Asta e povestea fostului deținut care își joacă propria viață pe scena teatrelor din România

Pe Vlad Bălteanu, un tip de vreo 40 de ani, cu chelie şi care începe să râdă înainte să spună o glumă, l-am cunoscut pe o bancă dintr-un parc din București. Acum doi ani, omul ăsta învingea statul român la CEDO, pentru condiţii improprii în penitenciare. Acum, Vlad Bălteanu îşi joacă povestea din închisoare în faţa a sute de oameni, într-un spectacol de teatru, Ţuhaus.

Când a ieşit din penitenciar, Vlad a luat autobuzul. Înainte de a merge acasă la el, s-a dus la fosta soţie, care se despărţise de el când era în închisoare, să îşi vadă fiul. De atunci încearcă să-şi reconstruiască viaţa.

„Primul şoc după liberare este chiar libertatea (…). Libertatea de a alege pe ce drum mergi presupune o serie de responsabilități pe care ești nevoit (a se citi: obligat) să ţi le asumi în ceea ce te priveşte, pentru că niciun sistem social, şi nici chiar familia nu mai poate să te susțină sau cel puţin nu pe termen lung”, spune Vlad.

Pentru mulți dintre deținuții români, recidiva e următorul pas. Unu din doi deţinuţi se întoarce după gratii. Un paznic de la Penitenciarul de Minori şi Tineri din Craiova mi-a povestit că iarna, mulţi dintre cei liberaţi, minori, săvârşesc alte infracţiuni doar pentru a avea unde trăi pe perioada iernii.

Când i-am răspuns lui Vlad la mailul trimis pe adresa redacţiei, i-am propus să ne vedem la o cafea, el a spus că preferă să ne vedem într-un parc. M-am gândit că e o alegere pe care un om care a stat închis ar face-o. De fapt, era una dintre consecințele libertății: o cafea era un lux prea mare în acel moment. Asta li se întâmplă majorității celor care ies din închisoare. Se trezesc cu o poartă închisă în spate și una în față.

„Înveți să pleci capul ca să îţi scurtezi perioada de penitenţă, să îţi struneşti orgoliul ca să nu ai parte de perioadă prelungită”, spune Bălteanu despre lecţiile primite în închisoare.

După ce s-a liberat, Vlad a trecut prin mai multe interviuri la care i s-a spus nu pentru că avea cazier, iar în final şi-a găsit de lucru la o benzinărie.

Sorina Poledna de la catedra UBB Cluj crede că stigmatizarea persoanelor cu cazier este în esență o dovadă a faptului că la nivel de societate nu avem încredere în sistemul penitenciar și în așa-zisa reabilitare care ar trebui să aibă loc pe durata privării de libertate.

Astăzi, în România, 22 130 de persoane sunt în închisoare. Dintre cele care ies, mai mult de jumătate se întorc în spatele gratiilor. De ce e recidiva atât de mare? De ce nu avem programe de reintegrare socială? De ce unii oameni preferă închisoarea în detrimentul libertăţii? Ce e pedeapsa şi care e rolul ei? Ăstea sunt o parte dintre întrebările la care regizorul Lorand Maxim încearcă să răspundă print-un proiect de teatru documentar şi jurnalism, căruia i-a dat un nume simbolic: Ţuhaus.

Titlul preia termenul „țuhaus”, ca argou specific folosit pentru a denumi închisoarea, adaptat din germanul „zuchthaus” (penitenciar), ce păstrează în același timp valențe paronimice cu termenul „zuhause” (acasă).

„Închisoarea este un exemplu de violență structurală. E bun pentru că toate elementele sunt clare, îngroșate, exagerate. Același motor este reprodus, chair dacă mai subtil, în multe alte părți a vieții sociale – muncă, locuire, educație ș.a.m.d. Țuhaus este radiografia unui astfel de motor. Miza e să ne facă mai atenți asupra acestor motoare – să înțelegem cum și de ce funcționează, să le combatem”, spune regizorul Lorand Maxim.

Spectacolul ȚUHAUS, care se va juca în mai multe oraşe din ţară, prezintă povestea celor cinci ani din viață pe care Vlad Bălteanu i-a petrecut în penitenciarele din România. Relatată chiar de el, pe scena pe care o împarte cu actorii Alexandru Potocean și Andrei Șerban, povestea îi descrie traseul, de la împrejurările care i-au adus condamnarea la mizeria și abuzurile închisorii și lupta împotriva acestora, până la reflecții asupra pedepsei și asupra pierderilor personale din perioada respectivă.

„Vlad a fost subversiv într-un mod foarte inteligent (vezi cum în spectacol). În al doilea rând, Vlad s-a făcut vinovat (legal) de faptele pe care le-a comis. Asta e relevant. Nu vorbim despre o eroare a justiției. Vorbim despre ce criminalizează de facto societatea noastră. Care este în cele din urmă rolul închisorii și de ce noi, ca societate, mizăm generos pe punitivitate să compenseze și să prevină nedreptățile, lăsând în urmă și neglijând potențialul pe care îl au în acest sens educația socială, redistribuirea resurselor, combaterea sărăciei ș.a.m.d.”

Bălteanu a acceptat să-şi joace povestea din mai multe motive: „Iniţial, dintr-un soi de răzbunare împotriva acestui sistem ineficient și total inechitabil. Am vrut în primul rând să arăt că pedeapsa cu închisoarea nu este decât o forma de pedepsire şi atât, scopul educaţional lipsind cu desăvârșire. Apoi am vrut să îmi demonstrez că pot face și asta. Şi a fost şi o formă de asumare a situațiilor trecute, în primul rând faţă de fiul meu.”

Astăzi, Vlad Bălteanu e un om care lucrează la o benzinărie, are un câine, Thor, și pentru care reabilitarea socială începe în ochii fiului său, Ștefan. „Mi-a intrat in cap ce mi-au spus doi pretini de-ai mei (W. Churchill si Dalai Lama): NEVER GIVE UP!”, glumeşte Bălteanu.

Îl poți vedea şi lua la întrebări marţi, 14 august, la Bistriţa şi joi, 16 august, la Şcoala de Vară de la Telciu.