Cum e să-ți petreci adolescența la un seminar teologic din România și să faci un film despre asta

Un pas în urma serafimilor, debutul în lungmetraj al regizorului Daniel Sandu, care apare în cinematografele din România pe 22 septembrie, se bazează pe propria lui experiență de elev la Seminarul Teologic. Dacă te gândești că băieții de acolo sunt niște copii cuminți și profesorii sunt niște oameni drepți și pioși, te înșeli în ambele cazuri. Filmul îți arată, pe de-o parte, toate abuzurile sistemului, de la șpăgi la agresivitatea și abuzul de putere al unor preoți-dascăli, dar și toate escapadele și păcatele unor adolescenți pe care presiunea e foarte mare și restricțiile și mai mari.

Am povestit mult cu Daniel Sandu despre golăniile lor din liceu, despre fete, sex ilicit, bani, învârteli, despre toate prostiile pe care nu și le imaginezi în locuri sfinte, dar și despre abuzurile sistemului, problemele bisericii și multe altele.

Personajul principal din film e Gabriel, băiat bun și cuminte la început, rebelul școlii la final, împreună cu gașca lui de băieți răi. Ce îl face să ajungă acolo e chiar sistemul, în special abuzurile unui profesor-părinte, Ivan, care, în numele credinței și ordinii, îi pune pe elevi să se toarne între ei și pe profesori; se folosește de toate aceste declarații, e agresiv, manipulator și încearcă să controleze totul. E un film care-ți arată biserica din interior, la bază, chiar acolo unde îi formează, teoretic, pe preoți, pentru calea cea dreaptă.

VICE: Înțeleg că Un pas în urma serafimilor e bazat pe experiența ta din Seminarul Teologic. Cum a fost acolo?
Daniel Sandu: A fost o experiență grozavă, n-aș schimba-o, era exact perioada când mă descopeream. Scăpasem de părinți și locuiam într-un cămin, așa că am experimentat din plin adolescența. Filmul e bazat, în proporție de peste 80%, pe fapte reale. Am modificat cronologia evenimentelor, că trebuia să introduc cinci ani într-un film de două ore, unele personaje le-am creat prin contopirea a două trei persoane reale, am mai schimbat nume. Personajul Gabriel e în principiu construit pe experiența mea. Sunt unele chestii care însă diferă, în cazul real am reușit să mă fofilez și nu am dat nicio declarație în perioada aia.

Cum era turnătoria asta? E reprezentativă și pentru Biserică, nu doar pentru seminariile teologice?
Da. Orice sistem are erorile lui, evident și Biserica, pe unele le ascunde sub preș, pe altele nu. Una dintre ele e această meteahnă care vine din epoca comunistă, când mulți erau colaboratori ai Securității. După revoluție, ei au rămas tot în sânul bisericii. Mă uitam la scandalurile din presă, de exemplu cu Episcopul de la Huși. Am înțeles că existau acele înregistrări de zece ani, deci, cineva le-a avut și nu le-a dat, însă a așteptat momentul potrivit. Așa era și la noi.

Ce-i motivează să facă asta? Hai să-l luăm pe Ivan, personajul tău.
Pe el nu l-am creat să fie în totalitate un personaj negativ. Intențiile lui pot fi bune, dar metodele sunt greșite. Am avut dezbateri cu oameni care îi dădeau dreptate lui Ivan - Ivan avea de administrat, spuneau ei, o gloată de copii obraznici, cum ar fi putut să-i țină în frâu altfel, uite ce se întâmplă azi în licee, unde e respectul pentru profesori, pentru autoritate. Ivan nu era corupt, nu primea șpagă, cadouri, atenții. Ceilalți acceptau. Ivan fie este într-o mare confuzie și crede că ceea ce face este corect, fie își dă seama că e greșit, dar o face pentru că e singurul mod prin care el poate controla situația.

Mai predă Ivan?
Nu mai predă. N-o să uit prima zi când l-am văzut, era la admitere. Școala avea un fel de gang. El stătea pe un scaun acolo și citea dintr-o carte. Purta mereu pălării și gulerul cămășii era pe exteriorul reverendei. Era ca un cowboy care nu te lăsa să treci pe acolo, dacă nu voia el. Deci, era un fel de paznic, la început, și până am terminat ajunsese directorul școlii. Și-a dorit mult chestia asta, era un joc de șah pe care l-a câștigat. Apoi, cel mai nesemnificativ detaliu îți aduce sfârșitul. M-am mai întâlnit o singură dată cu el, la zece ani de la terminarea școlii. La anul are loc cea de 20 de ani.

Ar fi amuzant să faceți o proiecție de film.
Am putea, da. Colegii mei glumeau că nu mai vine nimeni dacă lansez eu filmul. Am colegi care mă sună și acum că vor să vad filmul. Eu i-aș invita să meargă. Poate unii vor merge incognito.

Ce face o experiență de genul ăsta, limitativă și cu profesori foarte abuzivi, cu psihicul unui adolescent?
Am acumulat o cantitate mare de ură. Nu față de credință sau biserică, ci față de personajele care conduceau locul respectiv. Ura aia se transforma în sete de răzbunare. Într-unul dintre conflictele mele cu acest Ivan, mă uitam la el și voiam să-i fac rău. Nu puteam să-l pocnesc. El știa că nu pot riposta și tot ce mi-a ieșit pe gură de nervi a fost:

Cum e adolescența la seminar? Beri, fete, revoltă, ca la restul elevilor?
Pentru noi, a sta într-un bar și a bea o bere era o formă de sfidare. Am descoperit cum să facem bani jucând biliard. Părinții nu ne dădeau suficient, nu știau că avem cheltuieli suplimentare, de exemplu, să scoatem fetele în oraș. Dacă venea cineva și jucam pe bani, la început îl lăsam să câștige, creșteam miza, și apoi îl băteam. Câștigam destul de mulți bani. Împrumutam și bani la dobânzi exorbitante, cu garanții uriașe, ca în film, cam toți aveau o cruciuliță de aur de la mama, din astea.

Și cu fetele cum ar fi trebuit să fie ca la carte?
Existau seminarii de băieți și seminarii de fete. De exemplu, cel de la Agapia, o școală specializată pe educarea tinerelor fete să devină preotese sau educatoare. Ele erau educate în acest cod moral, rugăciune, virginitate, fuste lungi, tot tacâmul. Evident că și ele aveau golăniile lor, la o scară mai mică. Noi aveam seminarul în centrul unui oraș, ele - la munte. Ne era simplu să ne distrăm, ele trebuiau să traverseze o pădure. Profesorii ne încurajau să ținem legătura cu genul ăsta de fete.

Vă făceau lipeala.
Exact. Nu cu fetele din oraș, care erau stricate, ci cu alea cuminți. Era o distanță de o sută de kilometri și doar prin poștă puteai comunica. Trimiteai azi o scrisoare care ajungea peste trei zile, ei îi lua o zi să scrie, primeai răspuns peste șapte zile. La un moment dat, ne-am trezit că am primit 15 băieți câte o scrisoare de la câte o fată despre care nu știam nimic. Cineva s-a întâlnit cu ele, la nu știu ce slujbă, au întrebat de băieții de la seminar și le-au dat niște mici descrieri. Cutare e golan, cutare e tocilar. În cazul meu, nu știu de ce, a trecut timid.

Și te-ai întâlnit vreodată cu fata de acolo?
Omoloaga mea era șefa clasei și era cea mai golancă și obraznică și a zis că se va distra cel mai bine cu unul timid. Până la urmă, a descoperit ea că nu eram prea timid. Ne-am întâlnit o singură dată, m-am dus după un an să o vizitez, ea a avut permisie doar jumătate de oră. Comunicarea în scrisori ajunsese pe ironie, pe critică, o luptă între două tabere - fete și băieți. Noi, când primeam o scrisoare, o citeam la comun, gândeam răspunsurile la comun. Așa și ele.

Țin minte că prima dată când am primit scrisoare, ea știa data nașterii mele. Tot atunci mi-a spus și data ei de naștere, știam că e cândva prin primăvară, dar uitasem. Trecuse jumătate de an și am simțit eu că vine ziua ei. M-am gândit cum să aflu fără să-și dea seama. Am compus o scrisoare specială, în care am aberat o grămadă de chestii și undeva am strecurat o frază de genul: „Apropo, ghici ce mare eveniment se întâmplă chiar de ziua ta". Și am primit un răspuns: „Am căutat în toată biblioteca, nu am găsit nimic pe 7 mai, în afară de ziua națională a Ugandei" sau ceva de genul. Nu m-am putut abține și i-am zis.

Sexul după căsătorie și preoție, nu?
Am avut la seminar o oră de educație sexuală predată de un preot călugăr. A fost amuzant. Teoretic n-avea nicio tangență cu sexul. El ne spunea cum trebuie un preot să aibă relații sexuale cu soția lui, în nici un caz de plăcere. Ne dicta procedura.

Cum a fost pentru tine procesul ăsta de revizitare a unei perioade atât de încărcate?
După ce am terminat regia și căutam scenarii pe care să le spun, obișnuiam să le povestesc prietenilor întâmplări de la seminar. Reacțiile lor erau foarte mișto și era un semnal bun că era o poveste ce merită spusă. În 2004 am așternut-o prima oară pe hârtie. Primul draft a avut două sute și ceva de pagini. Era aproape de documentar, tot ce știam, tot ce-mi aminteam. Am sculptat și modelat materialul ăsta, am ajuns la 140 de pagini când am început filmarea. În 2007 am început dezvoltarea proiectului cu casa de producție. A fost un proces prin care am tot trecut, am avut perioade când mă săturasem de acest proiect. Între timp am făcut și altele, scurtmetraje, scenarii de lungmetraj, dar mă întorceam mereu acolo. Mi se părea că e important să spun eu povestea asta.

Cum ai ajuns la preoție?
Aveam 13-14 ani și trebuia să mă hotărăsc la ce liceu dau. Veneam dintr-o familie normală, nu mergeam des la biserică. Opțiunile erau destul de limitate în provincie. Dar am auzit de acest seminar, unde înveți să devii preot. În mintea mea de 13-14 ani era ceva similar cu ce e acum Harry Potter. Să înveți să conectezi oamenii cu Dumnezeu - super tare! Am descoperit că era o concurență uriașă, deci e ceva acolo. Voi avea parte de o pregătire absolut fantastică. Ai mei s-au bucurat.

Cu toate astea ce te-a făcut să nu ajungi preot pe bune?
Lucrurile care se întâmplau acolo nu mi-au afectat credința, am început să le învăț să le disociez: biserica și religia sunt instituții. Odată ce am ajuns în adolescență și am început să gust din plăcerile vieții, mi-am dat seama că ar fi cumva necinstit din partea mea să mă duc pe drumul ăla dacă-mi doresc altceva. Când am început să spun asta, totul s-a întors împotriva mea. Părinții erau foarte supărați pe mine, profesorii ziceau că, dacă nu vreau să mă fac preot, mă exmatriculează. M-am trezit brusc în șah.

Pe măsură ce se apropia sfârșitul seminarului, mă gândeam: ok, ce vreau să fac. Inițial mă gândeam la Psihologie, apoi la Conservator și am făcut la un moment dat un exercițiu de imaginație: „Bă, dacă aș fi milionar, aș avea de toate, deci ce mi-ar plăcea mie să fac?" Să merg la un film. Atunci mi-am dat seama că ar trebui să fac ceva în domeniul ăsta. Nu mă gândeam eu la regie, mă pregăteam pentru ATF unde oricum știam că e concurență mare. Am văzut reclama la Universitatea Media, de la PRO TV, și mi s-au încețoșat mințile. Am căzut în păcat total.

Dar unde ai văzut tu reclama, aveai televizor la seminar?
Aveam!

Porno aveați?
Am avut în primul an. Am făcut gafa, fără să știu că sunt riscuri. Tata avea un studio de filmat și mi-a împrumutat o cameră. Am descoperit că poate fi folosită și să transmită. Luam filme porno sau de acțiune, le băgam în cameră, scoteam cablurile și le puneam în televizorul școlii. Noi nu știam atunci ce pericole sunt, dar când am văzut că elevii erau exmatriculați pentru chestii minore, ne-am dat seama ce făcuserăm. La un moment dat, cineva a donat niște televizoare și un televizor era pentru elevi. O sală goală cu băncuțe și televizor în mijloc. Eu și gașca mea, când am descoperit MTV-ul, l-am descoperit pe Dumnezeu. Nu existau slujbe, nu existau rugăciuni, era doar MTV. Și acasă, în vacanță, eram lipiți de MTV. De acolo ne trăgeam toate valorile profane.

La un moment dat, nu știu cum, ajunsesem să am o cheie de la sala de televizor. Când am ajuns în anul 4-5, eu și băieții din gașcă eram de-o aroganță sinistră, veneam din oraș, intram în sală și-i vedeam pe toți cum se uită cuminți la un film și schimbam pe MTV. Și intra Prodigy, ăștia se închinau și ieșeau din sală ca potârnichile. Era Satana.

Măi, dar vă distrați. Biserica nu prea e de acord cu distracțiile astea, nu? Cluburi, satana.
La Colectiv, mi s-a părut semnificativ cum gândesc ei. După două zile și-au dat seama: stați, băi, oameni buni, trebuie să ne mai ocupăm și de oamenii din ziua de azi. Aberația aia cum că tinerii erau sataniști sau că, în loc să se ducă în club, să se ducă la biserică, e teribilă și arată multe fisuri și erori din sistemul lor de gândire. Însă, acea declarație nu era fără temei în capul lor.

Acum câțiva ani, la Piatra Neamț, îmi zicea maică-mea că sunt tineri de 19-20 de ani care, vineri seara, se duceau la Denii. Era o mânăstire acolo, m-am dus și eu și am rămas uimit să văd o parcare uriașă, la 12 noaptea, plină de tineri aranjați. Probabil de-aia declarația aia fabuloasă se bazează pe genul ăsta de referință, tineri care „merg pe calea cea dreaptă". Tot de pe acolo izvorăște și ideea de familie tradițională, o altă aberație.

Familia tradiționaaalăăăă. Ce părere ai?
Eu am ales să fiu pentru libertatea de a alege, pro-choice. Fiecare are dreptul să facă ce vrea atât timp cât nu rănește pe altcineva. Sunt pentru diversitate sexuală, pentru opțiunea de a face avort. Mi se pare stupid să interzici. Ce e aia să nu se divorțeze? Dacă cei doi nu mai găsesc iubirea, înțelegerea, să rămână acolo și să se omoare în interiorul familiei?

Apropo de familia tradițională, anul trecut, de sărbători, eram cu prietena mea în vizită la părinții mei. Când coboram scările, dascălul de la biserică suna la uși și, când o vede pe maică-mea, îi cere buletinul:

Au rămas chestii în afara filmului?
Multă lume când auzea de subiectul ăsta se gândea că sigur are legătură cu un scandal sexual. Întâmplarea a făcut că, în perioada când am fost eu acolo, nu s-a întâmplat nimic de genul. Dacă se întâmpla, ar fi fost nedrept să-l ocolesc. Au fost multe alte povești interesante care nu au încăput, ele vor fi așezate într-o altă formulă la care lucrăm.

Cum a fost filmarea?
O aventură care ne-a consumat psihic pe toți cei care am fost implicați. Am evitat să facem un film minimalist. Am vrut să avem un film cu lumini, mișcare de aparat, actorie, acțiune, cât mai multe elemente. Glumeam cu George Dăscălescu, directorul meu de imagine, că e ca și cum am luat manualul de film minimalist și am zice așa nu facem. Ciorbă în bucătărie nu. Ne-am dat seama că opusul e costisitor. Problema era că bugetul era al unui film de debut. Era de debut prin simplul fapt că era primul meu film de lungmetraj, dar el ca subiect și substanță necesita un buget mult mai mare. Ce am încercat noi a fost să băgăm cinci kile de mere într-o pungă de trei. Am vrut muzică în film, s-a lucrat opt luni la partea de sunet. Am avut doar 30 de zile de filmare, deși ne-ar fi trebuit mai mult. Primul montaj era cu o oră mai lung.

Cum ar fi arătat viața ta ca preot?
Am mers la practică în satul bunicilor mei parentali, unde se plănuia ca, atunci când deveneam preot, să iau eu parohia. Preotul din acea vreme se pensionase, dar bunicii mei îl convinseseră să rămână să țină biserica ocupată pentru mine. Eu terminasem seminarul, intrasem la cinematografie și bunicii mei încă sperau că filmul e un moft. Cred că dacă ești confortabil cu genul ăla de viață, e ok.

Am avut un text în film care a picat la montaj unde prietena lui Gabriel îi proiectează, când se despărțeau, următorii 30 de ani: la început, o să fie un preot carismatic, drăguț, cu cioc subțire, cu veșminte noi; după zece ani, ciocul o să fie mai mult barbă, hainele mai tocite, nevasta tot mai urâtă, la țară o să ai nevoie de un jeep să ieși pe uliță; după alți zece ani o să fii deja bătrân, gârbovit, cu haine prăpădite și o să fii mai mult interesat cum să ciugulești niște bani din renovarea bisericii. După care, o să mori.

Îți trebuie multă ambiție, bani și relații să poți să ieși dintr-o parohie de la țară și să avansezi spre oraș. Apropo de numărul de biserici, sunt 22 000 de biserici, vreo 4 000 de școli, spitale și 31 de cinematografe, dacă nu le numărăm pe alea din mall-uri. În toată țara.