Cum arăta femeia din comunism în filmele cu Stela Popescu

Odată cu Stela Popescu, am putea spune că a murit Revelionul, așa cum îl știam eu când eram copil, pe vremea lui Ceaușescu. Ca să-nțelegi, ea și Arșinel au făcut parte din programul de divertisment dintre ani chiar și anul trecut! La TVR, evident. Și nu vreau s-o dau în alte fraze patetice. Ai văzut destule, zilele acestea, pe Facebook, din momentul în care arstista a decedat, pe 23 noiembrie.

Ca jurnalistă am cunoscut-o, n-aveai cum să lucrezi în breasla asta și să nu ai de-a face, într-un context sau altul, cu ea. Și așa îmi dau seama de ce au căpătat românii o anumită dependență de ea, de Revelion. Femeia asta a fost toată viața veselă, râdea cu poftă și din suflet, astfel că, în vremurile gri, comuniste, ea era mai eficientă decât o pastilă de Prozac.

Pe Stela o știi de la televizor, de pe scena Teatrului de Revistă sau din comedii, iar eu te invit să descoperi cât de mult s-au confundat personajele ei cu femeile din acele vremuri. Cu tipul româncei care trăia într-o țară cumunistă.

Într-o vreme în care femeile purtau părul scurt și coafura aia oribilă, celebrul permanent, Stela se purta, cel puțin în unele filme de succes, ca o turistă din Occident, sexi și cu țoale la modă. Femeia comunistă la 40 de ani renunța la cochetărie, era soție și mamă cu șorț de bucătărie în casă și rochii fără formă și gust la serviciu.

Ori Stela cea de 44 de ani din filmul Nea Mărin Miliardar (1979) îndrăznea să pună pe ea materiale care se mulau pe forme, cu vedere la decolteu, să poarte ochelari mari de soare ca-n filmele americane și sandale cu toc cui ((minutele 44:36, 47:17 și 52:53 din clipul de mai sus). Bașca să iasă la brațul lui Amza Pellea, din apă, într-un costum de baie cum am mai văzut doar la divele de la Hollywood. Sau, mă rog, pe-acolo, ca să nu zici că exagerez. Putea să joace femeia vampă, doar așa este descris personajul ei pe pagina de IMDb dedicată filmului.

Spuneam că femeia Stela Popescu era altfel decât îmi amintesc eu femeile din comunism. Sau poate că, înainte să vin eu pe lume, prin ‘80, era voie la mai multă cochetărie și artistele puteau fi „pă sex“. Într-un spectacol din anul 1974, Stela cântă melodia Amor festival, ceva despre un tip, Luță, care a cucerit-o și-a abandonat-o, după ce i-a furat biletele de CEC.

Nu contează drama din cântec, despre altceva vreau să vorbesc aici. Doamna Stela era seducătoare. Sprințară, cu voce sexi și zâmbet prea larg pentru vremurile alea, actrița avea curajul la mini, la clipit senzual din genele lungi și rimelate. La chestii pe care, în mod normal, Ceaușeasca le-ar fi primit cu o grimasă acră.

Tot ce-mi amintesc despre femeile care lucrau la birou pe vremea lui Ceaușescu este că băteau toată ziua ceva la mașina de scris și vorbeau întruna la telefonul ăla antic, cu disc. Sunt mari șansă să nu știi ce înseamnă aia, să bați ceva la mașină. Era cam cum se întâmplă în sceneta „Dactilografa", cu Stela Popescu și Ștefan Bănică, din 1971, în care actrița era o „tovarășa secretară“.

Prin companiile comuniste, care cu siguranță nu se numeau pe atunci companii, această femeie era, cumva, mâna dreaptă a lui Dumnezeu. În sensul că ea știa tot, te putea ajuta cu orice și, probabil, pleca acasă cu multe pachete de cafea, deodorante străine și cartușe de țigări. Sau orice mergea ca șpagă prin anii ăia. Și da, la fel ca Stela în sceneta noastră, secretara era cam cea mai mișto tipă de pe la birouri, aia care-și mai arăta un picior și-un sân, ca să-i mai ierte „tovarășul director“ vreo greșeală de dactilografiere.

Stela Popescu mai era tot ce voia să fie femeia din România de Revelion. Prin anii ‘80 și ’90, seara asta se petrecea după același scenariu: familiile se strângeau într-o sufragerie de apartament de bloc, acolo unde se întindea masa aia mare, din lemn masiv și extensibilă, se scotea serviciul de pahare din cristal sau, mă rog, ce-avea omul mai de fiță în vitrină și, pe la 9 seara, toți așteptau să-i vadă pe Stela și pe Arșinel la TVR. Și-ăia mici, și-ăia mari.

În scenetele lor muzicale, Stela apărea ca diva absolută a Revelionului, cu ștrasuri, paiete, rochii lungi de seară cu umeri bufanți, machiajul acela strident optzecist și părul mare, expandat. O ținută la care femeia care lucra la fabrică de la 8 la 16 privea aspirațional.

Cea mai tristă situație în care am văzut-o pe Stela, ca personaj de film, a fost în „Vară sentimentală“, din anul 1986. Se făcea că actrița era soţia brigadierului Stroe, un om de vază în satul comunist. OK, habar n-am ce înseamnă brigadier și nici dex-ul nu mă ajută prea mult: general de brigadă.

Ideea e că niciodată n-a apărut Stela cu o ținută mai comunistă decât aici. Pe acele vremuri, femeia de la sat, fie ea și una tânără, era portretizată ca una cu basma pe cap, capot și șorț. Un look de acolo, de femeie a muncii, care trebuia să lase deoparte cohetăria și să aibă grijă de casă, de copii, de țară. Și ca să înțelegi cât de preocupat era, pe vremuri, românul de capra vecinului sau, mai exact, de avutul acestuia, redau aici una dintre replicile personajului ei: „Mașină are, dar casă n-are!“. Ca să-nțelegi, pe-atunci, mai toți aveau un acopriș deasupra capului, dar numai cei aleși se plimbau cu Dacia.