Am întrebat tineri care n-au trăit o zi cu frica Securității ce știu despre comunismul din România

Nu-i niciun secret că societatea românească a fost traumatizată de comunism. Perioada ceaușistă, mai ales în ultimii ei ani de sărăcie și lipsă de libertate, și-a pus amprenta asupra părinților și bunicilor noștri. Așa că nu e întâmplător că multe dintre filmele românești de după revoluție au vorbit despre asta, într-o încercare a regizorilor de a înțelege mai bine trecutul.

Însă niciunul nu-ți arată mai bine cum era să-ți trăiești adolescența în comunism ca Metronom, debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Alexandru Belc, care a câștigat anul ăsta premiul de regie al secțiunii Un Certain Regard de la Cannes.

Metronom e, în primul rând, o poveste de dragoste plasată în 1972, anul când Ion Țiriac și Ilie Năstase jucau finala Cupei Davis. Protagonistă e Ana, o liceancă îndrăgostită de Sorin, un coleg de-ai ei, a cărui familie plănuiește să plece din țară în câteva zile. La o petrecere cu alți prieteni, dansează pe muzică rock pusă la pick-up și scriu împreună o scrisoare lui Corneliu Chiriac, realizatorul emisiunii „Metronom”, de la Europa Liberă. 

Lucrurile iau însă foarte repede o întorsătură nasoală și neașteptată, mai ales pentru cineva care nu știe multe despre acele vremuri. Poate gen Z nu sunt neapărat publicul țintă al filmului, dar în mod cert cei care-l vor vedea vor înțelege mai bine ce-a însemnat acea perioadă. 

Eu una am trăit în comunism la o vârstă la care n-am înțeles nimic, pentru că eram mult prea mică, dar am simțit apoi efectele sale, cât și trecerea lentă la democrația și libertatea pe care o avem în prezent. 

Am fost însă curioasă să aflu cum a fost pentru câțiva dintre actorii din Metronom, care s-au născut la ani buni după revoluție, să intre în vibe-ul filmului și cum se raportează la acest trecut pe care nu l-au cunoscut. Filmul intră in cinematografele din toată țara începând cu 4 noiembrie.

Șerban are 22 de ani, vine din Botoșani și e student la Actorie la UNATC. Spune că a fost foarte entuziasmat să înceapă repetițiile și filmările și nu l-a speriat deloc contextul istoric, pentru că a mai jucat un personaj din epoca respectivă – Mugur Călinescu, un tânăr disident care, în anii ‘80, scria cu creta mesaje anticeaușiste pe zidurile unor clădiri din Botoșani – în filmul Tipografic Majuscul al lui Radu Jude. 

VICE: Cu ce asociezi perioada comunistă?
Șerban: Am aflat despre comunism în copilărie, de la bunici. Inițial, l-am asociat cu sărăcia, dar apoi am descoperit că și dacă aveai bani, tot nu prea aveai ce să cumperi sau de unde să cumperi.

Cum a fost pentru tine să te documentezi pentru film?
N-am avut mult timp pentru documentare, pentru că am primit răspunsul de la casting cu o săptămână înainte de filmări. Apoi, am avut zilnic repetiții, probe de costum, dar nu research propriu-zis. Însă, în timpul filmărilor am aflat tot mai multe lucruri despre îngrădirea libertăților cetățenești de la începutul anilor ‘70. 

Cum crezi că ai fi reacționat dacă ai fi fost în locul personajului tău din film?
În ce privește relația cu Ana, Sorin e o bombă cu ceas. Cred că dacă trăia în zilele noastre ar fi fost un tip super okay, dar în perioada aia era prins la mijloc între familie și prieteni. În locul lui, aș fi tratat altfel problema cu Ana, atât pot să spun. Mergeți la film și o să înțelegeți.

Cum te raportezi la tinerii acelor vremuri și experiențele pe care le-au trăit?
Cred că tinerii știau să se distreze și atunci, atât cât se putea. Și asta surprinde și filmul. După ce am încercat să mă pun în pielea lor, am înțeles câte posibilități am eu am acum, oportunități care lor le lipseau. 

Mara e din Piatra Neamț, are 21 de ani și e studentă la actorie în anul III la UNATC. Când a citit prima oară scenariul, Mara mărturisește că s-a gândit la părinții ei și toate poveștile pe care i le-au spus. „M-am bucurat că o să am ocazia să fiu și eu copil în perioada în care au fost ei. De dragul lor, nu de dragul perioadei.”

VICE: Când ai auzit prima dată de comunism ce ți-ai imaginat despre acele vremuri?
Mara: Am auzit de mică despre comunism. Poveștile din acea perioadă erau preferatele mele – îmi imaginam CAP-urile și pe bunicii mei, care munceau acolo, îi vedeam pe ai mei la coadă la pâine sau cum mergeau la școală și cântau imnul în fiecare dimineață. 

Când mă gândesc la acele vremuri văd o viață dură, îngrădită, cu puține drepturi și oportunități, dar și multă muncă, atât pentru adulți, cât și pentru copii. O pereche de blugi, un TV sau o cutie de bomboane, lucruri care pentru noi sunt la ordinea zilei, erau rarități. Și astea sunt doar plăcerile de suprafață.

Cum te-ai documentat propriu-zis pentru rol? 
N-am avut mult timp să mă pregătesc. Am dat castingul cu o săptămână înainte de filmări și am primit răspunsul cu două zile înainte de a începe. Dar am avut „temele” făcute, pentru că a fost mereu un subiect care m-a pasionat, plus că Alexandru Belc ne-a povestit foarte multe despre Cornel Chiriac și Europa Liberă.

Cum crezi că ai fi reacționat dacă ai fi fost în locul personajului tău din film?
Nu cred că aș fi putut face mai multe. Posibilitatea de a câștiga o luptă împotriva sistemului era foarte mică, iar prețul era mare. E ușor să judec situația din perspectiva mea actuală și să spun că aș fi mutat munți, pentru că acum am drepturi și sunt liberă, dar nu ăștia sunt parametrii Roxanei. 

Cum crezi că o să primească cei de aceeași vârstă cu tine filmul?
În primul rând, sper să-l vadă în cinema și să nu aștepte să apară pe FileList. În al doilea rând, cred că e interesant să vedem un film despre tinerii din acea perioadă, poate în modul ăsta înțelegem și noi mai bine prin ce-au trecut părinții și bunicii noștri, cât și cum a fost copilăria lor.

Ce a schimbat în tine lucrul la Metronom?
A fost ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește și crește din ce în ce mai mare. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge la Cannes, ăsta a fost primul șoc. Apoi au venit toate festivalurile din țară unde am cunoscut oameni din industrie, pe care îi admir și de la care am rămas cu câte un sfat ori o amintire frumoasă sau alături de care am legat prietenii. S-au adunat foarte multe și toate sunt acoperite de dorința de a retrăi totul cât mai curând.

Mara are 21 de ani, vine din Timișoara, dar locuiește de mai bine de doi ani în București. Și ea e studentă la UNATC. Mărturisește că înainte să citească scenariul a sperat să nu fie un film gri, apăsător, departe de ea. „Probabil aveam anumite preconcepții despre comunism și modul în care a fost reprezentat, dar am fost surprinsă să văd viață, culoare și multă, multă bucurie”.

Pe Ana, personajul ei de 18 ani, o vede ca pe-un munte de putere interioară, o tipă care trăiește frumos, atât cât îi permite regimul, fără să-l cunoască cu adevărat. „Nu știe unde se ascunde pericolul sau că el există. Știe că vrea să cânte, să danseze, să asculte muzică, să fie iubită, să iubească, să gândească și să schimbe ceva, pe lumea asta, ea și generația ei. Să fie curajoasă.

Însă, pe parcursul a 24 de ore, cât ai clipi, Ana învață ce înseamnă să fii adult”, își descrie Mara rolul. A fost curioasă încă de la prima lectură de povestea personajelor. „Tinerii erau tineri și atunci, sfidau și iubeau”.

VICE: Când ai auzit prima dată de perioada comunistă și ce ți-ai imaginat despre acele vremuri?
Mara: Sunt sigură că termenul „comunism” mi-a trecut pe la urechi, de când mă știu. De prin școala primară am început să înțeleg că nu este ceva pozitiv. În mintea mea părea ca un personaj negativ dintr-o poveste, acest „ceva” care le-a răpit oamenilor libertatea. Putea să fie doar un monstru negru, un bau-bau istoric, de mult dispărut, nu? Apoi, mi s-a clarificat conceputul de politică. Mi-am dat seama că monstrul acesta era mult mai subtil și mai viclean decât orice antagonist din poveștile mele.

Cum te-ai documentat pentru rol? Ai vorbit cu părinții și bunicii tăi? Povestește-mi puțin procesul.
Am intrat în proiect în „buza filmărilor” și nu am avut timpul de documentare, care, cel puțin la început, se desfășura în paralel cu filmarea. M-am uitat la materiale de arhivă de la TV din perioada anilor '70, am ascultat emisiunile lui Cornel Chiriac și am citit cărți despre cum era viața de zi cu zi în acele timpuri, cum ar fi „Și eu am trăit în comunism”, o antologie de texte memorialistice, editată de Ioana Pârvulescu. 

Nu am căutat nici concluzii, nici verdicte despre comunism, ci am încercat să înțeleg cum i-a afectat pe oameni lipsa libertății și care erau regulile comportamentale de atunci. Pentru asta am apelat și la bunici și la părinți și la profesori, pe oricine prindeam.

Ce ți se pare că ai în comun cu Ana, personajul tău?
Cred că ne leagă, în principal, un soi de internalizare a emoțiilor. Clar, pentru mine, în 2022, în democrație, într-un soi de libertate, e mai ușor să am păreri, să am acces la informație. Am drepturi, pe care încerc să le cunosc și pe care pot, mai mult sau mai puțin, să le apăr. Ana nu avea posibilitatea asta.

Cum crezi că o să privească cei de aceeași vârstă cu tine filmul Metronom?
Pot doar să sper că vor pleca recunoscători pentru libertatea de care se pot bucura. Unii dintre noi trăim fără cenzură, putem să ne exprimăm părerea, să citim ce ne dorim, să vedem mii și milioane de filme, să ascultăm orice melodie, și toate astea, aproape oricând. Și, totuși, mulți ne simțim, uneori, pierduți. Ceea ce este firesc, uman.

Poate Metronom va fi o gură de aer proaspăt, o inspirație să-ți suni prietenii, să dai o petrecere de apartament sau să asculți albumul tău de muzică preferat. Să fii mai empatic cu cei cărora libertatea le este îngrădită, chiar și în ziua de azi.