Cum trăiau românii în Interbelic, perioada săracă și coruptă după care suntem nostalgici

Antropologul Radu Umbreș îți explică de ce soluțiile politice și economice din interbelic au fost greșite.

|
dec. 11 2018, 8:59am

Țărani cu vite, în interbelic. Fotografie de Costică Axinte, via Flickr

Deseori, o societate își amintește despre o perioadă din trecut ca fiind o „epocă de aur”. Fenomenul nu este nici nou, nici rar. Îl întâlnești în miturile orale ale triburilor neolitice, în scrierile grecilor antici sau în nostalgiile contemporane. Sunt mai multe moduri în care se poate explica această tendință, dar privirea spre trecut spune de obicei mai mult despre prezentul celor care valorizează o epoca apusă decât despre acea perioada reală din istorie.

Un studiu recent a întrebat romanii despre ce figuri istorice și ce perioade consideră ca sunt cele mai bune și importante din istoria tarii. Nu m-am mirat să văd că perioada interbelica și regele Mihai au ieșit pe primul loc. După 1989, mitul interbelicului de aur și al personalităților sale nemaipomenite a crescut în directa proporție cu demonizarea perioadei comuniste și dezamăgirea oferită de prezent.

Unul dintre avantajele simbolice ale interbelicului este că aproape nimeni nu a trăit în el și nu are experiența directă a epocii mitice. În timpul propriei mele cercetări doctorale de teren, am ajuns deseori să vorbesc cu oamenii dintr-un sat din nordul României despre viața părinților și a bunicilor lor. Într-o vreme când imensa majoritate a românilor erau țărani, poveștile lor spun mai mult decât arhitectura interbelică din Bucuresti sau operele de tinerețe ale lui Eliade sau Cioran. Interbelicul pentru „talpa țării” era, însă, departe de miturile în care poate credem. Iată câteva momente din viața acestora.

Făceai mulți copii, pentru că trăiau doar jumătate

costica acsinte
Înmormântarea unui copil, în interbelic. Fotografie de Costică Axinte via Flickr

O familie, a cărei istorie de viață am înregistrat-o, a avut 13 copii. Doar șapte au trăit până la 18 ani. Unii au murit până să împlinească un an, o mortalitate infantilă cauzată de condițiile precare de alimentație, igienă, acces la medicină. Alții au murit de boli curabile, dar fatale dată fiind absența serviciilor de sănătate, a medicamentelor, a informației. Și în acest caz vorbim de o gospodărie relativ prosperă. Săracii trăiau și mai prost, și mai puțin.

Este adevărat că țăranii au fost împroprietăriți după Primul Război Mondial. De fapt, promisiunea regelui Ferdinand și a generalului Averescu de a da pământ țăranilor-soldați (sau familiilor lor în cazul în care mureau pe front) a motivat o armată debusolată și nepregătită mai mult decât idealurile naționaliste pe care le proiectăm anacronic asupra lor. În memoria țăranilor, nu Marea Unire, ci împroprietărirea a rămas evenimentul marcant. Însă viața lor nu a fost cu mult mai bună. Tehnologia rudimentară, piețele agrare disfuncționale, fragmentarea proprietăților prin moștenire și alte cercuri vicioase au făcut ca gospodăriile țărănești să trăiască de la un an la altul, folosind strategii de supraviețuire care au rămas încă în cultura contemporană cum ar fi neîncrederea în stat, cultura secretitudinii, și limitarea generozității la familie, rude și prieteni.

Colectivizarea de după război a fost percepută ca o nedreptate profundă, iar țăranii au încercat să se opună cât și cum au putut. Dar pragmatismul i-a făcut să recunoască avantajele agriculturii industriale, când tractoarele sovietice arau câmpuri înțelenite pe care plugurile cu boi din interbelic nu le-ar fi arat în veci.

Se mima democrația

Dacă prezentul ne colorează imaginea trecutului, e interesant să comparăm ce ne doare astăzi cu modul în care stăteau lucrurile în interbelic. De exemplu, disperarea pe care o resimțim în legătură cu clasa politică, cu corupția, cu ineficiența și slăbiciunea statului. Sigur în interbelic era mai bine, nu?

Nu prea. Unele asemănări sunt izbitoare. La sat, lumea vota cum le spunea primarul, sau învățătorul, sau preotul. Își sprijineau neamurile, indiferent dacă acestea erau capabile sau bine-intenționate sau nu, loialitățile politice fiind mai mult tribale decât cetățenești. Țăranii înțelegeau puțin din ideologiile politice și aveau un acces redus la informații relevante. 40% dintre romani erau oficial analfabeți în 1930, probabil mult mai mulți dintre ei analfabeți funcționali, ținând cont că majoritatea oamenilor din satul pe care l-am studiat făceau maximum două sau patru clase.

Politica națională se baza pe relații clientelare prin care politicienii își exercitau puterea, și pe prea-familiarul neo-patrimonialism, în care administratorii resurselor publice le foloseau ca și cum ar fi fost bunuri personale. Democrația era mai mult mimată, partidul care organiza alegerile fiind și cel care le câștiga (cunoscut, nu?). Repetatele scandaluri de corupție la vârful statului au făcut oamenii de rând să disprețuiască politicienii și să simtă că populația are prea puțină putere pentru a dicta interesul public.

Perceptorul din sat (cel care strângea taxele) s-a îmbogățit de pe urma funcției, a cumpărat aproape 50 de hectare de pământ și și-a trimis toți copiii la facultate. Cei ale căror taxe le colecta (în moduri mai mult sau mai puțin oneste), abia strângeau banii ca să nu li se confiște bunurile. „Plătește Moromete foncirea!” nu e doar o expresie haioasă de ținut minte pentru bac, ci reflectă exploatarea țăranilor de către un stat, prin reprezentanții săi mai preocupați de interese personale decât de bunăstarea populației.

Solutia salvatoare din interbelic a fost Mișcarea Legionară

Interbelicul a avut si el mișcarea sa #Rezist. Adică o mișcare populară, împotriva establishment-ului, împotriva corupției și a destrămării statului, o inițiativă de regenerare socială și națională. Din păcate, în condițiile interbelicului aceasta a fost Mișcarea Legionară.

Fascinant, aceasta a fost singura mișcare care a trezit sentimente politice autentice și dezinteresate chiar și în satul pe care l-am studiat. Mai mult, recentul val al noii drepte românești, de la teologi reinventați ca politicieni la rapperi transformați în profeți, se revendică direct sau indirect de ideologiile de la baza Mișcării Legionare. La fel și discursul anti-european, anti-corporații, anti-modernitate, anti-diversitate circulat de-a lungul întregului eșichier politic contemporan al marilor partide parlamentare.

Pe fondul eșecului politicii parlamentare și a economiei subdezvoltate din interbelic, o mare parte a populației a ajuns să găsească un dușman comun. Sursa răului era evreul. Paradoxal, prezența evreilor în zona satului pe care îl cunosc aducea multe avantaje. Unii erau comercianți care cumpărau produse de la țărani (de exemplu pielicele de miel) și le vindeau produse importate. O bătrâna (unul dintre cei 7 copii supraviețuitori) mi-a arătat uneltele agricole Solingen ale tatălui său cumpărate de la negustorii evrei.

croitorie
Croitori în interbelic. Fotografie de Costică Axinte via Flickr

Alții erau meseriași care produceau cojoace, căciuli sau scule. Tinere românce făceau ucenicie la familii de evrei pentru a învăța meseria de croitoreasă, iar țăranii erau angajați să presteze muncile interzise de Sabat. Mulți evrei educați aveau ocupații liberale, asigurând servicii legale (cum ar fi avocatul evreu care a reprezentat o familie într-un dificil proces de divorț) sau servicii medicale (un medic evreu a salvat o fetiță cu antibiotice când spitalul regional a trimis-o acasă să moară).

Cu toate acestea, antisemitismul a prins și în acest sat. Pogromuri repetate au fost urmate de formarea unor ghetouri urbane și apoi de deportarea evreilor in Transnistria. Mulți țărani au ascuns familii de evrei din calea autorităților, dar și din calea consătenilor și a orașenilor dornici să profite de pe urma nenorocirilor care li se întâmplau concetățenilor care nu aveau altă vină decât că aparțineau unei etnii diferite.

Frustrările acumulate în interbelicul „glorios” au dus la o acceptare, dacă nu chiar o încurajare a Holocaustului în România din partea populației majoritare.

Cum vedeau străinii România la 1930

Perioada interbelică nu a fost ieșită din comun pentru traseul istoric al României. Problemele sale ne sunt foarte familiare: sărăcie, corupție, subdezvoltare, administrație ineficientă, sistem politic disfuncțional. Dar poate că lucrurile stăteau mai bine dacă ieși din sat și te uiți spre oraș. Olivia Manning ajunge în București urmându-și soțul proaspăt angajat la British Council, iar experiența sa apare într-un roman numit Trilogia Balcanica. Scriitoarea petrece un an chiar înaintea intrării României în război și privește cu ochii străinului o societate profund surprinzătoare.

Pe de o parte, este șocată de luxul protipendadei, de icrele negre și de șampania consumate din abundență în restaurantele chic „de la Șosea”. Pe de altă parte, vede străzile de pământ de lângă Calea Victoriei, cum Dâmbovița era o junglă naturala în mijlocul capitalei, cum țăranii sărăciți ajung cerșetori sau servitori umili în oraș. Poartă conversații fascinante cu elita bucureșteană școlită în Vestul Europei și atrasă cultural de acesta. Însă începe sa vadă cum, sub pojghița de civilizație urbană, majoritatea sunt încă mânați de o cultură țărănească, plină de bârfă și intrigi, cu alambicate viclenii în limbaj și comportament. Vede cum scopul celor mai mulți este de a prinde o slujbă la stat, o sinecură, un loc călduț care să nu presupună riscuri ci doar „pila” potrivită.

Relatarea ei este plină de compasiune, însă reflectă o parte a realității istorice a interbelicului. România era o țară modernă doar la suprafață, cu instituții contemporane, dar cu actori pre-moderni, călăuziți de reprezentări și practici feudale sau țăranești. Interbelicul reprezintă o epocă de progres în ceea ce privește imitarea formelor politice, sociale, sau economice ale Europei de Vest, dar schimbările au fost mai mult superficiale. Produsul intern brut abia dacă s-a dublat între cele doua războaie mondiale și era la jumătatea Ungariei. Spre comparație, el s-a triplat intre 1950 si 1960. Bineînțeles ca această din urmă creștere economică s-a realizat pe fondul unei dictaturi de inspirație bolșevică, dar interbelicul a avut și el formele sale de autoritarism fără să producă un progres economic sau social remarcabil.

Ce poți învăța din interbelic

Sunt multe lucruri frumoase în interbelic despre care nu am menționat. Există multe momente de care poți fi mândru în arhitectura modernistă, oameni de știință, industrie, tradiții folclorice, educație sau artă. Trebuie sa accepți că acestea reprezentau doar vârful aisbergului, o pojghiță subțire de realizări remarcabile peste un munte de mediocritate și subdezvoltare.

tractor
Bărbat cu tractor. Fotografie de Costică Axinte, din arhiva Georgetei Drăgănescu via Flickr

Însă, chiar cu toate aceste neajunsuri economice și sociale, lucrurile au început să se miște în interbelicul românesc. Extinderea sistemului de educație, dezvoltarea capitalismului, urbanizarea și reforma agrară au creat o pătură de mijloc incipientă pe fondul modernizării României. Este adevărat că puțini beneficiau de pe urma racordării României la societatea economică și intelectuală globală, dar măcar se făceau primii pași.

Dacă poți invăța ceva din interbelic, este să nu te uiți spre trecut pentru a găsi idealuri sau soluții. Instituțiile și ideile de inspirație occidentală erau „forme fără fond” pentru țăranii care semanau cu mâna si arau cu boii, dar la vârful societății ele reușeau sa împingă lucrurile spre progres social.

Perioada interbelică a fost prea scurtă pentru a vedea cât succes ar fi avut evoluția istorică a României altfel decât sub dictatura comunistă.

Persistența „problemei țăranești” sugerează că soluțiile politice și economice din interbelic au fost greșite, iar societatea suferea de probleme structurale greu de rezolvat peste noapte. O dovadă este modul în care decolectivizarea post-1989 a aruncat agricultura înapoi în structurile de proprietate si producție din interbelic, ducând la prăbușirea productivității economice. Lucrurile se schimbau însă în bine în acele mici dar crescânde pungi de modernitate inspirate și aspirând spre Occident și lumea internațională.

Atunci când elitele românești din interbelic au început să se uite spre trecut pentru a găsi inspirație și soluții, atunci ele au inventat o utopie etnicistă mistică, bazată pe cultul morții și al sacrificiului sau crimei pentru neam. Mișcarea Legionară și alte curente similare și-au făurit un model pentru viitor construit pe un trecut idealizat până la mit. Nu a contat că societatea romanească tradițională nu a oferit vreodată un asemenea exemplu, chiar dimpotrivă.

La fel mă tem că ne uitam spre interbelic și culegem doar ce ne place. Mai bine am putea înțelege ce a fost bun și să încercăm sa îl replicăm. Și țăranii și intelectualii luau decizii bune când se uitau spre viitor și spre cel altfel decât ei, decât atunci când s-au lăsat conduși de iluzii paseiste și minciuni convenabile. Poate că asta chiar putem învăța din interbelic.

Lecturi care au inspirat articolul:
Olivia Manning A Balkan Trilogy
Bogdan Murgescu: România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)
Eugene Weber: Dreapta romaneasca

Radu Umbreş este lector universitar la SNSPA, doctor în antropologie socială la University College London, si master în sociologie la Universitatea din Oxford.

Editor: Ioana Moldoveanu

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE