Manelele pe care le ascultai când erai puștan și de care acum ți-e rușine

E cam greu să explicit de ce-ți place o anumită muzică. Hei, e muzică, o asculți că trezește ceva în tine, fie că-s manele sau simfonică, fie că-i un nene care cântă la joagăr. Asta nu-i oprește pe unii să dorească moartea maneliștilor sau să uite că la un moment dat în România „băieții mei ascultau doar hip-hop și manea". D-aia vreau să-ți arăt melodiile alea de acum 20 de ani, aproximativ, care urcau oamenii pe mese.

Maneaua e ca oreionul sau alte boli ale copilăriei. Este bine să le faci când ești mic, că la maturitate apar complicații și s-ar putea să nu mai scapi. Ideea e asta: cam toți am trecut pe-acolo la sfârșitul anilor '90 și început de 2000, iar cine spune că nu s-a intersectat cu vreun ritm din ăsta balcanic pe la vreo paranghelie de demult, probabil c-a băut prea mult și nu-și mai amintește.

Rocker, raper, depechist sau cum mai erai tu înregimentat prin anii ăia, nu se poate să nu fi mers la vreun bairam unde să nu urle din boxă vibrato-ul ăla inconfundabil al maneliștilor de altădată. Ba chiar erau unele majorate unde chiar ăsta era semnalul c-a început petrecerea: oftatul ăla dubios de prelung din nemuritoarea manea Of, viața mea, de care azi te dezici complet, dar pe atunci îi știai versurile.

Dar cine spunea odată că maneaua nu va muri se pare că știa ce zice, că uite, acum ești chiar hipster dacă te faci praf pe ritmuri balcanice. A ajuns ea, formația lui Dan Bursuc și la TIFF, unde i-a făcut pe toți boemii să țină cadența la un concert, care-a venit după proiecția unui documentar despre ei, „Regii Manelelor"?

Special e că, la fel ca și în cazul altor chestii, manelele de pe vremea ta îți trezesc nostalgii ascunse, de pe vremea când te pupai pe scara blocului cu băiatul ăla din Berceni, care-a repetat de două ori clasa a IX-a. Înainte să mă acuzi de incultură și-alte crime împotriva bunului gust, uită-te pe lista asta cu manele antice și ai curaj să recunoști că le știi mai bine decât pe poeziile lui Eminescu.

Când o ascultai? După vreo despărțire dureroasă, când ți se dădeau papucii

Mi-amintesc că era anul de grație 2001 când lucram pe la baruri la mare și toată lumea turba după melodia asta. Nu-i zic chiar manea, pentru că părerile sunt împărțite și sunt unii care susțin că nu aparține genului. Chiar și străinii sau mai ales ei erau înnebuniți după melodia asta și veneau la mine la bar să-mi ceară s-o pun la casetofon.

Da, era atât de demult. Nu știau, evident, să pronunțe numele piesei, dar o scoteau la capăt cu numele formației, atât de cosmopolit. Erau vremurile în care Liviu Vârciu era rege la mare, se plimba cu decapotabila, ca-n L.A., bineînțeles, și se iubea, pare-mi-se, cu Bebelușa Oana de la Cârcotași.

Când o ascultai? Când aveai un frate și nu știai să îți exprimi în cuvinte bucuria că-l ai

Era maneaua care a știut unde să lovească: la sentimentul de apartenență al ascultătorului. Toți avem un frate sau o soră (fie și, așa, doar din vorbe) și de piatră de-ai fi, tot nu poți să-ți reprimi o lacrimă atunci când auzi oda asta frățească. Mie îmi plăcea că mă gândeam la frate-miu, lui frate-miu îi plăcea că se regăsea în ea și-n plus, avea și mesaj educativ. Într-o strofă, autorul îi recomandă lui frate-su să se lase de rele că e lumea dușmănoasă și nu se știe.

Când o ascultai? La bairamuri, în timp te unduiai în fața lui, ca să priceapă că-l iubești

Adi Minune a făcut senzație cu melodia asta, dar versurile astea sunt în maneloteca de aur și pe YouTube sunt și alții care și-au însușit-o: Costi Ioniță, Ștefan de la Bărbulești, Carmen Șerban. Și da, până și Tiger One a băgat nițel pe ea, în vremea în care era un fel de vedetă străină care venise să facă muzică prin România. Toți, practic.

Deși pare, așa, o manea de jale și de dor pe care s-o asculți pe repeat, în timp ce rupi pozele cu el, îmi aduc aminte că asta era la bairamuri ca mireasa colecției într-o prezentare de modă. Când o auzeai, dansai pe masă de-ți rupeai pantofii ăia buni, cumpărați de la Leonardo.

Când o ascultai? Când îți venea să oftezi și te ofticai că viața e grea

Vorbim de vremurile în care melodia era mondială și apărea chiar și la Atomic. Știi piesa, începea cu oftatul ăla prelung care dura vreo 10 secunde și-l făcea verde de invidie pe Ilie Dobre și-al lui goool interminabil de la radio.

Responsabil cu oftatul era Costi Ioniță, asta ca să se stabilească adevărul istoric. Adrian Minune, celălalt cantautor, nu era nici el mai vesel. Doi soliști care împărțeau același chin, asta în timp ce, pe fundalul imaginii, toată lumea dansa și petrecea de mama focului. Curioasă contradicție între idei și stare, aș zice.

Când o ascultai? Când știai că ai valoare, dar oamenii sunt răi și invidioși

Ne lovim aici de laitmotivul manelei de sfârșit de secol 20. Erau ăștia care se realizaseră după Revoluție, aveau mașină mică și dolari bani gheață și ăilalți, mai mulți, care făceau foamea și-i rodea invidia. Și trebuia un fel de imn pentru starea asta de spirit. Noi eram din grupul secund, dar, când dansam la petreceri pe piesa asta, ne simțeam milionari în dolari.

Când o ascultai? Când te certai cu idiotul și voiai să-i dai o lecție

După cum bine observi, manelele astea antice sunt pe bază de drame și chinuri sentimentale. P-asta o cânta trupa Generic și mi-aduc aminte că eram în generală când colegele mele cu mai multă cultură muzicală fredonau versurile astea dureroase. Nu trăiam eu mari suferințe în dragoste pe la vârsta aia, ba mai degrabă mă jucam încă cu păpușile, și probabil de-aia nu mi-a rămas la inimă. Nu mă regăseam în ea. Ba chiar e în zona protomanelelor care sunt acum remixate și făcute hituri pentru 2017.

La o scurtă rememorare a manelelor din viața mea, pot să spun că acum, la vârsta asta, îi privesc cu alți ochi pe oamenii care le-au inventat. Prea au suferit și s-au chinuit mult, săracii, ca să nu treci azi cu vederea că muzica lor te-a spălat odată pe creier și te-a făcut să te unduiești mai ceva ca o florăreasă pe la chefuri. Mai nasol e că există undeva, în lumea asta, și o dovadă video a acestui lucru.