FYI.

This story is over 5 years old.

Sănătate

Povestea murdară a tutunului care-ți distruge viața

În 2018 s-au împlinit 20 de ani de la un contract care a schimbat fața fumatului și a dus la o groază de tactici murdare din partea companiilor producătoare de tutun.
tutun, povestea tutunului, istoria tigarilor
Imagine: Sira Anamwong  

A fost Stalingradul industriei producătoare de tutun: momentul în care un adversar de neînfrânt până atunci a fost îngenunchiat.

În noiembrie 2018 s-au împlinit 20 de ani de la Tobacco Master Settlement Agreement, o bucată de hârtie cu sigiliul unui tribunal american, care a schimbat pentru totdeauna fața fumatului și a consfințit o victorie legală incredibilă, nedepășită până acum, de 365 de miliarde de dolari (280 de miliarde de lire sterline). Preț de ani de zile, ceea ce azi pare inevitabil a fost doar un vis frumos. Acțiunea din ariergarda industriei era vastă, disciplinată și avea buzunare adânci. Până la începutul anilor 1990 închiseseră peste 800 de procese.

Publicitate

Dar toate astea s-au terminat datorită unui singur avocat și a unei clase de procese cu totul și cu totul nouă. S-au adunat 46 de state americane pentru a da în judecată companiile din industria de tutun pentru a acoperi costurile de spitalizare a milioane de fumători americani.

Însă povestea nu începe în tribunalele americane, ci într-un laborator medical din Anglia.

Clinica Radcliffe, Oxford. Mai 1950.

În laboratorul său, doctorul Richard Doll trece repede printr-un vraf de rezultate de analize. Doctorul Doll le-a făcut chestii șoarecilor. Dar de data asta e o problemă personală. Pe măsură ce examinează primele rezultate ale experimentelor sale cu tutun, Doll traversează încăperea și-și azvârle pachetul de Craven A la gunoi. De-atunci, nu mai fumează niciodată.

Lucrarea pe care o publică Doll în luna septembrie, în British Medical Journal, e prima care indică o legătură între fumat și cancer. Azi numele i-a fost uitat, dar, în felul lui, Doll a fost un alt Alexander Fleming, un Jonas Salk. Legătura care azi ți se pare evidentă pur și simplu nu exista pe-atunci.

Nivelul de confuzie medicală poate fi măsurat din modul în care cercetările anterioare ale lui Doll încercaseră să dea vina pe smoala din drumuri:

„Am analizat studii ocupaționale asupra lucrătorilor la drumuri, dar n-aveau rate mai mari de cancer la plămâni. Am fost deturnați [de la studierea tutunului] de către cercetători care încercaseră să obțină cancer la animale prin vopsirea pieilor acestora cu produse derivate din tutun, dar rezultatele s-au dovedit negative. Ce nu și-a dat nimeni seama atunci era că tutunul conține carcinogeni slabi, care necesită expunere pe o perioadă lungă de timp ca să aibă efect.”

Publicitate

Casa lui Leo Burnett. Lacul Zurich. Illinois. 7 iunie 1971.

Leo Burnett se întoarce acasă de la agenția de publicitate care-i poartă numele, la conacul său de pe Lacul Zurich. Schimbă câteva cuvinte scurt cu soția lui, se îndoaie de mijloc și moare de un atac de cord.

Cu două luni înainte, cu o țigară înfiptă între degetele lui grăsune, Burnett informa o echipă de documentariști despre cum îl inventase pe Marlboro Man. De fapt, agenția lui Burnett imaginase o întreagă generație de simboluri americane: unul era Tony the Tiger, iar altul Pillsbury Doughboy.

Pe parcursul a 20 de ani vor muri de cancer la plămâni și emizem cinci Marlboro Men. Dar Leo Burnett e publicitarul preferat al industriei de tutun. Producătorii Marlboro, Philip Morris, rămân clienți fideli ai agenției, hăt până-n anii 1990. Agenția lui Leo Burnett e cea care-i sfătuiește pe Philip Morris că ar trebui „să schimbe punctul de atenție” al unui raport care asocizază fumul de tutun din mediul înconjurător cu cancerul la plămâni. Mai degrabă decât să elimine fumatul pasiv, o circulară care ajunge la presă sugerează să ducă o campanie pentru aer condiționat mai bun – deși circulara e făcută publică ani mai târziu, ca parte din documentele citate în Tobacco Master Settlement Agreement.

young woman smoking

Foto: Emily Bowler

Aprilie 1977. Casa de Televiziune Thames, Euston Road, Londra.

Helmut Wakeham, vicepreședintele diviziei de știință și tehnologie a companiei Philip Morris, are onoarea de a fi primul director de companie din istorie care să recunoască legătura dintre fumat și moarte:

Da, țigările sunt […]Și ce să facem, să nu mai trăim? Cea mai bună metodă de a evita moartea e să nu te naști, știi?

Publicitate

Directorii Phillip Morris sunt intervievați pentru un documentar fără remușcări realizat de Thames TV și intitulat Death in the West. Urmărește cinci cowboy în stilul Marlboro Man, care mor toți de boli asociate cu fumatul. Intercalate cu poveștile lor sunt interviurile cu directorii din industria tutunului.

Când directorii văd produsul finit, sar în aer. Philip Morris susțin că au fost păcăliți și aruncă-n Thames TV cu o armată de avocați.

Unul dintre cowboy-ii din film, John Holmes, primește o vizită ciudată din partea unor detectivi particulari din Kansas City, trimiși să-i submineze credibilitatea:

Erau foarte vicleni cu întrebările. […] Voiau să știu de cât timp mă ocup de creșterea de vite… Am ferma asta de 20 de ani, dar ei au încercat să facă mare caz de faptul că o parte din timpul ăsta am și predat la școală.

Philip Morris câștigă. Lordul Cancelar interzice filmul, care rămâne încuiat într-un seif al unui tribunal londonez, interzis de la a mai fi vizionat vreodată.

Dacă nu era până atunci, tactica asta de a înnăbuși problemele e astăzi principala armă a industriei. Umple-te de avocați, sapă adânc în buzunare și, mai presus de orice, ține ocupată linia responsabilității legale: nimeni n-are voie să miroasă sânge în apă.

John Holmes moare peste câteva luni.

Iunie 1977. Casa Shockerwick, Bathford, Somerset.

Putem să-i zicem că e SPECTRE, doar că în lumea reală. După scandalul cu Death in the West, toate cele șapte capete ale celor mai mari firme de produse de tutun din lume stau la o masă de consiliu. Au fost toți chemați de directorul Imperial Tobacco: filfizonul voios și gregar, Tony Garrett. S-au adunat ca să rezolve o problemă, prin a-și pune la punct povestea.

După propriile lor spuse, vizează:

Publicitate

„Dezvoltarea unei strategii defensive pentru fumat și sănătate, pentru a evita eliminarea țărilor și/sau companiilor noastre una câte una, cu un efect ulterior de domino.”

Asta e Operațiunea Berkshire, iar din ziua asta, industria de tutun nu mai dă pur și simplu din umeri în fața muntelui metastazic de dovezi despre cancer – ci le suprimă activ.

Au început procesul de a crea o narațiune complet paralelă, pentru care au setat sisteme de informare rivale, un consens științific complet alternativ. Printre ele:

– Centrul pentru Cercetarea Aerului din Spații Închise, o unitate de cercetare cu angajați de top, creată ca să „mențină controversa vie”, când vine vorba de dovezi ale efectelor dăunătoare ale fumatului pasiv.

– INFOTAB, ramura de servicii secrete, concepută ca să monitorizeze organizațiile anti-tutun, să „recruteze aliați” și să contrazică datele din partea lobby-ului anti-fumat.

Cineva mângâie o pisică albă, care tușește un ghem de blană cu smoală.

1541419071421-41610014

Foto: Emily Bowler

Mai 1993. Spitalul Central Baptist. Memphis, Tennessee.

La Terapie Intensivă, Alice Thompson studiază o grămadă de șuvițe de păr șaten de la pacienți recenți de la chimioterapie, care-s împrăștiate încă pe gresia albă. Thompson o vizitează pe mama ei. Jackie, 49 de ani, era o brunetă drăguță și plină de viață. Acum are 41 de kilograme, e zbârcită, îngălbenită și pe moarte.

Orice revoluție are nevoie de un contracandidat neașteptat și înfipt, o Karen Silkwood care se dă cu fundul de pământ. Pentru scopurile noastre merge și Mike Moore, procurorul general din Mississippi.

Publicitate

Moore e la birou, într-o după-amiază târzie, când primește un apel de la prietenul său, Mike Lewis, care e prieten și cu Alice Thompson. Lewis, care tocmai s-a întors de la spital, se întreabă cu voce tare dacă există vreo acțiune pe care poate s-o facă statul ca să contracareze industria tutunului.

Moore închide, gândindu-se că nu e o idee extraordinară – dar mai târziu în zi o sucește pe toate părțile și se gândește că poate are niște „merite”.

Numai că șansele sunt teribil de mici. În cei 40 de ani până în 1994, peste 800 de plângeri individuale au fost depuse împotriva companiilor de tutun, în tribunalele de stat de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Aproape fără excepție, toate au fost ucise-n fașă de escadroanele de avocați ale industriei de tutun.

Chiar și-n 1994, târziu deja, cele șapte capete din Operațiunea Berkshire apar în fața unei comisii de audiere din Congres și afirmă, sub jurământ, că nicotina nu dă dependență. Linia nu dă niciun semn că s-ar întrerupe.

20 iunie 1997. Hotel ANA. Washington DC

Avocați. Cu miile.

În sala de bal a Hotelului ANA din DC, procurorii generali din 46 de state și echipele lor s-au adunat pentru o uriașă conferință de presă și petrecere de victorie. Vedeți voi, unul câte unul, toate statele s-au făcut părtașe la procesul lui Moore, până când a devenit un corp unic de avocați, de neoprit.

Față-n față cu războiul ăsta pe toate fronturile, companiile de tutun au depus o petiție la Congresul Statelor Unite prin care cereau un acord legal. Într-un acord care avea să se finalizeze până în luna noiembrie a anului următor, se pun de acord să plătească 368,5 miliarde de dolari (281 miliarde de lire sterline) statelor, pe parcursul următorilor 25 de ani, ca să acopere costurile medicale pentru boli provocate de fumat. De dragul contextului, a doua cea mai mare răscumpărare din istoria legală a Statelor Unite, acordul în urma escrocheriei Enron, e de șapte miliarde de dolari (5,4 miliarde de lire sterline).

Publicitate

În timp ce se ciocnesc pahare și Moore ține un discurs animat de la balcon, se bârfește despre propria sa candidatură la Congres.

Însă, pe măsură ce trece timpul, se vede treaba că producătorii de tutun nu-s chiar așa distruși de înfrângere. Poate că adevărul pe care niciuna dintre părți nu vrea să-l recunoască e că au scăpat ușor.



După zeci de ani de război în tribunale, companiile astea nu trebuie să-și mai facă griji din cauza proceselor de acțiune sau pentru cazuri Medicaid la nivel de stat: au o certitudine, pot calcula un buget. Acum, valoarea totală a despăgubirilor individuale e limitată la cinci miliarde de dolari (3,8 miliarde de lire) pe an.

Au început să interzică marketingul adresat tinerilor, au făcut panourile de exterior ilegale, au pus restricții pe marketing la evenimente sportive și nu numai și au fost de acord să mai toarne niște miliarde în propaganda împotriva lor înșiși.

Numai că Tobacco Master Settlement Agreement a mai și creat un cartel. Într-un compromis cu echipele legale, cele 29 de companii semnatare sunt în stare să împiedice inundarea pieții de țigarete cu produse ale concurenței la prețuri foarte mici. Stresul financiar înseamnă că sunt nevoite să crească prețurile cu 64 de cenți per pachet, în medie (in 2018 un dolar). Dar cine plătește costurile astea suplimentare, când ai un produs care dă dependență? Clientul – adeseori sărac, adeseori bătrân.

Undeva, pe ascuns, poate că se ciocnesc alte pahare – și se desfac trabucuri.

Publicitate

2008. Un teren public de golf. New York

Ce se întâmplă mai departe e o lecție clasică despre ce se întâmplă când arunci cu un pot mare de bani în Guvern. Mai puțin de 3% din profitul total al statelor e cheltuit pe boli legate de fumat. În schimb, banii sunt dați preponderent pe cheltuieli generale: în statul New York, șapte sute de mii de dolari (537 000 de lire) se duc pe sistemul de aspersoare al unui teren public de golf, 24 de milioane de dolari (18 milioane de lire) pe o închisoare locală și o clădire de birouri. În 2016, Tobacco Master Settlement Agreement nu dă notă de trecere pentru 80% dintre state – pentru că au cheltuit mai puțin de 50% din suma recomandată pe prevenția consumului de tutun.

Situația se înrăutățește. Când legiuitorii miopi ai Americii au la dispoziție un borcan cu dulceață în care să-și vâre degetele, lucrurile par să meargă deosebit de prost. Douăsprezece state vând argintăria familiei ca să astupe găuri din bugetele proprii, creând Obligațiuni de Tutun, adică efectiv își amanetează drepturile la următoarele plăți.

La urma urmei, Tobacco Master Settlement Agreement au fost bani picați din cer – bani care nu trebuiau strânși din taxe – și cărui legiuitor nu-i place asta? În blocajele conflictuale dintre republicani și democrați, suscitate de fiecare buget anual, miza ușor de atins a compromisului se dovedește adeseori a fi deschiderea plăților din Acordul pentru Tutun.

Publicitate

Dar pentru că acel aflux de venituri depinde de valoarea viitoare a vânzărilor de tutun, instituțiile financiare se dovedesc cumpărători reticenți ai Obligațiunilor pe Tutun, așa că trebuie vândute la preț redus, adeseori la doar 40% din valoarea lor originală.

Mai rău de-atât, mai multe state decid și ele că vor și cu sacii în car și cu boii la căruță, așa că vând drepturile la o plată viitoare, ca să încaseze bani acum.

Se cheamă OAC-uri: Obligațiuni de Apreciere a Capitalului. Cu OAC-urile, nu e nevoie de nicio plată până când ajung la maturitate, adeseori în 40 de ani sau mai mult. Între timp, dobânda se adună într-o sumă uriașă. De exemplu statul Michigan va trebui să plătească mai mult de 1 800 de ori suma pe care a împrumutat-o.

Douăsprezece state au tipărit obligațiuni în valoare de 22 de miliarde de dolari (16,8 miliarde de lire), iar în schimb au primit cash doar 573 de milioane de dolari (440 de milioane de lire). Cu tot cu dobândă, asta înseamnă că vor fi nevoite să plătească înapoi 67 de miliarde de dolari (51 de lire). Imaginează-ți cum ar fi să împrumuți două sute de mii de lire ca să-ți cumperi azi o casă; copiii tăi vor fi nevoiți să dea înapoi 234 de milioane de lire în 50 de ani.

Seamănă un pic cu fumatul: azi plăcere, mai încolo cancer. Să-i spunem cercul vieții? Sau poate „cifra opt a prostiei omenești”? Economiștii i-ar spune „o rată de decont temporal ridicată”, ceea ce sună mult mai puțin înfricoșător și, de asemenea, are gust mai bun mentolată.

Publicitate

Decembrie 2010. Lakeland Drive, Jackson, Mississippi. 2 noapte

Mike Moore dă buzna în casa nepotului său, începe să-i urle în urechi, îl stropește cu apă cu gheață și-l ciupește, în timp ce sistemul său respiratoriu se clatină spre colaps. Are 30 de ani și 113 kilograme, e alb la față, are pieptul acoperit de vomă. Logodnica lui stă lângă el și bocește.

E de la fentanyl, bineînțeles.

Noua cruciadă a lui Mike Moore are o dimensiune personală. După supradoza non-letală a nepotului său, fostul Procuror General anunță că se va război cu companiile farmaceutice care, susține acesta, marketează greșit opioide puternice unor consumatori care habar n-ar avea în ce lume de belele se bagă.

Aceleași argumente, aceleași tactici turate la maximum, cu procese de acțiune, ca și acum 20 de ani – numai că, de data asta, se concentrează pe Purdue, compania care marketează OxyContin, Google-ul opioidelor cu prescripție.

Poate fulgerul să trăznească de două ori în același loc? Suntem pe cale să aflăm.

Decembrie 2017. Spital privat. Londra.

Tony Garrett, directorul Imperial Tobacco în timpul Operațiunii Berkshire, și fumător al propriului său brand de țigări, Embassy, moare, în cele din urmă și în sfârșit.

Avea 99 de ani.

RIP Tony.

Articolul a apărut inițial VICE UK.