Ce lucruri regret că le-am dat fostei

Am știut că voi regreta asta înainte să o sugerez. Un tricou original cu NSYNC din 1999, roz bonbon pe spate, materialul subțire și folosit. Haina mea preferată. Și totuși uite-mă cum i l-am dat iubitei de atunci cu cuvintele: „Nu, nu, vreau ca tu să îl ai. Chiar nu îl port acum, haha, și cred că ar arăta bine pe tine.” Chiar îi stătea bine cu el. Arăta bine pe toată lumea. În special pe mine.

„Aw, multumesc”, a spus ea pe genul de ton pe care l-ai folosi dacă cineva ți-ar oferi o cutie de bomboane. Ăsta era un tricou la care țineam încă de când l-am găsit într-un magazin second hand pe la mijlocul anilor 2000. Mi-am șters lacrimile cu acel triocu; a stat pe mine când dormeam; l-am purtat la 6 dimineața la festivaluri și avea o arsură de țigară pe umărul drept. Să îl dau cuiva a fost ca și cum aș fi zis: ia-mă, ia toate aceste părți din mine. Evident că ne-am despărțit – nu l-am mai văzut niciodată.

Dar facem lucruri din astea, nu? Obiectele sunt doar obiecte, și te simți foarte bine când le dai oamenilor pe care îi iubești, pentru că le dai practic ceva care te-a bucurat în speranța să facă la fel și pentru ei. Dar de asemenea: oamenii intră și pleacă din viețile noastre tot timpul. Nu putem să dăm imediat tricoul nostru preferat unei persoane care ne ridică nivelul de oxitocină, mai ales când cel mai probabil vei ajunge să-i schimbi numele în emoji cu șerpi trei luni mai târziu.

Cu asta-n minte, am vorbit cu câteva persoane despre lucrurile pe care regretă că le-au dat foștilor.

Ne-am cunoscut la școala de artă. Amândoi studiam sculptura. El mă tot impulsiona să creez, lucru foarte bun pe vremea aia și îi sunt recunoscător pentru asta. Oricum, îmi aduc aminte că am făcut odată o sculptură neagră foarte ciudată – a fost practic un mulaj al brațelor mele, îndoite în forme animalice. În mintea mea tânără și romantică m-am gândit că dacă i l-aș da lui ar fi ca și cum i-aș oferi o parte din mine, și corpul meu fizic și energia de care a fost nevoie ca să-l fac. Am aflat mai târziu că mă înșela cu mai multe persoane. Dar sculptura aia este unul dintre lucrurile preferate pe care le-am făcut și mi-ar fi plăcut să o fi păstrat pentru mine.

Mi-e dor de hamul meu de piele pentru strap-on. E vorba mai puțin despre faptul că i l-am dat ei, ci mai mult despre că l-a păstrat și l-a folosit cu altcineva cât încă mai eram împreună. Practic i-am deschis sertarul într-un zi fiindcă atârna o sfoară sau ceva din el. Iar hamul meu era acolo cu un dildo masiv pe care nu l-a folosit niciodată cu mine. Dildo-ul în sine era unul pe care îl avea din relația trecută și n-am vrut să-l folosesc fiindcă m-am gândit că e dubios. Toată faza are mai multe substraturi, gagico… nici n-am cuvinte să descriu…

Prima mea iubită are o bluză Armani dată de bunică-mea care intre timp a murit. E doar o bluză din denim, dar are semnificație emoțională pentru mine. Când ne-am despărțit i-am cerut-o înapoi și mi-a promis că mi-o trimite, dar nu a făcut-o. De fiecare dată când iese în Leeds știu că o poartă în cazul în care mă vede. Odată am încercat să ma lupt cu ea ca s-o recuperez pentru că eram foarte beată și furioasă – îi ziceam: „Oi! Dă-mi în pula mea bluza, curvo!” și am încercat să i-o scot la propriu de pe ea – nu e cel mai mișto moment al meu. Ieri am văzut o poza pe Instagram cu iubita ei de acum care o purta.

Se pun și bolile cu transmitere sexuală? Știu că nu e vorba de un obiect, dar regret că i l-am dat. M-am combinat cu cineva într-un club când eu și fostul nu ne înțelegeam prea bine, dar nu am realizat că acea persoană avea herpes. Toată treaba asta a fost foarte stupidă din partea mea, dar eram pe modul de autodistrugere ca mecanism de apărare. Faza cu boala a fost ca ultimul cui în cavou în relația noastră făcută praf. Știu că mă vede ca pe o persoană toxică, și poate că sunt, dar îmi doresc ca lucrurile să se fi terminat într-un mod normal și sănătos. Îmi doresc ca nimeni să nu fi avut herpes.

Când fostul a împlinit 37 de ani i-am făcut o petrecere surpriză și i-am cumpărat un PS4. Mă plăcea, așa că a doua zi a fost: „Pot să-mi iau o pisică?” Am găsit o pisică care avea nevoie de un cămin ASAP așa că am adoptat-o și indiferent ce se întâmpla între noi doi, o luam mereu eu cu mine. Oricum, relația s-a cam dus pe apa sâmbetei, așa că am început să dorm în cealaltă cameră cu ea. Și a făcut o boală rară autoimună care a paralizat-o de la brâu în jos. Avea nevoie de multă atenție, lucru care ne-a ținut pe mine și fostul mai mult timp împreună. Făceam fizioterapie cu ea, îi găteam, etc…

Câteva luni mai târziu ne-am despărțit, iar lui i-a picat foarte prost și asta m-a făcut să mă simt foarte vinovat. Taică-său mi-a trimis un e-mail foarte lung pe care l-a încheiat cu „Te rog lasă-i pisica, are nevoie de ea”. Așa că am fost de acord. De atunci m-a blocat pe Instagram ca să nu mai văd poze cu ea, dar cred că este mai bine așa, fiindcă îmi este dor de ea.

I-am dat fostei un vinil transparent albastru cu „Strings Of Life” de la Rhythim is Rhythim. Era într-o condiție foarte bună, încă în plicul lui. Nici nu-mi mai aduc aminte de ce i l-am dat, cred că am făcut-o sub impulsul momentului. Este un single iconic; iubesc acel cântec și nu l-am mai găsit de atunci, dar… nu ai cum să mai ceri înapoi așa ceva, mai ales după ce au trecut trei ani de atunci. Aș părea un mare idiot.

Când aveam 20 de ani, o prietenă pe care o iubesc foarte mult mi-a dat cartea The Collected Fanzines de Harmony Korine. Are multă poezie personală și însemna foarte mult pentru mine, pentru că Gummo și Kids sunt filmele mele preferate. Mereu o frunzăream și citeam pentru inspirație. Am împrumutat-o fostei când eram ok și nu mi-a mai dat-o înapoi, deși am rugat-o de mai multe ori. S-a ajuns pâna la punctul în care nu mai voiam să vorbesc deloc cu ea. Partea ciudată este că nu am înlocuit-o niciodată, deși aș fi putut.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.