După ce a pierdut totul din cauza alcoolului, demența l-a făcut pe tata să uite că a băut vreodată

Atenție — Textul conține descrieri grafice cu impact emoțional.

Pe la mijlocul lui septembrie 2022, în fața unei policlinici părăginite oprește o mașină. Coboară un bătrân slab, tras la față, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni negri, o bluză albastră și o geacă. E încălțat cu o pereche de papuci de casă. Altceva nu a vrut să poarte în dimineața aia. La intrare îl așteaptă fiica lui, Gabriela — are 37 de ani, doi copii și o privire abătută.

Pe bătrân îl cheamă Gheorghe, dar astăzi spune ușor distrat: „Eu sunt Gică, dar mi se spune Mitică.” A fost diagnosticat cu demență alcoolică și Alzheimer la începutul lui 2022 și nu mai recunoaște apropiații sau pe el însuși. Doar pe Gabriela o mai știe.

Îi pare schimbat față de ultima oară când l-a văzut. E mai deschis, mai vorbăreț, mai pierdut, mai copilăros – o întreabă dacă i-a adus o înghețată ori o acadea. Ea nu știe ce să-i răspundă.

Cu fiecare întâlnire, femeia își dă tot mai mult seama că au noțiuni diferite pentru „prezent”. Gabriela trăiește în 2022, anul în care tatăl ei s-a îmbolnăvit și a ales să-și asume întreaga responsabilitate pentru îngrijirea lui. Gheorghe a rămas undeva prin 2015, când viața nu-i era marcată de pierderea celor dragi, lipsa banilor și alcool.

El a crescut într-un sat alături de părinți. Mama i-a fost întotdeauna alături și, așa cum putea, îl ajuta cu bani, mâncare și-i era punct de sprijin în orice situație. Relația cu tatăl s-a răcit în momentul în care Gheorghe a început să bea. Mai târziu, a lăsat-o și pe Gabriela, fiica lui, în grija părinților săi și s-a distanțat tacit de orice responsabilitate parentală. Legătura dintre ei se baza pe numele de familie, casa în care copilăriseră și rudele.

Ea avea 16 ani când părinții ei au divorțat și a înțeles încă de atunci de ce nu o afecta. „Nu am avut tangențe prea mari cu ei. Nici nu m-a interesat. Părinții erau două persoane diferite față de mine și distante.” Crede că divorțul a fost momentul care l-a făcut pe tatăl ei să bea mai mult. Însă și-l amintește pe Gheorghe înconjurat de pahare de alcool încă de când era mică.

Consuma moderat, în mare parte tărie și băuturi spirtoase. Obișnuia să bea doar când avea bani, iar, din puținele momente în care erau împreună, Gabriela învățase că ziua de salariu însemna sticle de băutură și seri de inconștiență.

Prima oară când a avut contact serios cu obiceiul tatălui a fost în copilărie. Plecase cu el la un fel de alimentară, cu o masă în fața intrării și scaune. După cumpărături, a dus-o pe Gabriela acasă, dar el s-a întors. Până seara, băuse suficient și nu mai știa drumul spre casă. Și-a pierdut cunoștința pe treptele scării și a rămas acolo până dimineața.

Gabriela nu-și amintește să fi fost vreodată agresiv. Uneori, îi mai arunca câte o privire ori o vorbă tăioasă, violența lui stătea în limbaj. Înjura și mințea cu nonșalanță indiferent de gravitatea situației și găsea un soi de plăcere în distorsionarea realității. 

Ultima minciună pe care și-o amintește femeia s-a întâmplat la taxa de succesiune, în 2021. Bunicii îi muriseră, iar cel care a moștenit pământurile familiei a fost Gheorghe. În biroul notarial, a fost întrebat câți copii are. A răspunsul „unul”, însă Gabriela a intervenit și i-a amintit de fiul pe care îl avea dintr-o altă căsnicie, fratele ei vitreg. A păstrat legătura cu el, însă nu a considerat că era suficient de important cât să fie menționat.

„L-a întrebat notarul dacă mai are și alți copii. El a zis că nu, iar eu am zis că are. E o chestie pe care nu poți să o ascunzi pur și simplu. El a zis «da, dar el n-are nicio treabă». Bine, dar trebuie să spui, că așa e normal și legal.”

Alcoolul și comportamentul deviant i-au deteriorat și relația cu părinții. Cu toate că îi murise tatăl, el nu s-a arătat afectat. Bunicul Gabrielei nu era de acord cu obiceiul pe care și-l formase Gheorghe cu alcoolul. În schimb, mama i-a fost întotdeauna alături și, așa cum putea, îl ajuta cu bani, mâncare și-l susținea în orice situație. Până când a murit brusc, prin 2017, iar Gheorghe a căutat, încă o dată, liniște pe fundul sticlelor de alcool. De-atunci nu s-a mai oprit.

De-a lungul vieții, Gheorghe și-a privit fiica de la distanță, printre vizite, picături de tărie și plecări la muncă, în străinătate. Pentru că a fost absent din viața ei, nu-l vede altfel decât ca pe un prieten, poate chiar o cunoștință. Dar și-a asumat responsabilitatea și s-a îngrijit de el, așa cum putea. A fost poate singurul lui punct de sprijin după ce a murit bunica Gabrielei.

De-atunci, Gheorghe a început să facă naveta la oraș ca să meargă la ea. Acolo primea alimente, mâncare gătită, țigări și câțiva lei pentru pâine. Nu avea de unde să-i dea mai mult și nici nu-și dorea. Știa pe ce ar fi cheltuit el banii.

Avea să afle abia mai târziu că tatăl ei vânduse tot ce avea în curte ca să facă rost de alcool, ba chiar golise și casa de orice bun: de la frigider și aragaz până la oale, tuciuri și furculițe: „Dintr-o casă în care aveai tot ce îți trebuia și puteai să locuiești ca un om normal, a ajuns o casă părăsită.” Au rămas un pat, un covor, niște pereți pătați de igrasie și butelci goale de băutură. Gabriela a avut nevoie de șaizeci de saci de gunoi de câte 120 de litri ca să strângă toate sticlele de alcool din curte și din casă.

La câțiva ani de la moartea mamei lui, s-a dus și tatăl – dintr-o dată, Gheorghe devenise orfan. Gabriela a suportat toate costurile taxei de succesiune, iar el a moștenit pământurile muncite de bunicii ei. Le-a vândut fără să spună nimănui. Suma primită se învârtea în jurul unui miliard de lei vechi. I-a păstrat pe toți și a rupt legătura cu oricine.

Opt luni mai târziu, a rămas fără nimic.

Prin ianuarie 2022, Gabriela a fost sunată de câțiva vecini de la țară. Așa a aflat că tatăl ei dispăruse de câteva zile. Când a mers să-l caute, a găsit o curte și o casă lipsite de orice bun pe care-l știa. Tot ce cumpărase Gheorghe au fost sticlele de băutură aruncate în bătătură, un televizor și o motocoasă.

Primul imbold a fost să anunțe poliția, dar n-a primit decât niște hârtii care consemnau dispariția. Mai departe, l-a căutat singură și a urmărit orice pistă pe care o primea. A luat legătura cu prietenii tatălui, a răspândit vestea și a bătut autogări cu poza lui în mână.

Aflase de la cineva că ar fi fost văzut la gara din oraș când a primit un apel de la fiul ei, care se întorcea de la școală. O întreba ce făcea și unde era, iar ei nu-i ardea de conversații mărunte. I-a explicat că-l căuta pe bunicul și nu știa când avea să se întoarcă. „De ce? Tataie e la magazinul de la bloc”, i-a spus fiul ei.

S-a întors imediat și, pe o bancă din fața alimentarei, l-a găsit pe Gheorghe. Era nebărbierit, cu fața trasă, îmbrăcat în niște haine murdare și jerpelite. Avea lângă el o pungă de cumpărături. Din ultimii bani, luase câteva baxuri de bere, cafea, sticle de vin, țigări, dulciuri și muștar.

L-a abordat, însă Gheorghe o privea absent, cu ochii goi, fără să schițeze vreo reacție, doar tremura. Gabrielei îi părea că ceva nu era bine. Încerca să-i vorbească și să scoată niște răspunsuri de la el. I le datora după cele opt luni de tăcere. Gheorghe privea în continuare absent oamenii care treceau pe lângă ei.

„Am fost plecat cu Roxana”, i-a zis și a arătat cu degetul spre o femeie oarecare.

Au mers apoi la poliție, ca să retragă sesizarea pe care o făcuse când îl credea dispărut. Acolo a cooperat, a semnat și a depus declarație. Știa cine era și de unde venea. Gabrielei continua să-i vorbească despre cât de mult îl ajută mama lui, pe care o îngropase cu cinci ani în urmă.

I se părea în continuare că ceva nu era în regulă cu Gheorghe. Abera, născocea povești cu oameni care au murit în urmă cu mult timp sau care n-au existat vreodată.

A decis să-l ducă la un control la spitalul de psihiatrie. Lui Gheorghe nu-i era, oricum, străină clădirea. În urmă cu câțiva ani, fusese internat acolo din cauza abuzului de alcool. A urmat o perioadă în care nu s-a atins de băutură. Apoi, timpul și greutățile au trecut peste el, iar alcoolul i-a devenit încă o dată obicei.

În 2022, medicul de gardă i-a întâmpinat cu stigmatizare: „Nici nu mă apropii de el”. Rugămințile Gabrielei au fost în zadar, doctorul nici n-a vrut să mai asculte. A rugat o asistentă să-i dea niște pastile pentru mahmureală, apoi i-a pus, verbal, diagnosticul de „bețiv”. Înainte să plece, i-a zis, totuși, ceva: „Ce vrei tu e partea ta, ce vreau eu, e partea mea.”

„Mi se pare normal că eu dacă vin cu un om, chiar dacă e de pe stradă, merită o consultație oricât de minoră ar părea problema”, subliniază Gabriela.

De la intrarea în spital și până la refuz a părut o fracțiune de moment. Gabriela era cuprinsă de panică și confuzie, în timp ce Gheorghe rostea cuvinte pentru mama lui.

A decis să-l ducă acasă la ea, apartamentul în care el mai locuise o bună bucată de vreme în tinerețe. Ajunși în fața blocului, bătrânul a recunoscut scara și s-a lăsat îndrumat pe trepte de Gabriela și soțul ei. I-a urmat până în bucătărie, s-a așezat la masă, iar Gabriela s-a grăbit să-i pună un castron cu mâncare. 

Tatăl îi vorbea ca și când relația dintre ei nu se deteriorase cu opt luni în urmă, după ce dispăruse cu banii câștigați din vânzarea pământurilor: „Uitase tot ce s-a întâmplat. Părea că trăiește cu opt–nouă ani în urmă.” Gabriela îl privea contrariată, încerca să-și găsească tatăl în omul agitat din fața ei. I-a recunoscut un tic nervos pe care-l avea la mâini, iar poveștile le-a luat ca pe minciunile de altădată.

În următoarele trei zile, și-a dat seama că presupunerile ei erau întemeiate. Noaptea nu închidea ochii pentru că nici Gheorghe nu reușea să adoarmă. Vorbea mult despre mâncarea pe care o primise de la mama lui și despre ce mai construia tatăl în bătătură. Urina prin casă, era paranoic și se plimba absent prin camere când toată lumea dormea.

Cât a stat la ei, Gabriela a rămas trează zi și noapte. Îi era frică să nu sară pe geam ori să fugă din casă și să fie nevoită să treacă din nou prin căutări. Dar îi era teamă și de omul din fața ei pe care nu-l recunoștea și nu-l înțelegea. Știa că un om cu demență e imprevizibil, nu are discernământ și, oricât de multă încredere ar fi vrut să aibă în el, și-a pus sănătatea și familia pe primul loc.

A hotărât să-l interneze la spitalul de psihiatrie. Până acolo, a fost nevoită să îl coasigure, pentru că el nu mai lucra de mult, nu avea asigurare medicală și nici vârsta necesară ca să iasă la pensie. În tot timpul ăsta, i-a comunicat fiecare pas care urma și i-a explicat scopul vizitelor la spital: să se facă bine. Gheorghe părea să înțeleagă și se conforma docil.

A primit diagnosticul de demență pe fond alcoolic și Alzheimer la câteva zile de la internare. I s-a prescris un tratament și a rămas două săptămâni sub supraveghere. 

Gabrielei îi venea greu să creadă. Spera că era ceva de moment, o cauză a abuzului de alcool și urma să-și revină. Ca să fie sigură că diagnosticul era corect, a cerut păreri de la mai mulți doctori psihiatri și psihologi. A primit același răspuns de fiecare dată: „Nu mi-a distorsionat nici măcar o virgulă din ce era scris pe scrisoarea medicală.”

I se pare încă dificil să înțeleagă ce s-a întâmplat cu omul pe care-l știa. Cu toate astea, de atunci și până în septembrie 2022, s-a resemnat cu diagnosticul. Doar a obosit să mai răspundă oamenilor care o întreabă cum s-a întâmplat așa de repede.

În fața policlinicii, Gabriela îl apucă de braț și intră în clădire, străbat șirul de trepte ciobite și holul îngust de la etaj. Ajung în fața unei uși albe, unde intră doar Gheorghe. Acolo, din spatele mormanului de dosare aruncate pe birou, doctorul psihiatru îi pune întrebări. Gabriela nu știe nimic din ce se întâmplă și nici nu trebuie. Controlul ăsta e esențial ca să-i obțină o pensie de ajutor în lunile care i-au mai rămas până în ianuarie 2023, când împlinește 65 de ani.

Ea trăiește dintr-un salariu mic pe care-l împarte între cei doi copii, casă și îngrijirea tatălui. I-a obținut acestuia o pensie de handicap de 528 lei – după ce a suportat toate costurile documentelor, analizelor și refacerii rapoartelor psihiatrice, dar o costă 2 200 de lei pe lună căminul pentru persoane cu dizabilități psihice, unde l-a cazat în februarie 2022. Acolo e îngrijit în permanență de personalul medical, iar de fiecare dată când Gabriela îl vizitează se bucură să-l vadă curat și tratat bine. Îi asigură șederea și tratamentul psihiatric. 

După prima internare, Gabrielei îi era clar că nu putea avea grijă de el.

Atunci, din puținii bani pe care-i avea, a reușit să-și ducă tatăl la un cămin particular pentru bătrâni. După trei zile, personalul administrativ a sunat-o, pentru că se comportase acolo la fel cum o făcuse și la ea acasă. Mediul necunoscut în care se trezise l-a făcut însă mai agresiv verbal și mai agitat. Scotea prizele din pereți, urina pe podea și pe ziduri, arunca medicamentele, se dezbrăca și urla prin curtea căminului. Gabriela n-a avut de ales și a trebuit să îl ia de acolo.

Problema ar fi fost doza mult prea mică de tratament. După cele trei zile petrecute la cămin, l-a internat din nou în spitalul de psihiatrie. Nu i-a fost nici de data asta ușor. Cu toate că avea un diagnostic, s-a lovit adesea de doctori care-i spuneau că alcoolismul nu e o boală, iar tatăl ei nu avea de ce să fie internat.

Gabriela crede însă că orice adicție e o afecțiune: „Cu toate că sunt fumătoare și sunt dependentă, știu că e și asta o boală.” Nu i-a plăcut niciodată să bea, iar certurile pe care le-a avut cu Gheorghe de-a lungul vieții au fost doar despre alcool. Și-ar dori să fie interzisă comercializarea băuturilor și nu-i place gândul că adolescenții consumă din ce în ce mai mult.

La a doua internare în spital, lui Gheorghe i s-a prescris o doză mai puternică și părea să funcționeze. Atunci, Gabriela a găsit un alt cămin pentru tatăl ei. Se află undeva în afara orașului, e mai scump și cazează doar oameni care suferă de boli psihice. În afară de tratament și plata căminului, Gabriela a fost nevoită să-i cumpere, de-a lungul anului, pachete de pampers, pijamale, mâncare și tot ce mai era necesar.

În octombrie 2022, boala s-a agravat.

Gheorghe nu mai recunoaște pe nimeni în afară de Gabriela, nici măcar pe el însuși. Pentru că suferă de Alzheimer, a uitat că obișnuia să consume alcool și să fumeze.

Amintirile lui cu alcoolul se rezumă la povești despre oameni pe care i-ar fi văzut consumând. Gabriela îi cunoaște pe unii dintre ei, iar despre alții știe că au murit cu mult timp în urmă.

Gabriela își dorește să recupereze casa de la țară în care a crescut. După ce s-a consultat cu avocați, a găsit că singura modalitate prin care poate face asta e să-l dea în judecată pe tatăl ei și să-i preia tutela. Până acum, a adus în fața instanței martori precum cei care au avut grijă de bunici și care i-au îngropat. Prin asta, nu-și dorește să-l lase de izbeliște pe tatăl ei, ci doar să recupereze ce i se cuvine. „Dacă m-au crescut bunicii, pentru mine contează și câțiva metri de pământ. Au rămas de la ei și gata.”