Am citit o carte despre tortură și am înțeles ce-a mai rămas din ea în zilele noastre

De ceva timp, societățile avansate moral și tehnologic au lăsat tortura în sarcina unor agenți CIA și-a unor regimuri „nefrecventabile”. Nici pedeapsa cu moartea nu mai exisă, decât sporadic și nespectaculos prin SUA și (alte) colțuri necivilizate de lume și regimuri totalitare.

Ne batem pe burtă cât de mult ne-am civilizat, preocupați de micro-agresiuni, safe spaces și celelalte tinichele ale ideologiei woke. Și, într-adevăr, trăim într-una din cele mai puțin violente lumi posibile. Am păstrat totuși o fascinație de-a dreptul kinky pentru crime, orori și torturi. Cel mai safe curiozitatea asta morbidă se consumă/satisface civilizat, din lecturi istorice și seriale de ficțiune. Dacă se poate, din seriale istorice, de preferință mitologice-fantasy (și Vikingii și Game of Thrones sunt supape pentru fascinația noastră apropo de violență și cazne), dar, la nevoie, servim eseuri video despre tortură și sub forma unor seriale ca Homeland și 24.

Cartea unui călău francez din secolul XIX (Istoria familiei Sanson, de Henry Sanson) este și ea o supapă pentru fascinațiile noastre necuviincioase despre oroare și implementarea lor în cadru legal, de-a lungul istoriei. Doar că al șaptelea călău din familia Sanson a scris atât de bine încât, dincolo de blamarea ororilor absurde din sistemul juridic francez, se înfiripă niște gânduri deloc corecte politic, despre cum o mare parte din torturile fizice și umilințele fără rost aplicate de stat infractorilor nu s-au dizolvat în istorie, ci s-au mutat de fapt în spațiul virtual.

Henri Clément Sanson și-a publicat cartea hăt demult, în 1862. Statul francez îl pensionase (în 1847) și călăul oficial al Franței se pusese pe memorialistică. Scris cu un amestec de know-how într-ale ghilotei și-o umilință exemplară, textul lui este și o istorie a familiei (care-a dat șapte generații de călăi) și-o privire explicitată despre ce cazne, torturi, degradări și umilințe se aplicau și se aplicaseră vreme de vreo cinci sute de ani prin Europa.

Tatăl lui Henri Clément Sanson fusese prins în post de Revoluția Franceză și descăpățânase și nobilime, și popime, și regine și toată crema politică a Revoluției (vreo trei mii de persoane), dar fiul nu se mândrea cu ghilotina, inventată de un triumvirat din care făcuse parte și tatăl său. Nu se arăta demolat moral de execuțiile la care lucrase, dar era, din considerente creștine, împotriva pedepsei capitale. Ba mai mult, avea un common-sense de-a dreptul britanic în ce privea supliciile aplicate înainte de pedeapsa capitală. Ar fi fost foarte woke și în Franța zilelor noastre.

Ce-i foarte intersant este organizarea și ocazional absurdul de-a dreptul sadic al pedpselor prevăzute de legea franceză pe care Snason le trece istoric, în revistă. Unele erau deja abandonate în practică, altele evoluaseră. Începuse deja un proces de intelectualizarea a discursurilor anti-pedeapsa capitală. Dar ghilotina avea să fie utilizată până în 1977. La unele chestiuni, pedeapsa a fost păstrată, dar mutată în virtual. Sună dubios? Hai să vedem.

Stâlpul Infamiei se întâmpla atunci când un bogătan era expus, îmbrăcat doar în cămașă, într-un loc public, unde pulimea putea sa-l privească, să-l scuipe și să-l ocărască. Cum ar fi dacă l-ar expune cineva pe Mark Zuckerberg, în chiloți, într-un mall din US of A. Sau dacă te-ai duce să bagi un mic la Obor și-ai da acolo de vreun fost prim-ministru tremurându-și șuncile în frig.

Dar exista un schepsis, tocmai pentru a-i feri pe bogătani de asemenea neplăceri. Un fel de imunitate parlamentară: numai dacă cei din aceeași clasă îl degradau ajungea să simtă de aproape cum miros precupeții și precupețele și să cunoască ocara în mod direct. „Prin degradare, omul socotit vinovat este deposedat în mod ruşinos de funcţii, de privilegii sau de titlurile onorifice care pot să-i aparţină.”

Un alt schepsis era chiar stâlpul infamiei, care nu trebuia musai să fie un par de care era legat cu un lanț condamnatul. Putea fi și un turnuleț cu etaj, dacă erau mai mulți infami, sau chiar să fie și o cușcă purată într-o căruță. Miezul era umilirea condamnatului. Încă facem chestii d-astea, când unii sunt prea ofensabili și alți prea indispuși la limbaje corecte politic și se stârneșe zaveră pe Twitter, Facebook și alte jucării ale unor miliardari. Virtualizat, stâlpul inafamiei nu mai are niciun efect coercitiv și aduce mai mult a atac de haită care nu poate mușca, colții fiind virtuali.

Biciuirea aka flagelarea nu are nimic de-a face cu ce-a rămas azi prin filme cu BDSM și penibilități gen 50 Shades of Grey, ci aducea mai mult cu filmul ăla cu Isus al lui Mel Gibson. Biciul era blindat cu fier, se mai foloseau nuiele și chiar bastoane. Schepsisul era că „uneori se aştepta ca rănile să se închidă, iar peste câteva zile erau bătuţi din nou peste aceste răni sângerânde şi purulente.” Nasoale momente, mai ales pentru homeleșii epocii, care erau ridicați de sub poduri și biciuți pentru că… trăiau promiscuu, amestecați femei cu bărbați. „Pedeapsa flagelării li se aplica şi femeilor, dar din motive de decenţă publică, era aplicată de către femei.” Și uite de asta nu exista Pussy Riot în Franța vechiului regim.

Apropos de răscoale și de cei 24 de Gilletes Jaunes pe care Poliția Franceză i-a lăsat fără ochi în anul 2019, tactica de a-ți chiorî cetățenii este veche de când Franța. Fix progresistul Macron readuce mutilările medievale în practicile publice. Sanson notează, ușor scârbit, despre coacerea ochilor (cu un lighean sau cu un fir incins) și smulgerea lor. Tăiatul limbilor și urechilor nu a revenit încă pe trend și pe agenda macronistă, deși s-a utilizat în trecut drept tortură și drept pedeapsă.

Unele lucruri s-au schimbat radical. Spre exemplu, jurisprudența apropos de relațiile de familie. Mai exact, pedepsele pentru omorât părinți sau copii. Paricizilor li se tăia o mână înainte de-a fi executați (chestiune abolită în 1832), iar în ce privește pruncuciderea, „dacă se întâmplă ca o femeie să-şi omoare sau să-şi sugrume copilul din întâmplare, fie la vreme de zi, fie la vreme de noapte, pentru prima dată nu va fi osândită la cazna focului, dar a doua oară o să fi e arsă, căci are în ea o pornire spre crimă”. Un fel de odată ai voie, dar să nu se mai repete.

Alte lucruri nu s-au schimbat: „Polonia, unde pe vremuri li se smulgeau dinţii tuturor celor care erau denunţaţi că au mâncat carne în postul mare”. Ambiția asta constantă a polonezilor de-a fi mai catolici decât Papa de la Roma.

Și, dacă tot ne-am apropiat de cele sfinte, crucea noastră cea de pe toate turlele aurite are o etimologie clară: din latinescul crux, adică tortură. Și nu era cum o știm azi ci în formă de T, cu variații în X și Y.

Feluritele modalități de executare a pedpsei cu moartea erau codate în funcție de clasa socială din care făcea parte osânditul. Pentru pulime și burghezi se utiliza ștreangul. Nobilimea beneficia de decapitare cu securea. În fine, uneori beneficia de decapitare din mai multe lovituri, pentru că nu toate securile erau la fel de ascuțite și nu toți călăii la fel de talentați. Arderea pe rug era pedeapsa favorită a tribunalelor ecleziastice. O fi zis ceva Isus despre asta, o fi visat Sfântul Petru ceva.

În prezent, suntem extrem de departe de toate barbariile astea, ba chiar avem și insituții europene care funcționează ca agenții se servicii tip wellnnes pentru criminali și mafioți. S-a stricat aerul condiționat din celulă? Hai liberare, ce contează cât ai omorât și ce-ai violat.

Lasând miștourile nașpa la o parte, sunt multe hardcoreli prin cartea asta. Non-violenți, cum ne place să ne lăudăm că am ajuns, nu prea suntem. Deși ne aflăm într-un moment cu violențe reduse. Extrem de reduse. Torturile încă există, în forme mai mult sau mai puțin modificate. Cum ne raportăm la ele, în funcție de cine, cui și unde se aplică, ține de natura umană, ipocrizie, fluxurile de știri.

Trebuie doar să mai adaug că, în trecut, execuţiile aveau loc în zilele de sărbătoare şi în locurile cele mai frecventate. Într-un mare număr de oraşe, instrumentele de supliciu, spânzurătoarea, roata, şevaletul, erau lăsate mereu la vedere. Se credea că în felul acesta crima va fi descurajată, de parcă teama de moarte sau de tortură l-ar putea opri pe cel pornit să făptuiască un act criminal.”