Cum a câștigat Netanyahu alegerile din Israel după un model care a mers și-n România

Alegerile din Israel au generat un interes masiv în întreaga lume, iar în ziua anunțării rezultatelor au reprezentat principalul subiect al presei internaționale. Poate că ai fi tentat să te întrebi: ce-i cu atâta agitație?

Israelul contează pentru că, dintr-un punct de vedere, ceea ce se întâmplă acolo este crucial pentru întreaga lume. Gândește-te doar la radicalismul musulman: ideologii sunniți ai militantismului musulman au identificat Israelul drept țintă, începând cu părintele Fraților Musulmani, Hassan al-Banna.

Abdullah Azzam, fondator al organizației care s-a transformat în Al Qaida și, totodată, mentor al lui Osama bin Laden, era un palestinian care credea în jihadul împotriva Israelului. Pentru radicalii șiiți aflați sub influența Iranului, cum ar fi organizația Hezbollah, distrugerea Israelului este un adevărat „raison d’être”.

Dincolo de aceste considerații generale, Israelul este un jucător-cheie în două dosare internaționale: muribundul proces de pace în Orientul Mijlociu și cel privitor la influența Iranului în regiune și programul nuclear al Teheranului.

Dacă nu te interesează actualitatea internatională și vrei doar chestiuni interne, gândește-te la scandalul dintre Dragnea, Dăncilă și Iohannis cu privire la mutarea ambasadei la Ierusalim sau la valul de consilieri israelieni care au lucrat atât pentru politicieni români cât și pentru Netanyahu și alți politicieni israelieni.

Dar să le luăm pe rând.

Benjamin Netanyahu, 69 de ani, are prima șansă pentru formarea unui nou guvern în Israel, ceea ce îl poate face să bată un nou record: ar deveni cel mai longeviv premier al țării, depășindu-l pe fondatorul acesteia, David Ben Gurion. Când a venit prima oară la putere, în 1996, Netanyahu a stabilit un alt record – cel mai tânăr premier din istoria țării.

Partidul Likud, al lui Netanyahu, nu a obținut majoritatea în Knesset, însă acest lucru este mai puțin relevant întrucât electoratul israelian este unul extrem de fracționat și nu s-a întâmplat vreodată, în istoria țării, ca un partid să aibă jumătate sau mai mult din mandate.

În aceste condiții este esențială capacitatea de a forma coaliții, iar aici are șanse mai mari acela care negociază mai bine și promite mai mult. Evident că negocierile nu sunt lansate de formațiuni care au câțiva parlamentari, ci de cele care s-au plasat în vârful ierarhiei, însă nu este neapărat ca guvernul să fie format de partidul care a obținut cele mai multe voturi.

Actuala coaliție de guvernare, dominată de Likud, este formată din partide de dreapta și chiar dreapta radicală și formațiuni ale ultra-ortodocșilor; împreună, acestea au obținut mai multe mandate decât la precedentele alegeri, ceea ce înseamnă o consolidare a majorității în cazul în care coaliția se va menține.

Likud-ul și aliații săi au reușit să obțină un scor mai bun decât la precedentele alegeri în ciuda problemelor penale pe care le are Netanyahu care este vizat în nu mai puțin de trei cazuri de corupție.

Soluția lui Netanyahu a fost să pună accentul pe imaginea de protector al Israelului, liderul ferm de care țara are nevoie pentru a răspunde multiplelor amenințări externe. Este un discurs pe care l-au adoptat și alți lideri populiști din lume, cel al amenințării venite din exterior (sau din interior). Exemplele sunt multe, de la Soros, la migranți, politici liberale, Statele Unite și tot așa. Depinde de care parte a spectrului politic se situează respectivii populiști.

Amenințările menționate de Netanyahu sunt reale: e vorba de state și organizații teroriste ostile Israelului – Iranul, Hezbollahul, Hamasul, Jihadul Islamic etc. Acum să nu îți închipui încă că este vorba de niște amenințări existențiale: Israelul este, de departe, cea mai mare putere militară din Orientul Mijlociu și nu există, cel puțin pentru moment, vreo țară sau vreo entitate capabilă să-i pună în pericol statutul. Pe de altă parte, țara s-a confruntat în ultimii 25 de ani cu sute de atacuri teroriste soldate cu peste 1500 de morți.

Benjamin Netanyahu are o problemă personală cu terorismul: fratele său, Yonatan, a fost ucis în cursul uneia dintre cele mai cunoscute operațiuni anti-teroriste din istorie. E vorba despre eliberarea ostaticilor, majoritatea israelieni, din Uganda, în 1976.

Locotenent-colonelul Yoni Netanyahu a fost singurul mort din rândul forțelor speciale și a devenit unul dintre cei mai importanți eroi din istoria Israelului.

Netanyahu a avut primul mandat de premier între 1996 și 1999 și următoarele trei începând cu 2009. Încă de la intrarea în politică a adoptat un discurs dur, de dreapta, care l-a adus cu regularitate în centrul unor controverse internaționale.

Este de notorietate afirmația sa din 2015 că instigatorul Holocaustului nu ar fi fost Hitler, ci marele muftiu palestinian al Ierusalimului, Amin al-Husseini. Valul de indignare generat de această afirmație l-a determinat să o retragă.

Tot în 2015 a sfidat administrația Obama și a ținut un discurs în fața Congresului american cu privire la amenințarea programului nuclear iranian, în speranța că va convinge Statele Unite să nu semneze acordul nuclear cu Teheranul. Discursul a fost unul dintre principalii factori care au contribuit la tensionarea relațiilor cu Casa Albă, însă acestea au fost refăcute odată cu schimbarea președintelui: Bibi are o relație excelentă cu Donald Trump.

Președintele american a retras Statele Unite din acordul nuclear și de ceva timp există o coaliție anti-iraniană a cărei coloană vertebrală este formată din Israel, Statele Unite și – surpriză – Arabia Saudită. Apropierea dintre Arabia Saudită și Israel este ciudată deoarece saudiții nici măcar nu recunosc Israelul și se erijează, de zeci de ani, în lideri ai lumii arabe și apărători ai palestinienilor.

Retragerea din acordul nuclear nu este, însă, singurul cadou pe care Trump i l-a făcut lui Netanyahu.

Cea mai importantă decizie a Casei Albe o reprezintă mutarea ambasadei americane la Ierusalim, pe care Israelul l-a proclamat capitală. Majoritatea țărilor evită să își mute ambasadele la Ierusalim întrucât o parte din oraș este revendicat drept capitală a unui viitor stat palestinian și recunoașterea pretențiilor israeliene ar dinamita procesul de pace.

Există și o rațiune secundară pentru care sunt prea puțini cei care doresc să-și mute ambasadele: nimeni nu vrea să-și pună în cap lumea arabă (22 de țări și aproape o jumătate de miliard de locuitori) sau lumea musulmană, în general. Nu e vorba doar de pericolul alimentării terorismului, ci și de business, pentru că vorbim despre un sfert din populația planetei.

Aceste considerente sunt, însă, mult prea complicate pentru Dăncilă și Dragnea care își închipuie că dacă îi ridică o minge la fileu lui Netanyahu și mută ambasada dau o mega-lovitură care anulează toate posibilele prejudicii de imagine.

După mutarea ambasadei, Donald Trump a mai luat o decizie în favoarea Israelului: a recunoscut anexarea de către acesta a Înălțimilor Golan, un teritoriu sirian pe care l-a ocupat în timpul Războiului de Șase Zile din 1967. Nu a luat mult ca, după decizia Casei Albe, Bibi Netanyahu să facă un anunț-bombă: dacă va câștiga alegerile, Israelul va anexa oficial coloniile evreiești din Cisiordania.

Un astfel de act va dinamita complet procesul de pace și aspirațiile palestinienilor de a avea propriul stat. Una din cererile cheie ale palestinienilor o reprezintă abandonarea coloniilor evreiești din Gaza. Cele mai importante sunt adiacente liniei de demarcație de dinainte de războiul din 1967, care ar urma să fie frontiera dintre cele două state.

Problema e că există și colonii adânc în interiorul Cisiordaniei, iar forțele israeliene le protejează și, de asemenea, păzesc și drumurile care le leagă de teritoriul Israelului – iar această rețea de drumuri și colonii transformă, practic, teritoriile palestinienilor într-o serie de enclave care comunică greu una cu cealaltă.

Spre exemplu, în Hebron câteva sute de coloniști se află în centrul istoric, care a fost decretat zonă militară, iar acum pare un oraș-fantomă, cu clădiri și magazine abandonate de palestinieni. Din când în când trece câte o ocazională mașină în care se află coloniști înarmați. De jur-împrejurul coloniei este orașul modern, în care trăiesc peste 200 de mii de palestinieni, astfel încât o brigadă întreagă a armatei israeliene a fost mobilizată pentru a-i proteja pe coloniști.

Acum să nu îți închipui că dacă Netanyahu nu ar mai obține un nou mandat de premier situația s-ar reglementa: niciunul dintre candidații importanți la alegerile din 9 aprilie nu este dispus să abandoneze coloniile mari, niciunul nu a vorbit în campanie despre soluția celor două state care, în ochii comunității internaționale, reprezintă ieșirea din impas.

Benny Gantz, cel mai redutabil dintre contra-candidații lui Netanyahu a spus doar că va căuta să obțină pacea. Și dacă tot a venit vorba de Benny Gantz, care reprezintă o alianță de centru, profilul lui ar putea fi considerat, oriunde altundeva în lume, de dreapta. Este un fost șef al Statului Major al Armatei (IDF), calitate în care a supervizat războaiele din Gaza din 2012 și 2014. Înainte de asta a fost ofițerul care a comandat retragerea israeliană din Liban, în 2000, și, ulterior, forțele din Cisiordania, exact în perioada în care a izbucnit cea de-a doua Intifadă (revolta palestinienilor împotriva Israelului din 2000).

În 2006, Gantz a comandat forța care a purtat războiul împotriva Hezbollahului.

Arthur Finkelstein a fost, timp de aproape patruzeci de ani, unul dintre cei mai importanți consultanți politici ai republicanilor americani și artizan al unor victorii obținute de aceștia în diferite confruntări electorale.

A lucrat, printre alții, pentru Nixon, Reagan și George Bush-tatăl. În 1996 s-a implicat în campania care i-a adus lui Benjamin Netanyahu primul mandat de premier. Alegerile din 1996 au fost convocate după asasinarea, în noiembrie 1995, a premierului Yitzhak Rabin de către un extremist evreu nemulțumit de Acordurile de la Oslo, menite să aducă pacea între israelieni și palestinieni.

Benjamin Netanyahu fusese un critic vehement al Acordurilor, iar pe fondul emoției generate de asasinat părea că nu are nicio șansă să îl învingă pe succesorul lui Rabin, Shimon Peres, un politician cu o reputație redutabilă.

Finkelstein l-a ajutat pe Bibi să câștige cu o campanie în care a contat un mesaj simplu, generator al unei emoții puternice (frica) și care era, totodată, mincinos: Peres va împărți Ierusalimul, adică le va ceda palestinilor o parte din Orașul Sfânt, considerat de evrei drept capitala lor eternă.

Campanii de genul ăsta au devenit între timp normale printre populiști – Trump, britanicii care au declanșat Brexitul, Viktor Orban, PSD-ul de la noi și mulți alții – însă până la victoria lui Bibi din 1996 nu prea se întâmplase, în democrațiile așezate, ca un partid mainstream să prefere în campanie mesaje superficiale în detrimentul unor programe consistente.

După victoria lui Netanyahu, Finkelstein a mai adus un american în echipa de consultanți, pe George Birnbaum. Colaborarea dintre Finkelstein și Birnbaum a continuat în anii care au urmat, iar cei doi au lucrat la proiecte din diferite țări.

O prezentare a companiei lor spune că au contribuit la victoriile în alegeri ale premierilor din Israel (Ariel Sharon), Bulgaria (Serghei Stanișev, actualul lider al Partidului Socialist European și tovarăș al PSD-iștilor de la noi), România (Călin Popescu Tăriceanu), cancelarul Austriei (Alfred Gussenbauer), președintele Serbiei (Boris Tadic).

Tot ei au fost printre artizanii victoriei în alegeri a lui Viktor Orban. Cel care, la alegerile din 2010, i-a recomandat consilierii lui Orban a fost chiar Netanyahu. Finkelstein și Birnbaum ar fi jucat un rol-cheie și în inventarea „sperietorii Soros/oculta sorosistilor”.

Din Israel până în Statele Unite și din Rusia până în țări membre UE, inclusiv România, populiștii s-au grăbit să preia retorica anti-Soros pentru a-și justifica derapajele anti-democratice.

George Birnbaum a făcut parte din echipa de experți israelieni care, în campania electorală din Austria, din 2017, a lucrat pentru fostul cancelar Christian Kern, social democrat, care a fost învins de Sebastian Kurz – acesta din urmă prezentat drept o unealtă de-a lui Soros.

Coordonatorul echipei a fost Tal Silberstein și din aceasta au mai făcut parte, printre alții, și Moshe Klughaft și Sefi Shaked – adică exact consultanții israelieni care au ajutat PSD să învingă în 2016.

Numele lui Tal Silberstein apare, alături de cele ale lui Arthur Finkelstein și George Birnbaum, în dosarul penal în care este vizat Călin Popescu-Tăriceanu care e acuzat că ar fi primit, în 2007-2008, o șpagă totală de 800 de mii de dolari.

DNA i-a cerut Senatului încă din noiembrie anul trecut să încuviințeze începerea urmăririi penale însă, deloc surprinzător, până la ora publicării acestui material cererea nici măcar nu a primit un aviz (pozitiv sau negativ) din partea Comisiei Juridice.

Ca să revenim, însă, la consultanții noștri – Arthur Finkelstein a fost cel care a coordonat o echipă care a lucrat pentru Tăriceanu în 2007 – 2008, iar presa de la noi a scris și că, împreună cu Tal Silberstein, l-ar fi consiliat pe Victor Ponta în campania pentru alegerile prezidențiale din 2014.

Despre Tal Silberstein (care a lucrat atât pentru Netanyahu cât și pentru alți doi premieri israelieni, Ehud Barak și Ehud Olmert, ultimul condamnat pentru corupție) s-a mai auzit la noi în legătură cu alte două dosare majore, iar în ambele numele lui este legat de cel al miliardarului israelian Benny Steinmetz: retrocedările ilegale de la Băneasa și Roșia Montană.

Ambii au fost trimiși în judecată în dosarul „Ferma Regală Băneasa”, unde e implicat și Paul de România, și au fost cercetați de autoritățile israeliene pentru că ar fi dat șpăgi în România ca să promoveze interesele companiei miniere a lui Steinmetz, BSGR.

Steinmetz a investit în proiectul Roșia Montană și după ce, ca urmare a protestelor din 2013, acesta a fost blocat, e parte din procesul prin care statului român i se cer despăgubiri de 4,4 miliarde de dolari.

Tal Silberstein ar fi fost adus în România de Traian Băsescu, în 2002, iar de-a lungul timpului i-ar mai fi consiliat și pe Vasile Blaga și Adrian Năstase.

Iar ca cercul să fie complet, Asaf Eisin – consultantul folosit de Liviu Dragnea după alegeri și omul care ar fi în spatele discursului agresiv împotriva multinaționalelor, justiției și presei independente – provine din școala de consultanță politică fondată de Silberstein.

Și dacă tot am închis cercul consultanților politici, să îl închidem și pe cel al miliardarilor: George Soros a fost acuzat că s-ar fi aflat în spatele mișcării împotriva exploatării de la Roșia Montană, unde avea interese și Benny Steinmetz. Roșia Montană este, însă, un mărunțiș față de zăcămintele de fier din Guinea, estimate la 140 de miliarde de dolari, unde Steinmetz a obținut la un moment dat drepturile de exploatare pentru o sumă ridicolă.

Afacerea a ridicat semne de întrebare și a intrat chiar și în atenția FBI-ului, iar organizații finanțate de Soros au jucat un rol important în dezvăluirea cazului de corupție. Atât de important încât compania lui Steinmetz l-a dat în judecată pe Soros pentru calomnie și a cerut 10 miliarde de dolari.

Cam aceștia sunt oamenii din jurul lui Bibi Netanyahu și, după cum vezi, averile și interesele lor au ajuns și în România.