Chestii

Cum e, ca femeie, când îți crește un singur sân

Pentru tinerele cu sindromul lui Poland, pieptul poate deveni o sursă de rușine profundă care le distruge încrederea în sine.
19.6.17

Lesli Roberts a știut că ceva era în neregulă cu ea atunci când a ajuns la pubertate și nu i s-a dezvoltat decât sânul drept. „În primii doi ani, mama și doctorul au zis că nu e mare lucru și că o să de dezvolte și celălalt mai târziu", a zis tânăra de 24 de ani. „Dar nu s-a mai dezvoltat niciodată."

Până la urmă, a fost diagnosticată cu sindromul lui Poland, o tulburare rară care se dezvoltă cât fătul e în uter și afectează doar o parte a corpului. La femei, asta înseamnă că li se dezvoltă doar unul dintre sâni. În funcție de cât de pronunțată de tulburarea, pot apărea deformații și la braț sau mușchii pieptului sau la degetele mâinii.

Publicitate

Dr. James H. W. Clarkson, un doctor specializat în chirurgie reconstructivă, a zis că tulburara se manifestă de două ori mai des pe partea dreaptă a corpului și afectează mai mulți bărbați decât femei. Dar pentru că sindromul lui Poland înseamnă, la femei, dezvoltarea unui singur sân, multe femei descoperă că suferă de asta abia la pubertate, când li se dezvoltă sânii. Iar asta are ramificații psihologice adânci.

„Partea dreaptă nu mi s-a dezvoltat deloc, ceea ce mi-a provocat o scădere gravă a stimei de sine în adolescență", a zis Melissa Amaya, o scriitoare în vârstă de 36 de ani. „Nimeni nu-mi zicea nimic, dar mi se părea că problema mea era evidentă pentru toată lumea."

Citește și: Cum e să trăiești, la 20 de ani, cu o tulburare mintală care te face să uiți totul

Spre deosebire de Lesli, Melissa a fost diagnosticată cu sindromul încă din copilărie și a făcut niște operații ca să-și crească funcționalitatea mâinii drepte. „Îmi lipsește și pectoralul drept", a explicat ea. „Toată partea dreaptă e mai slabă un pic. În copilărie nu mi-a păsat, dar în adolescență a devenit evident."

Dr. Clarkson, al cărui bunic a identificat și a numit sindromul în anii 1960, a zis că nu i se știe cauza încă, dar că e cauzat de un cheag de sânge sau o problemă vasculară când fetusul e în stare de embrion. Asta are ca rezultat un defect de dezvoltare pe o parte a corpului. Nu e genetic sau moștenit.

Publicitate

Sindromul e relativ rar și afectează unul din 30 000 – 100 000 de fetuși, ceea ce înseamnă că adolescentele cu sindromul lui Poland au slabe șanse să fi auzit de el sau să cunoască pe cineva cu aceeași problemă ca ele, ceea ce le crește sentimentul de izolare și anxietate. „Se pot simți complexate, se tem că oamenii vor râde de ele", a zis profesoara Diana Harcourt, co-director la Centrul de Cercetări ale Fizicului din cadrul Universității de Vest din Bristol. „Așa că se vor ascunde în vestiare sau alte locuri în care corpul e expus."

Conform cercetărilor dr. Harcourt, fizicul e unul dintre cei mai semnificativi factori care determină încrederea în sine a tinerilor. Când arăți diferit, nu vrei să atragi atenția asupra ta. „La vârsta aceea, începi să fii interesat de alți tineri de vârsta ta și să intri în relații intime."

Citește și: Oamenii care luptă contra miștourilor proaste cu boli mintale din serialele tale favorite

În plus, persoanele care suferă de această problemă sunt deseori ridiculizate. „Trebuia să plec devreme de la înot ca să nu mă vadă nimeni", a zis lpuise Knight, o tânără de 27 de ani din Marea Britanie. „O tipă s-a ținut o dată după mine ca să-mi pună întrebări când a văzut că îmi spălam proteza de silicon. Cea mai nasoală fază a fost când mi-a căzut ghemotocul de material pe care mi-l pusesem în sutien la ora de sport în liceu."

Și Lesli a avut o experiență similară. „Erau mulți colegi care se luau de mine. Mă hărțuiau, îmi strigau lucruri oribile, mă pipăiau sau mă trăgeau de tricou să se uite sub el."

Publicitate

Multe femei cu sindromul lui Poland aleg să facă operație reconstructivă pe partea afectată. Cele trei femei cu care am vorbit pentru acest articol și-au pus toate implanturi mamare.

„Operația m-a ajutat să-mi reclădesc încrederea în mine", a zis Lesli, care și-a făcut operația la vârsta de 14 ani. „Defectul meu din naștere nu mai era evident și nu trebuia să mai vorbesc cu nimeni despre asta dacă nu voiam. A fost și mai bine când m-am mutat la altă școală, pentru că nimeni din noua școală nu mai știa de problema mea. Mă simt mult mai confortabil și în costum de baie."

Dar ca orice altă operație, reconstrucția sânului poate avea complicații și rezultate nu tocmai ideale. Louise a trecut prin trei operații reconstructive, dintre care două au folosit un implant de mărime nepotrivită, iar unul a folosit un dilatator de țesut. „Îmi doresc să nu le fi făcut niciodată", mi-a zis ea. „Am dureri zilnic. Le-am făcut în adolescență, când nu eram sigură ce mi se întâmplă."

Citește și: Nu poți să fii gras și atletic în același timp, în caz că asta visai

Când Louise era adolescentă, și-a montat dilatatorul de țesut ca să-și întindă pielea de pe piept. Dar 11 ani mai târziu, s-a ales cu țesut mort și cu întindere de mușchi. Acum încearcă să-și scoată dilatatorul și să găsească altă modalitate de reconstrucție a sânului. „Dar agenția de asigurări nu mă ajută, consideră că e vorba de o operație estetică, deși sufăr de durere în fiecare zi și iau antidepresive pentru anxietate."

Și Melissa și-a făcut un implant de sân pe partea afectată, dar, deși acum are sânii aproape simetrici, are o durere în partea dreaptă, unde ar trebui să fie mușchiul lateral care i-a fost îndepărtat în timpul operației reconstructive. În plus, nu mai poate nici alăpta în caz că va avea vreodată un copil.

Publicitate

„Dacă știam tot ce știu acum, nu sunt sigură că aș fi făcut operația", a zis Melissa. „Cred că aș fi ales un sutien cu proteză."

Pentru ea, cea mai dificilă parte la sindromul lui Poland e cea emoțională. „Sentimentul că nu sunt completă ca femeie din cauza lipsei sânului. Teama că o persoană cu care fac cunoștință va observa, când îi strâng mâna, că am o mână un pic mai mică decât cealaltă. Ce se vede la fizic e doar vârful aisbergului problemei."

În facultate, Melissa a făcut terapie timp de opt luni ca să suporte suferința. „A fost prima oară când m-am simțit auzită și înțeleasă", a zis ea. „Prima dată când am spus unele lucruri cu voce tare și mi-am permis să recunosc că mi-e greu."

"Deși familia mă iubește, n-a știut cum să mă ajute să trec prin asta și am ținut totul în mine timp de 18 ani. Îi sunt foarte recunoscătoare terapeutei."

Și pe Lesli a ajutat-o mult terapia. „Nu m-a ajutat doar să-mi accept defectul și să-mi îmbunătățesc încrederea în mine, ci și să-mi rezolv multe probleme psihologice. Practic, m-a salvat."