FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Am 40 de ani și nu reușesc să înțeleg Șatra BENZ și muzica trap

Am făcut un experiment și am ascultat zeci de melodii de trap, ca să fiu și eu în pas cu muzica hipsterilor, dar n-am putut s-o iau în serios.

Nu m-am dat, vreodată, în vânt după hip-hop și nici nu am ascultat foarte mult. Am crescut ca rocker, iar printre noi ăștia erau destul de puține piese acceptabile, gen colaborările Anthrax/Public Enemy sau Aerosmith/RUN DMC și, bineînțeles, Jump a lui Cypress Hill, pe care, dacă te străduiai, puteai să bagi și un pogo. În rest, slăbuț.

Știu de Tupac și Notorious B.I.G., pentru că am avut o groază de colegi înnebuniți mai ales după primul; n-aveam cum să nu aud de Puff Daddy – un păcălici – Dr. Dre mi se pare meseriaș, iar Snoop Dog e, dintr-un punct de vedere, ca Lemmy de la Motörhead, despre care până și Beavis și Butthead spuneau că e un zeu. A fost și o vreme la care la fiecare chef se băga cu „power and the money, money and the power, minute after minute, hour after hour", iar, într-o epocă ceva mai recentă, am auzit și de Eminem, ba chiar știu binișor „ Stan" – dar asta pentru că îmi plăcea cum arată Dido.

Publicitate


În ceea ce-i privește pe ai noștri, Paraziții nu aveau cum să te lase rece atunci când cântau că „alcoolul este viața și viața e alcoolul", BUG Mafia mi-au dat tot timpul senzația că sunt niște tocilari care cred că pot face pe durii dacă dau din mâini și își bagă pula, iar Puya și Șișu aveau ceva al lor care-i făcea simpatici (acum unu dintre ei a cam luat-o pe Calea Coaliției pentru Familie).

Oricum, ca idee generală, mi se pare un pic ridicol ca albii dintr-un colț de Europa să creadă că pot fi băieți de ghetou dacă își trag o șapcă peste ochi și niște pantaloni cu turul lăsat. Când se ceartă East Coast cu West Coast se lasă cu morți, în timp ce la noi e cu „morții mă-tii" și chestii pe la OSIM.

Mai autentici, din punctul ăsta de vedere, sunt maneliștii, chit că muzica lor e, pentru mine, de doi lei. Ca să îți dai seama de asta e suficient să vezi o cântare, între blocuri, la începutul unei nunți la care e naș Nuțu Cămătaru. Păi, mânca-ți-aș, în timp ce Salam îi dă cu „fără număr, fără număr" sunt și dedicații fără număr, dar după o ierarhie strictă, nu merge orice fraier să facă urări: mai întâi Nuțu, pentru miri, vreo zece milioane, după care în ordine ăia mai micuți, pentru miri și, neapărat, pentru Nuțu.

Citește și: De ce românii care se plâng de incultura manelelor nu înțeleg nimic despre cultură

Să revin, însă, la hip-hop. Cineva m-a întrebat, de curând, ce părere am despre trap. Nu aveam niciuna pentru că nici măcar nu auzisem de așa ceva până atunci – a trebuit să dau un search pe net ca să aflu că este un subgen al hip-hopului. Îți dai seama că nu am fost întrebat de trap pentru că părerea mea ar fi avizată, ci dintr-un motiv mult mai deprimant: am vârsta la care se consideră că nu am cum să știu ce le place puștanilor din ziua de azi, așa că ar fi interesant sau comic să vedem ce zice maimuțoiul. Într-un fel, am fost invitat să îmi asum postura babelor care spuneau că metalul e o cacofonie de zdrăngăneli și țipete, incapabile să înțeleagă câtă bărbăție se ascunde, de exemplu, în răcnetele lui Eric Adams de la Manowar.

Publicitate

Am primit și un ditamai playlistul cu trap de pe la noi și de afară, de la un puști de 20 de ani, și m-am pus pe ascultat. Răspunsul simplu și civilizat ar fi că genul ăsta nu îmi spune nimic. Mai puțin civilizat ar fi să spun că mi se pare o bășină ridicolă. Cum am pierdut, însă, câteva ore bune ascultând, cred că mi-am câștigat dreptul la un pic de hatereală.

Prima trupă pe care am ascultat-o a fost Șatra B.E.N.Z. Auzisem că tipii ăștia ar fi la modă printre hipsteri și, nu știu de ce, numele trupei îmi dădea senzația că ar putea fi vorba de ceva obscur, dar interesant, nu prostiile pe care hipsterii le ascultă, zic ei, ironic – evident că asta cu ironia este o scuză trasă de păr ca să poți să dansezi pe muzică proastă și să te poți păcăli singur că, de fapt, nu te-ai făcut complet de căcat.

Șatra B.E.N.Z. nu intră la categoria obscur, dar interesant. Nu o să mă apuc acum să comentez cum arată tipii – frizuri, țoale etc. – sau ce porecle și-au tras, pentru că nu e treaba mea dacă cineva n-are simțul ridicolului. Am zis că o să vorbesc despre muzică – iar când vine vorba de asta, nu am înțeles nimic în afară de ritm. Idee nu am dacă versurile sunt la mișto, o hipstăreala d-aia dusă la extrem, nu doar ascultăm ironic - ci și cântăm ironic, sau tipii chiar se iau în serios. Un argument în favoarea ironiei ar fi că fătucele care dansează prin clipurile lor au atât de puțină treabă cu datul din cur încât un Snoop Dogg nu le-ar angaja nici măcar la garderobă, așa că e posibil să fi fost alese la mișto.

Publicitate

Citește și: Noul videoclip de la Șatra BENZ o să salveze lumea

În ceea ce privește versurile, nu voi face analiză pe text; este de-ajuns să spun că mi-a atras atenția faptul că tipii simt nevoia să repete obsesiv că au pulă și că bat cam tot ceea ce le iese în cale – presupun că este vorba de ceea ce le iese în cale cu excepția vântului, care dacă ar sufla ceva mai tare i-ar lua pe sus cu totul pe câțiva dintre ei.

Merită, însă, să faci o analiză pe text la „Cel mai tare hit" al lui Skizzo Skillz. E cântecul pe care omul l-a făcut pentru fiica lui așa că, fiind și eu tată, empatizez și îi simt duioșia. Știu cum e să bați holul spitalului așteptând nașterea, ce senzații ai de fiecare dată când ții ghemotocul ăla în brațe, cum te topești când te strigă „tati!"… dar, chiar și așa, nu mă pot abține. „Mami, fata o să-mi zică tati, o să aibă în picioare numai Nike" sau splendidul vers „2015 patru octombrie ora nouă", parcă îl și văd pe Skizzo chinuindu-se să facă o rimă „cu ce merge, oare, nouă? Cu vouă? Cu două? Cu ouă? Cu plouă, aia era!" și urmează, magistral, în cântec „mă uit pe geam, ce bine că nu plouă".

Chestii d-astea sentimentale sunt, însă, rare prin ceea ce am ascultat eu. Cam toate trupele de românași par a se învârti în jurul câtorva idei, puține dar fixe: brigada și bagabonzii, care înțeleg că au înlocuit vechii băieți de cartier, bătăile, fututul, banii și iarba.

Citește și: Șapte boși din România care bagă trap aproape la fel de fin ca Șatra BENZ

Publicitate

Asta cu iarba mi se pare cumva caraghioasă: te lauzi că fumezi un cui și dai de înțeles că, în felul ăsta, ai fi cumva gangsta. Înțeleg că în România este în continuare ilegală și mai sunt băieți care și-o fură când sunt prinși cu cantități mai mari, însă în niciun caz treaba nu mai stă ca acum 20 de ani. Tipii de la antidrog spun că 6% din populația țării a băgat iarbă în ultimul an, ceea ce înseamnă sute de mii de oameni. E suficient să dai o raită prin oraș ca să constați că sunt destule locuri în care se fumează aproape pe față – poate nu o să vezi cuiele înșirate pe mese, dar pute de la o poștă. Iar ăia care fumează nu sunt bagabonzi sau interlopi care au șișul ascuns la spate: sunt hipsteri, corporatiști, puștani etc.

O piesă oarecum tipică pentru genul de discurs este „B.M.V." a lui Nane care, dincolo de toate clișeele, mi-a atras atenția cu o expresie pe care până acum nu o mai auzisem: „fac ce vrea vânăta mea".

Faptul că oamenii o țin langa cu aceleași teme nu este, însă, nici pe departe, cel mai rău lucru în materie de trap. Există ceva mult, mult, mult mai rău: vocea distorsionată, care este aproape omniprezentă. Aia a fost piatra de încercare a incursiunii mele prin trap, pentru că de o groază de ori mi-a venit să dau cu laptopul de pământ și să las dracului orice ascultare. Efectul ăsta special mă scoate din minți de aproape 20 de ani, de când oriunde te duceai auzeai „ Believe", piesă cu care Cher și-a compromis toată imaginea aia mișto pe care și-o făcuse atunci când cânta „If I could turn back time" pe un vas al marinei de război americane și le-a arătat mateloților tatuajele cu Beavis și Butthead de pe buci.

Publicitate

Șatra B.E.N.Z. folosește distors d-ăla, 2americani, Aspy, Criss Blaziny, El Nino, aproape toți pe care i-am ascultat. Și, bineînțeles, și mulți din ăia din afară, pentru că nu se putea să fie ai noștri originali.

Foarte originali nu mi s-au părut nici ăia din afară. Am ascultat ceva italieni și francezi care nu sunt cu nimic mai breji decât ai noștri. Cu americanii treaba stă un pic altfel – cel puțin din punct de vedere muzical par ceva mai autentici, însă nu trebuie să mă crezi pe cuvânt pentru că, după cum ți-am spus de la bun început, nu mă pricep la d-astea.

Am observat că nici ei nu fug de clișee: o groază de piese despre traficanți care au tone de bani și găștile lor de băieți și se feresc de poliție. Vizual – lanțuri de neam-prost, mașini de lux, gagici îmbrăcate sumar. Pe scurt – decor și teme similare cu ce se vedea pe la TV și când eram eu puști. O excepție cred că este Kendrick Lamar: mi-au plăcut ambele videoclipuri pe care le-am văzut, la „Humble" și la „DNA", iar piesele nu sunau rău deloc. De fapt, mi se pare autentic față de restul artiștilor care par să cânte toți aceeași piesă.

În playlistul pe care l-am primit am dat și peste chestii de la noi care mi-au plăcut atât de mult încât am căutat și alte piese ale artiștilor: Subcarpați și Macanache. Rapul lor sună bine, mesajele sunt ok, vocile la fel, iar partea de muzică-ritm are ceva ce o face acceptabilă chiar și pentru unul ca mine, care nu se dă în vânt după hip-hop. De fapt sună atât de bine, încât m-am mirat un pic să le găsesc în același loc cu zeci de piese de trap. Am întrebat: „și ăștia sunt tot trap?". Mi s-a răspuns: „nu prea e trap". Păcat, i-aș mai fi dat o șansă așa.