Ce înveți, ca româncă, la granița dintre Coreea de Nord și Sud, unde șlapii și o glumă te pot ucide
High hui

Ce înveți, ca româncă, la granița dintre Coreea de Nord și Sud, unde șlapii și o glumă te pot ucide

Sudiștii coreeni s-au obișnuit cu amenințările și starea incertă din zonă. Politicienii lor, însă, o să-ți spună că viitorul țării atârnă de un fir de ață.
6.9.17

Dacă nu vrei să riști să fii răpit sau ucis, dar totuși vrei să vezi de aproape Coreea de Nord o poți face - de fapt în 2013 o puteai face, acum lucrurile sunt ceva mai complicate - apelând la o agenţie de turism care organizează excursii la zona demilitarizată de la graniţa dintre cele două Coree.

Nu e treabă simplă. E-mailul agenției te bagă-n sperieţi vestimentari: nu ai voie să te prezinţi în tur îmbrăcat în maiou, nici în tricou tăiat la baza gâtului, nu în sandale sau flip-flopşi, nu în trening, nu în mini sau pantaloni scurţi. Să nu care cumva să alegi din vasta-ţi garderobă de vacanţă taman pantalonii de piele sau blugii cu găuri în ei sau prespălaţi, n-ai voie în hăinuţe military style sau de culoare bleumarin.

Publicitate

De ce? De ce? De ce? — întrebi şi răspunsul vine scurt şi aspru ca o cărămidă-n parbriz: pentru că ăsta e dress codu', tovarăşa, nu-ţi convine, nu pupi Panmunjom şi nici vizită la Joint Security Area.

La șapte dimineaţa, rupţi de somn, dar în cămășuțe și pantofi corecți, ne prezentăm în faţa biroului agentului de turism care a semnat corespondenţa dintre noi cu numele „TOUR DMZ". Nu e Cornel, nu e Vasile, e TOUR DMZ, de la „demilitarized zone". Grupul de şase canadieni ponosiţi care au venit cu rucsacul la ei, să mai pună pe ei o cârpă în caz că nu-s corect înţoliţi, se uită la noi ca la nebuni. Încet, încet, holul se populează cu alţi uşchiţi: un domn chel, dar cu o barbă imensă, pe care frate-miu ar fi putut să-şi etaleze întreaga sa colecţie de mărţişoare, un cuplu de irlandezi şleampeţi, desigur în sandale şi maiou, şi un englez în cămaşă, dar în blugi spălăciţi, niciunul dintre ei nu respectă nici urmă din cerinţele vestimentare ale lui TOUR DMZ. Ce ne facem, fetelor, îi trimiteţi acasă? Nici vorbă. Organizatorii nu comentează nimic şi poporul pestriţ se înghesuie în autobuzul cu ferestre decorate cu perdeluţe de dantelă.

Seul e la 40 de kilometri de frontiera cu Nordul. Oraşul imens se scurge ca într-o gigantică alunecare de teren într-un râu care, zice doamna de la microfon, dacă tot trecea pe acolo a primit funcţia de graniţă cu zona demilitarizată. Râul Imjin e maro, murdar şi foarte lat.

Publicitate

Are 430 de metri lăţime când e reflux, un fluviu de noroi în care, în urmă cu doar două zile, se aruncase un cetăţean din Sud, încercând să ajungă la graniţa de nord. A înotat vitejeşte până ce a fost prins din urmă de un glonţ şi gata. Spionul fugar a decedat, căci, desigur, era spion care se întorcea la ţara mamă. Știm că Sudul e un şvaiţer, infiltrat de elemente răuvoitoare din Nord.

Autoarea

Ghida povesteşte că, atunci când era la şcoală, să tot fie vreo 15–20 de ani, Nordul trimitea baloane de-alea rupte din Jules Verne pline cu manifeste. Dacă nu predai fluturaşul poliţiei, erai considerat spion şi te mânca puşcăria.

Citește și: 11 lucruri pe care le-am făcut în Japonia pentru că în România mi-ar fi total imposibil

Domnul cu barbă pân' la brăcinari îmi pasează un set de formulare, să le dau mai departe, dar să-mi păstrez şi eu unul, să îl completez şi să îl semnez. Ce sunt astea? „Papers that you don't mind if something bad happens." Ce ar putea să se întample nasol? Și nu mai bine definim acest nasol? Hmmm, păi ar putea să fie tentative de răpire, să fiţi împuşcaţi de lunetişti, să… you know… die.

Acum înţeleg de ce nu te lasă, în teorie, organizatorii turului să vii în şlapi sau sandale. Ai aderenţă mai mică, îţi alunecă piciorul când trebuie să o rupi la fugă din calea unui detaşament de ostaşi nordici. Dar în fustă sau pantalon scurt, sau maieu, sau trening, sau blugi prespălaţi, sau în haine de culoare bleumarin, sau military style de ce nu am avut voie să ne înveşmântăm?



Pantalonii de piele și Gangnam Style, muniție pentru propaganda din Nord

Pentru că poliţia modei stă de pază în clădirea Nordului, te filmează, pozează şi te dă la televizor: uite ce rupţi în cur sunt ăştia de vizitează Sudul, nişte golani, nişte terchea-berchea. Propaganda Phenianului face din pantalonii tăi de piele o praştie cu care aruncă rahat în imaginea Coreei de Sud şi noi nu putem să le permitem asta, you know?

Și interdicţiile nu se opresc la haine. Ghida povesteşte că, acum câteva luni, un turist ajuns pe graniţă cu un tur din Coreea de Sud…

Publicitate

- „Hooop, stai puţin, de ce ai specificat că din Coreea de Sud? Coreea de Nord face şi ea tururi?"
- „Păi şi normal. Dar le face mai rar. Anul ăsta am văzut foarte puţini vizitatori în nord, dar am avut un italian care a fost anul trecut sau acum doi ani în Coreea de Nord la DMZ şi apoi a venit şi a vizitat şi din sud DMZ. Ne-a spus că turul prin Nord e mult mai scump decât la noi. Și ne-a arătat pozele din Nord. E extraordinar să vezi graniţa dinspre ei. Noi vedem doar bucata asta, you know? Revenind, acum câteva luni, un turist coreean venit cu grup din Sud, a dansat Gangnam Style în faţa clădirii Nordului. Imediat a fost săltat de soldaţii sudişti şi a stat 24 de ore la arest, pedeapsă pentru că a furnizat Phenianului muniţie pentru propagandă.

Deja nu mai e amuzant. Ghida se plimbă prin autocar şi ne face instructajul ridicând nivelul paranoiei la cod roşu aprins:

- nu aveţi voie să faceţi cu mâna înspre nord;
- nu trebuie să arătaţi cu mâna către nimic;
- nu trebuie să faceţi gesturi bruşte;
- nu trebuie să fugiţi sau să grăbiţi pasul;
- să nu intraţi în vorbă cu soldaţii Coreei de Nord;
- să nu răspundeţi atunci când ei o să încerce să vă incite.

Autocarul se opreşte la baza Bonifacio unde suntem preluaţi pe bombeu de sergentul american Benedetto. Mai are câteva luni de stat în Coreea şi apoi se duce acasă, că s-a cam săturat. Benedetto e rotofei, riguros, robotic în mişcări. Are discursul bine pregătit. Vorbele ies în rafale, suntem foarte grăbiţi, totul trebuie să meargă ceas.

„Afară din autocar, lăsaţi totul în maşină. Tot, banii, telefoane mobile, plăsuţe, sandvişuri!"

Publicitate

Suntem mânaţi în bază şi primim fiecare o legitimaţie de vizitator, galbenă. Încercăm să urmărim galopul lui Benedetto prin istoria bazei. Aflăm că DMZ are, de fapt, două elemente:

- linia de demarcaţie care separă cele două Corei, adică graniţa propriu-zisă: un şirag de borne inscripţionate în chineză-coreeană la nord şi engleză-coreeană la sud;

- zona tampon de 4 kilometri, 2 în Coreea de Nord și 2 în Coreea de Sud - în care, în cei 60 de ani de la cataclismica scindare a peninsulei, a luat naştere un microclimat spectaculos, unde trăiesc nestingherite păsări exotice, leopardul amur, tigrul coreean şi ursul negru asiatic.

Benedetto ne anunţă că schimbăm autocarul. Acum ne vom deplasa cu maşina bazei şi, în afară de aparatul de fotografiat, trebuie să lăsăm totul în autocarul cu perdeluţe al agenţiei de turism.

Satul în care poți să te muți dacă vrei să scapi de armată

Plecăm spre Panmunjeom, Joint Security Area. Cei doi kilometri până la linia de demarcaţie îi traversăm cu inima-n gât. Dacă îi prindem pe oamenii lui Kim Jong Un într-o zi proastă? Trecem pe lângă orezării şi uite şi câteva acoperişuri de case. Este Liberty Village, satul creat în DMZ de către Coreea de Sud, ca să lupte în bătălia propagandei cu satul creat în DMZ de Coreea de Nord.

Dar cine ar vrea să stea aici? Oameni săraci care primesc foarte mult teren de la stat. Benedetto povesteşte că locuitorii sunt scutiţi de taxe şi de serviciu militar dacă trăiesc aici minimum 240 de zile pe an. Dacă pleci după 239, nu îţi primeşti drepturile atât de greu câştigate. Ce ironie crudă să susţii că scapi de serviciul militar, dar să trăieşti practic într-o unitate militară! Chiar dacă serviciul militar obligatoriu este de 2 ani, nu prea se dau mulţi peste cap să locuiască în satul libertăţii. Mi se pare şi normal.

Publicitate

De pildă, când vin de la oraş, ca să ajungă acasă trebuie să treacă prin baricade antitanc, câmpuri de mine, garduri de sârmă electrificată şi trebuie să se grăbească pentru că e curfew şi, când se lasă seara, trebuie să fie musai înapoi în sat, iar la ora 9 trebuie să fie în pijama, sub plăpumioară.

Știu acum unde sunt cele mai fericite neveste din lume. Dar de ce e atât de strict regimul?, Pentru că au fost incidente, săteni răpiţi de către nordişti, luaţi pe sus şi târâţi peste graniţă, apoi duşi la televiziune cu vezica plină şi puşi să urineze pe Coreea de Sud.

Peste frontieră, în cei doi kilometri tampon ai lor, nordiştii au creat şi ei un sat, Propaganda Village îi zic americanii pentru că, în '94, difuzoare gigant au scuipat propagandă zile în şir, chemând soldaţii şi ţăranii să se alăture vaşnicului popor coreean din Nord, să lase curvăsăria Sudului şi să ridice împreună o naţiune demnă.

Citește și: Poveștile supraviețuitorilor bombei atomice îți arată de ce și românii trebuie să se teamă

Benedetto spune că prin '88, la Olimpiadă, Liberty Village a primit un steag şi l-a ridicat pe un stâlp de 100 de metri înălţime. Nordul s-a încordat şi a venit cu un mega-stâlp, de 160 de metri, şi cu un steag de treizeci şi ceva de metri. Cum Sudul nu a plusat cu stâlpul de 200 de metri, Nordul e văduvit de competiţie şi uşor nervos că nu are un domeniu nou în care să-şi arate superioritatea. De-aia e periculos cu răpirile. Aici sunt campioni şi nu vor să piardă locul întâi, acum că vine tare din spate Statul Islamic şi piraţii somalezi sunt puşi pe treabă.

La granița dintre Nord și Sud, unde n-ai voie să faci poze decât ÎN FAȚĂ

Am ajuns la Panmunjeom, Joint Security Area, locul în care stau faţă-n faţă Nordul cu Sudul. Aici a avut loc faimosul atac cu toporul, când Nordul a hăcuit doi soldaţi americani. Tot aici a fost incidentul din camera de negocieri, când Nordul a apucat de brăcinari şi a încercat să răpească un soldat sud-coreean. Tot aici, în '84, un turist sovietic, venit în vizită la DMZ printr-o agenţie din Nord, a fugit în Sud și a reușit să scape neatins de gloanţele soldaţilor comunişti, probabil cei mai proşti trăgători din lume.

Rusul e acum ziarist în State, spune Benedetto şi ne aliniază, doi câte doi, ca într-o coloană în curtea şcolii, atunci când se termină pauza.

Publicitate

În DMZ nu ai voie să te opreşti să faci poze, nu ai voie să te laşi pe ciuci să fotografiezi, pentru că ciuciul este considerată poziţie de tragere şi rişti să fii considerat element inamic şi să-ţi furi un glonţ în cap.

„Nu vorbiţi cu ei, nu răspundeţi dacă sunteţi provocaţi, nu fugiţi, nu râdeţi, nu arătaţi cu degetul, nu faceţi poze către obiectivele din Sud", latră la noi sergentul Benedetto instructajul pe care l-am primit şi mai devreme de la ghidă.

- „Cum adică să nu pozăm obiectivele din Sud?"
- „Da, din Sud. Acesta este ordinul, nici eu nu înţeleg prea bine de ce. Cred că le e frică să pozaţi înspre Sud, să puneţi pe Facebook şi Nordul să vadă mai bine ce are Sudul ascuns în DMZ. Nu aveţi voie să fotografiaţi nimic din spatele vostru. Doar în faţă, doar spre Coreea de Nord puteţi să faceţi poze. Nici măcar în lateral nu puteţi să întoarceţi camera."
- „Cum adică să fim provocaţi?, întreabă o doamnă irlandeză uimită."
- „În clădirea din dreapta voastră, cum vă uitaţi spre nord, sunt gărzile Nordului. Noi îi spunem Monkey House. Se strâmbă la noi, ne înjură, ne provoacă. Nu răspundeţi la provocări."

„Linişte!", strigă Benedetto, aveţi cinci minute pentru poze. În faţă, nu la stânga, nu la dreapta. Frontiera se întinde ca un şnur de ciment, călcată de tălpile a trei barăci albastre. Cu spatele la noi şi la patru metri depărtare, stau trei soldaţi sud-coreeni, crăcănaţi, pumni strânşi, poziţie de Tae Kwon Do. Doi dintre ei sunt ascunşi pe jumătate de două dintre barăci, unul e în mijloc, fix în faţa noastră, total expus.

„- Ce fac acolo? De ce stau cu faţa spre Nord?"
„- Sunt ţinte pentru sniperi în cazul în care iese vreun tărăboi şi începe să se tragă. Cei ascunşi pe jumătate au astfel mai multe şanse să nu fie împuşcaţi mortal."
„- Păi şi domnul din mijloc?"

El e pus mai la caterincă, pentru turişti, că dă bine în poze. Disneyland ideologic. Alţi trei soldaţi se plimbă prin faţa noastră. Raybanii care le acoperă ochii sunt purtaţi la intimidare şi… unul dintre ei vine glonţ spre Benedetto, zice ceva la urechea sergentului iar acesta ţâşneşte către unul dintre turişti: — Sir, you made a picture with that building. Please erase that picture for me.
— Da' ce-a pozat, dom'le?
— O clădire mai la dreapta, nimic special. Dar nu e voie, v-am spus, doar în faţă.

Monkey House e goală, nu-i nimeni înăuntru să ne provoace și un singur nord-coreean stă ţeapăn la intrarea clădirii albe a Nordului. E plină de camere şi lentile întoarse către Sud. Benedetto spune că în secundele astea, deşi nu simţim, suntem studiaţi cu atenţie de echipele de specialişti comunişti. Îmi aranjez părul să fiu sigură că nu o fac de ruşine pe mama.

Publicitate

Suntem norocoşi, ne înştiinţează sergentul. Putem să vizităm clădirea unde, în '53 a fost semnat armistiţiul care a suspendat războiul coreean, intrând în, probabil, cea mai lungă pauză publicitară din istorie.

Baraca de la limită, ocupată pe rând de Nord și Sud

Intrăm în baraca din mijloc, unde e zona de întâlniri între cele două ţări. Clădirea are două uşi: noi, turiştii, intrăm prin uşa dinspre sud, iar uşa dinspre nord e închisă. În mijloc este o masă şi, lângă masă, într-o poziţie alertă, cu pumnii strânşi şi ochii ascunşi după ochelarii de soare, este un gardian sud-coreean care ne păzeşte atât pe noi, cât şi prăvălia. Sergentul american care ne însoţeşte zice că soldatul stă în poziţie Tae Kwon Do și că, la o simplă atingere, starea de concentrare extremă se rupe şi braţul încordat al gărzii ne va găuri plexul.

Da' de ce e atât de nervos soldatul?

Are o mare responsabilitate. Dacă nu e vigilent, putem cu toţii să păţim buba. Nu cu foarte mult timp în urmă, un soldat sud-coreean care a deschis uşa dinspre nord în momentul predării sălii, staţi aşa că trebuie să deschid o paranteză, deci: Nordul şi Sudul ocupă sala respectivă pe rând, asta dacă nu o folosesc pentru vreo întâlnire bilaterală. Revenind la soldatul care a deschis uşa dinspre nord, a fost înşfăcat de mâini şi smuls afară, târât în teritoriul Nordului. Noroc că înăuntru mai era un coleg sudist care l-a prins de mijloc şi l-a tras înapoi, urlând după ajutor. Și uite aşa a reuşit să îl readucă în atmosfera Sudului, să închidă uşa şi, astfel, să evite ruşinea ca primul să fie dus la Phenian şi să devină jucăria propagandei.

Sergentul Benedetto ne spune că, dacă sudiştii nu aveau centura neagră în Tae Kwon Do, coreenii din Nord, fiind mai mulţi, ar fi reuşit să îi răpească din sala de conferinţe. Mă uit la uşa dinspre nord, clanţa nu mişcă. Americanul ne asigură că nimic nu se poate întâmpla, acum procedura deschiderii uşii presupune că soldatul din Sud care face operaţiunea trebuie să fie înlănţuit de mijloc de braţul unui alt soldat, ca să nu poată fi smuls de pe picioare de o zmucitură venită din cealaltă parte a uşii.

Mă gândesc că războiul rece s-a terminat, dar nimeni n-a aflat de asta aici, pe paralela 38.

(Fragment din Splendidul Loc al Fericirii Supreme)