Vine sfârșitul lumii, dar măcar există muzică ambientală

Free Radicals este rubrica Noisey dedicată muzici experimentale. În fiecare lună, ne uităm la trendurile care apar dinspre margine și explicăm de ce sunt semnificative.

Am auzit un murmur printre copaci. Având în vedere circumstanțele, în primă fază m-am îndoit de auzul meu. Zăceam pe spate într-un cort, într-o tabără de vară, în nordul statului New York, și deja bifasem 36 de ore de măcelărire a creierului la un festival micuț de techno care are loc în septembrie, în fiecare an. Extras, chiar și momentan, din ciclurile vieții cotidiene, îmi ignorasem nevoile corpului. Somnul era o raritate; batoanele de cereale pe care le furasem din bucătăria de la birou stăteau neatinse la mine în rucsac. Supraviețuisem în primul rând pe tot ce poți să extragi din zgomotul alb și sub-basul muzicii hard techno.

Îmi ghiorțăiau mațele și aveam ochi împăienjeniți, așa că m-am chinuit să traversez un pod din sfori, care se legăna și se lăsa la fiecare pas. În scurt timp, m-am trezit în fața uneia dintre cele trei scene ale weekendului, pe care le ignorasem, mai mult sau mai puțin, până acum. Pitit într-un plic de copaci și scăldat în lumină lină de neon, un DJ stătea nemișcat și tăcut pe o muzică lentă, amorfă, ce bătea spre pădure. Pe măsură ce mă apropiam, acel murmur - care s-a dovedit a fi o piesă vorbită, pe mai multe canale, a artistei norvegiene Ann Lislegaard - se transforma în sunete din ce în ce mai minunate și mai ciudate. La început se auzeau niște zgomote monotone, înregistrări de teren, ușor manipulate, cu sunete din natură, secvențe geometrice delicate de sintetizator. Nu mi-e clar cât am stat acolo pe o buturugă, uitându-mă la un tip care elibera aceste tonuri alunecoase în aerul răcoros al serii de septembrie - sincer să fiu, e posibil să fi adormit la o parte din set - dar a fost un moment de pace în haosul festivalului. Aveam nevoie de așa ceva.

De-a lungul ultimilor câțiva ani, în timp ce am încercat să fac față factorilor cotidieni de stres ai vieții de adult și ritmului amețitor al existenței în epoca antropocenă, m-am trezit din ce în ce mai tentat să fac ce făceam și la acel festival de tehno și să umblu în căutarea șoaptelor, departe de zgomot. Muzica ambientală - compoziții lente, plutitoare, adeseori gândite pentru instrumente electronice, dar, de fapt, pentru orice permite note susținute îndelung - a devenit colacul meu de salvare spirituală.

Totul a început în timp ce lucram într-un birou din zona semicentrală a Manhattanului în 2015, la o aruncătură de băț de Times Square - structural, atacul preferat de panică al newyorkezilor. Capriciile infrastructurii în curs de colaps a sistemului de metrou și băile de mulțime de turiști și oameni gen manageri mijlocii care înfundau trotuarele de pe Sixth Avenue aveau alt ton, când în căști îmi suna ceva de genul pieselor compozitorului Klaus Schulze. Lumi de culoare și imobile mi se înfățișau în spațiul dintre notele acelor secvențe de sintetizator ca un caleidoscop sau în tonurile monolitice ale mai multor compozitori de drone, ori în ale câtorva compozitori New Age din anii 80, care îmi aduceau o senzație de fericire lipsită de complicații. Puteam să mă izolez de duritatea lumii. Puteam să plutesc undeva deasupra ei.

Când situația începe să devină copleșitoare, mă lasă să plutesc într-un album ambiental - niște drone celest de la vreun artist izolat care cântă la sintetizator, sau o colecție placidă de înregistrări de teren. Când Twitter pare să se miște prea repede, mă retrag în piese mieroase la sintetizator, scoase de label-uri precum Sounds of the Dawn. Când nu mi se liniștește creierul, ascult minimaliști din New York și las repetițiile lor reconfortante să mă hipnotizeze înapoi către o stare de normalitate. Susțin ideea de a asculta muzică provocatoare în vremuri provocatoare - mi se pare că atonalitatea și contorsiunile ritmice pot da psihicului multe lecții despre anduranță - dar, la urma urmei ei, mai degrabă îmi petrec cele nouă ore și ceva așezat la birou în fiecare zi ascultând muzică amorfă la sintetizator decât free jazz. Mă odihnesc și eu cum pot.

Un studiu publicat în 2011 în Nature Neuroscience - care susținea că oferă niște explicații despre valoarea per ansamblu a muzicii pentru societatea umană - defalca, cu ajutorul tehnologiei de imagistică cerebrală, modul în care muzica afectează filiera chimică a recompensei din creier. Cercetătorii de la Universitatea McGill susțineau că reacția cerebrală funcționează în două moduri distincte, că „o plăcere intensă ca reacție la muzică poate duce la eliberarea de dopamină”, dar și că „anticiparea unei recompense abstracte poate duce la eliberarea de dopamină, pe o filieră anatomică diferită de cea asociată cu plăcerea maximală în sine”.

Ca formă, muzică ambientală ține în primul rând de anticipație; trecerile treptate dintre note și texturile care se desfac lent fac din ea un gen al amânării satisfacției. Dacă creierul poate produce recompense chimice, esențialmente pentru așteptare, obsesia mea aproape compulsivă față de chestia asta are ceva mai mult sens, dar în 2018, cred că oricine poate să înțeleagă cât de atrăgătoare e lipsa mișcării.

În ultima vreme, cel puțin la scară geopolitică, am avut mai multe motive ca niciodată să caut momentul de respiro pe care-l oferă muzică ambientală. Tiranii și cei care furnizează retorică de extremă dreaptă sunt pe val. În consecință, abuzurile împotriva drepturilor omului se adună într-un ritm cu care e greu să ții pasul, iar rapoartele despre starea apocaliptică a mediului trec de cele mai multe ori neobservate. Sunt chestii pe care le știi; e zgomotul de fundal al existenței în 2018, din ce în ce mai puternic pe zi ce trece.

Un articol din The Guardian remarca anul trecut că multe dintre cele mai mari festivaluri de muzică electronică ale verii începuseră să programeze artiști ambientali alături de cei mai dansanți, un trend rezumat de compozitorul Laraaji în articol drept ceva ce oferă ascultătorului „o cale verticală de scăpare, chiar și temporară, fără să te facă să te simți ca și cum îți abandonezi responsabilitățile de ființă vie pe această planetă”. Dar, pe măsură ce lumea continuă să pară din ce în ce mai sumbră, am început să simt că, după cum spune chiar el, îmi abandonez responsabilitățile. La un moment dat, confruntat cu realitățile brutale ale lumii, a început să mi se pare responsabil să-mi îngrop pur și simplu capul în nisip și să mă consolez cu sintetizatoare și zgomot alb. Cum pot eu să mă adăpostesc de ororile lumii într-un cocon, în timp ce alții nu pot?

Însă unii susțin că genul ăsta de muzică ascunde o posibilitate mai importantă decât simplul escapism. Compozitorul și textierul Nick Zanca - care înregistrează solo sub numele de Mister Lies și este liderul formației Quiet Friend - a vorbit din plin de-a lungul anilor despre posibilitățile politice ale muzicii amorfe. În esență, spune că pânza albă pe care ți-o oferă aceste sunete îți permite să procesezi și să te gândești. E un loc în care să-ți închizi creierul, dar și unul în care să ți-l cauți de idei.

„Aș prefera să procesez veștile proaste pe care le primim și cu care ne confruntăm zi de zi pe muzica [compozitorului de drone] Grouper sau a [compozitorului minimalist] Morton Feldman, decât pe ceva foarte direct - o situație muzicală care nu-ți lasă loc de gândire”, mi-a spus Zanca într-un e-mail. „Nu putem să ducem decât o anumită doză de supraîncărcare senzorială. În toate contextele (în mod sigur live), muzica bazată pe texturi încurajează ascultatul colectiv/colaborativ, așa că, din punctul ăsta de vedere, se bucură de o tentă mai de stânga, mai reflectivă, față de, să zicem, spațiile muzicii de club sau ale muzicii pop, unde actul de a asculta e secundar față de interacțiunea socială.”

Label-ul newyorkez RVNG a reluat această linie de gândire când s-a trezit însărcinat cu compunerea soundtrack-ului pentru un nou spațiu de meditație, la ediția din 2017 a sărbătorii anuale a instrumentelor electronice, organizată de producătorul de sintetizatoare Moog, MoogFest, în Durham, Carolina de Nord. În loc să facă doar pe DJ-ii în spațiul respectiv (un vechi cinematograf), au contractat lucrări noi de la câțiva artiști care gravitau în jurul lor și le-au pus laolaltă, pe o compilație pe casetă intitulată Peaceful Protest, pe care au redat-o la sistemul de sunet al cinematografului, iar apoi au vândut-o, donând toate veniturile unui ONG local pentru tinerii LGBTQ. Ilustrația pentru casetă, o versiune stilizată a titlului său, a fost proiectată pe ecranul uriaș, ceea ce a dat înregistrărilor fără cuvinte un mesaj coagulant. Pentru mine, a deblocat nou mod de a mă gândi la puterea muzicii ambientale.

„În preajma muzicii fără versuri se formează un soi de conștiință colectivă”, mi-a spus la momentul respectiv Matt Werth, unul dintre fondatorii RVNG. „Nu cred că ai parte de așa ceva cu alte feluri de muzică. Se observă de-a lungul istoriei - muzica sacră a avut întotdeauna o estetică amorfă sau ciclică, ca o mantra. Are și asta o forță, știi?”

Cinematograful ăla mi-a oferit o direcție de gândire: împotriva ce am putea să protestăm? Ce ar trebui să fim? Nu era o mișcare politică în sine - în afară de elementul caritabil al veniturilor - dar a asigurat o zonă liniștită, calmă, în care puteau să prindă rădăcină semințele acele acțiuni.

Unii dintre cei care fac genul ăsta de muzică tind să se gândească la ea în termeni asemănători. Deși, din când în când, sunt sceptic la ideea de colecții de sunete și cea cum că ar avea vreun conținut muzical, m-a sedus acum câțiva ani gestul de protest al artistului Chino Amobi din Virginia, albumul Airport Music for Black Folk. Inspirat de Ambient 1: Music for Airports al lui Brian Eno - o colecție de drone lent, pe care mulți îl declară un text formator al genului - Amobi, ca și Eno, creează o colecție de compoziții lente și triste. Dar e clar de la bun început că în sufletul Airport Music se află ceva mai tulburător; melodiile sale sunt mai puțin tonale, mai puțin abrazive, o recunoaștere a faptului că pentru unii oameni - și anume cei care ocupă corpuri aflate deja la marginile societăților - aeroporturile pot fi niște spații încărcate. Experiența asta nu poate primi o coloană sonoră alcătuită dintr-un peisaj auditiv fredonat.

Cel mai frumos e că acest mesaj, în virtutea formei muzicii, nu e didactic. Amobi și alți compozitori ca el pot să elaboreze asupra temelor din lucrările lor în interviuri și declarații de intenție, dar tot ce are ascultătorul sunt sunetele în care să se piardă și titlul pentru ghidaj. E posibil să faci cum am făcut eu odată; să te uiți la lumea din jurul tău, să zici du-te-n pula mea și să dispari. Dar nu trebuie să se oprească acolo; poți să folosești odihna aia ca punct de plecare pentru exercițiul de a-ți deconstrui schemele obișnuite de gândire. Nu e doar un spațiu în care să evadezi, ci e un loc de reflecție, în care pot fi inventate noi posibilități și lumi noi.

Dacă vrei să asculți mai mult, am pus cap la cap un playlist cu albumele noastre ambientale preferate de anul ăsta. Ascultă mai sus sau pe Spotify. Dacă nu ți-e de ajuns, ai mai jos încă câteva, care nu se află pe niciuna dintre platformele mari de streaming.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.