nu mai petrec foarte mult timp în plus cu rafinarea micilor detalii, care oricum nu s-ar vedea pe un ecran. Dacă știu că lucrarea respectivă va fi printată, timpul de lucru se dublează (cel puțin). Acum, dacă iau ca timp de execuție cât trece de la idee la finalizarea lucrării, unele durează și săptămâni.

Cum ai ajuns la viziunea de acum și când ai început să simți că ți-ai găsit vocea? Sau, de fapt, ți-ai găsit-o? 
Mi-am găsit vocea de acum. Sunt sigur că peste niște timp vocea asta va fi alta și, deși mi-am găsit-o, mi-o caut în continuare. Un factor major în a-mi găsi vocea și în a-mi da seama ce vreau să creez a fost sa fac shiftul de la „poze amuzante” (cum făceam la început punând tot felul de animale supradimensionate prin oraș sau când îmbinam elemente neașteptate pe străzile din București) la încercarea constantă de a exprima idei și mesaje mai cu substanță.

Ce vrei să simtă un privitor al lucrărilor tale?
Vreau doar să simtă. Atât. Orice, oricum, oricând. Ba chiar mi se pare mult, mult mai mișto când cineva simte ceva total diferit față de ce aveam eu în minte sau starea de la care am plecat eu. Mi se pare fascinant cum noi ca oameni putem să luăm același lucru și să avem o infinitate de interpretări și stări cu privire la acel lucru. Bine, e fascinant atât timp cât viziunile astea diferite nu o dau în fanatism și alte lucruri de genul asta.

Cum ai rezuma ceea ce faci către cineva care nu te știe?
Mă joc de-a arta pe internet și în curând o să mă vezi pe un perete de pe lângă tine.