Am fost cu Tramvaiul Poeziei din București să văd dacă tinerii mai citesc

„Ce mama dracului se întâmplă? Păcat că n-ai loc să respiri, da’ păi să citești. Mă mir că nu s-au furat cărțile până acum!”, e reacția unei eleve de cum a urcat în tramvaiul de pe linia 1 transformat într-un fel de bibliotecă în care poți citi gratuit diferite cărți. Îi zice Tramvaiul Poeziei și nu trebuie decât să-ți imaginezi asta: vii obosit de la muncă / facultate / școala și urci în vehiculul vieții tale, tramvaiul 1. De data asta e diferit, împodobit cu flori și înțesat cu cărți de poezii. Un poet recită cu patos într-un colț de tramvai. Ți s-ar părea un film italienesc din anii 80, nu?

Ei bine, până pe 1 octombrie, Tramvaiul Poeziei va fi pe șinele Bucureștiului, cu tot cu cele o sută de cărți legate cu sfoară de spătarele scaunelor și de barele jegoase. Iar dacă te urci în tramvai între orele 17 și 19, poți să-l prinzi și pe unul din cei 14 poeți din proiect. Numai buni pentru un story pe Instagram, dacă nu te atinge poezia. Probabil te întrebi, obișnuit cu cheltuielile lui Firea pe concerte, târguri și iepurași, cât a mai costat și romanța asta. De data asta însă nu e vorba de bani de la Primărie, ci de un proiect inițiat de organizația neguvernamentală „Arta nu mușcă” și co-finanțat de AFCN. A costat aproximativ 55 de mii de lei și este realizat, într-adevăr, în parteneriat cu PMB și STB.

Tot în proiectul ăsta, tinerii cu vârste între 18 și 25 de ani pot participa la un concurs cool de poezie. Te înscrii cu trei poezii, te selectează, participi la un curs de creative writing cu Iulian Tănase, iar la final mai scrii o poezie urbană, despre oraș. Dacă a ta e cea mai blană, o s-o vezi scrisă pe o clădire din centrul Bucureștiului.

Scopul acestui proiect este ca oamenii să se împrietenească cu poezia, să aibă acces mai rapid la lectură și să vadă Bucureștiul într-o lumină mai bună. Un scop cumva măreț în condițiile în care România e țara cu cea mai mare rată de analfabeți funcțional și pe primul loc la aglomerația în trafic în Uniunea Europeană.

Orașul ăsta este o poezie (sângeroasă) în sine.

De data asta tramvaiul 1 pleacă din Depoul Dudești. În mod normal, asta nu se întâmplă. Ajung în jur de zece dimineața acolo, nicio țipenie de om, am zis că am ratat tramvaiul. N-ar fi prima dată. Un nene în salopetă se prinde că iubesc versurile și mă îndrumă bucuros: „Înainte, înainte pentru poezie!”.

Intru în hala mare în care se odihnesc tramvaiele orașului, unele mai vechi, altele moderne, vreo două galbene. Un fel de Thomas și prietenii săi varianta +18, pe horror, nu pe sex. Te aștepți din moment în moment să prindă viață și să te măcelărească între roți.

Urc niște scări și ajung în locul unde se lansează Tramvaiul Poeziei. „Ai gust de poezie, citești des?” scrie pe sticlele de apă plată și mă gândesc cât de bună ar fi o sticlă din asta în club. Ca replică de agățat. Atunci directorul STB, Adrian Sorin Mihail, un fel de Eminescu al timpurilor moderne, ne spune cât de mult se bucură de acest demers. Loredana Munteanu de la Asociația „Arta nu mușcă” întreabă publicul dacă crede că poezia mai e actuală. După proiectul din martie, de Ziua Internațională a Poeziei, desfășurat tot în tramvai, a vrut să „ajute călătorii și publicul larg să facă din lectură un obicei”.

Asta în condițiile în care 69% dintre români n-au citit nicio carte în ultimul an.

La final, se recită poezii pe muzica lui Warren Walker, saxofonist din California, iar tramvaiul este dezvelit de pânza alba. Invitații se urcă pentru prima călătorie poetică. Pe cărțile care atârnă în tramvai sunt scrise numele unor poeți contemporani de care, cel mai probabil, n-ai auzit. Dar, hei, poezia stă în ochiul călătorului!

„Cățelușii sunt pufoși, cățelușii sunt frumoși” se aude de la mijlocul tramvaiului o mamă care le recită copiilor dintr-o carte. Aww, îmi zic, fără să știu ce va urma.

„Ce dracu e aici, Ana? Unde am intrat?! Auleo, nu pot să cred” e reacția unor adolescente care tocmai se urcă în tramvai, apoi își fac un selfie. Proiectul sigur va avea expunere pe Instagram.

Un domn care se pregătește să coboare se bucură de poezie. „Mai bine așa, că ne-am săturat să auzim numai înjurături!”

Din microfon se aude vocea pițigăiată a unui puști de vreo trei-patru ani care recită primele două strofe din „Luceafărul” și zic că e musai să mă bag și eu la un recital. Apuc o carte de Elena Vlădăreanu, Descrierea capului. În timp ce recit, îmi dau seama că poezia e și un pic sexuală, așa că mă înroșesc și mai tare decât aș fi făcut-o fiindcă trei pierduți se uită la mine. Doamna din fața mea însă mă încurajează: „A fost foarte bine”.

Seri de poezie scrie pe mine.

Vorba domnului de la ușă „românul oricum s-a născut poet”. Replică adaptabilă în funcție de domeniu: meșter, zugrav, fotbalist, inginer ș.a.m.d. Suntem buni la toate din născare, dar ne strică balcanismul.

Pentru că e primul tur al Tramvaiului Poeziei are un traseu diferit, așa că nu-i la fel de plin ca de obicei. Cobor din el și mă mai întorc abia la ora 18.00, să văd cum e experiența full, cu tot cu poeți, oameni epuizați și aglomerație tomnatică. Bine, nimic, niciodată nu va se va compara cu coborârea în Infern sau alternativa lui 41, scos de Firea din funcțiune pe timp de caniculă.

Pe lângă mesajele poetice standard ale STB-ului cu „nu vă sprijiniți de ușă” sau „validați cardul la fiecare urcare în vehicul”, tramvaiul ăsta are și texte care să te îndemne la cultură:

Mă las inspirată de doamna care mă împinge din spate, ceea ce mă obligă să fac mișcări contorsioniste ca să-mi validez cardul. O altă femeie țipă la o tânără: „Unde să mă mai duc, că nu mai am loc!”. Ah, nu s-a gândit nimeni să scrie poezia vie din mijloacele de transport în comun din București? Ceva care să surprindă imaginea călătorilor-sardine în tramvaiul decorat cu flori pe care scrie „copilărie”. Sunați-l pe Urmuz.

Mă apropii de doamna Stela, 77 de ani, care ține în mână una din cărțile legate de scaun. „Cred că trece timpul mai ușor, mai ales dacă mergi o distanță mare. Ar trebui să fie cărți și-n metrou și pe tramvaie. Dar așa, din când în când. O zi, două pe săptămână. Să știu că urc în tramvai și am ceva deosebit de văzut.”

De vină e viteza secolului, îmi spune doamna Stela. Tinerii de azi nu mai citesc, de mici stau cu telefonul în mână. Au învățat de la părinții lor. „Am un strănepot de un an și jumătate și are o tabletă cu desene animate și știe să aleagă acolo ce trebuie să facă.”

O las să continue discuția cu doamna de lângă, cu care s-a împrietenit în trei secunde și-au început să vorbească despre nepoți. Nu despre cărți.

Mă îndrept către o fată mai tânără care are o carte în mână.

„Mi se pare incredibil. Eu mă plictisesc în tramvai, că nu stau pe telefon. Aș vrea să văd chestia asta peste tot, și-n metrou și-n STB. Eu nu citesc în general poezie. Dar cred că aveam nevoie de un șut în fund, să mă apuc. De când am fost obligată în liceu să citesc poezie, să mi se bage Eminescu pe gât și să tot aud: ce vrea să spună autorul?, am rămas cu un gust amar”, îmi spune Alina, o tipă de 21 de ani, care o contrazice, fără să știe, pe doamna Stela.

Alina însă spune și marele adevăr: școala românească te face mai degrabă să urăști lectura, de orice gen ar fi ea.

Am întrebat nu o sută de români, dar câțiva din tramvaiul 1, ce le-ar plăcea să vadă în transportul în comun. Pe lângă spectacole scurte de teatru, coruri de copii, răspunsul lui Valentin, 33 de ani, care a pus mâna pe cartea Krav Maga a lui Ioan Șerbu, doar pentru că se gândea că e vorba de arte marțiale, m-a uimit.

„Niște poezii romantice. Că-mi plăcea la 19-20 de ani, când ceream numărul la orice necunoscută. Și să fie aranjat mai des tramvaiul. De Crăciun să fie împodobit, iar de Valentine’s Day să fie pusă o inimă mare în mijloc!”.

Uite că doamna Firea ar avea o șansă să distragă atenția cetățenilor de la dezastrul transportului în comun din București. Între timp, dă-i cu poezie!