feminism

Furia femeilor o să schimbe lumea

Femeile ar trebui să-și folosească furia interioară ca pe un instrument puternic pentru schimbare socială.
20.9.18
Foto de Kena Betancur/Getty Images 

Activistă, autoare și directoare a Centrului Media pentru Femei, Soraya Chemaly s-a simțit paralizată de furia pe care o resimțea ca femeie într-o societate patriarhală – până când și-a dat seama că o poate pune în slujba schimbărilor pozitive, ca pe o unealtă esențială. În noua sa carte, „Furia îi stă bine: Puterea furiei feminine”( Rage Becomes Her: The Power of Women's Anger), Chemaly susține că furia e cea mai importantă resursă a oricărei femei și o forță puternică pentru eliberare și schimbare.

Publicitate

Fragmentul e preluat din cartea în curs de apariție a lui Chemaly, care se lansează pe 20 septembrie.

Și acum se fac? Ce era de făcut cu toată furia asta? Nu era o întrebare pe care mi-aș fi pus-o acum zece ani. Furia pe care-o simțeam era atât de prost gestionată, încât nici n-o recunoșteam. Prima dată când am recunoscut-o, a fost în forma ei cea mai acceptabilă social: ca mamă.

Într-o zi, în 2010, m-am trezit stând într-o baie din propria casă, lovită de panică și tremurând. Cu doar câteva minute mai devreme, mă aflasem la nici trei metri distanță, în propria mea bucătărie, pregătind cina, calmă și voioasă și vorbind cu fiica mea, care împlinise de curând 13 ani. Era o seară minunată, una dintre primele de primăvară. Deși de-abia terminase antrenamentul de două ore la fotbal, era plină de energie.

Ăsta era un copil care ani de zile s-a perfecționat în cățăratul pe tocuri de uși și balustrade. O dată a dispărut, la vârsta de șase ani, în mijlocul unui teren de baschet. Am găsit-o așezată într-unul dintre inele, la 4 metri în aer. Zăcea pe bara de sus a leagănelor din parc ca o mâță și era atât de plină de energie încât nici măcar niște ore intense de sport n-o oboseau. La 11 ani, a aplicat la o școală din Italia, deși n-aveam nicio intenție să ne mutăm. Era încrezătoare, neînfricată și plină de entuziasm față de lume.

Așadar, n-ar fi trebuit să mă surprindă când m-a întrebat dacă poate să se ducă pe jos la gelateria din cartier. M-am scuzat, am ieșit din bucătărie, am zis că mă-ntorc imediat și m-am încuiat într-o baie. Odată ce s-a închis ușa, am fost uluită să mă trezesc plângând, cu gânduri care-mi zburdau aiurea prin cap. În general cartierul nostru nu prezenta amenințări excesive, iar faptul că a cerut voie să iasă nu era ieșit din comun. Se mai plimbase singură de multe ori, dar m-a izbit în după-amiaza aia cât de „adultă” pare, un concept care-mi displăcea activ, pentru ceea ce însemna față de libertatea ei.

Publicitate

Mi se părea prea devreme. Știam că voi trebui să-mi educ fetele pe tema hărțuirii ca să se poată adapta la amenințarea constantă a violului, dar nu voiam s-o fac. În principal, nu puteam să-mi imaginez tristețea pe care urma s-o simțim, în moduri diferite și din motive diferite. La 1,70 de metri, fiica mea atletică și aventuroasă fizic părea deja mult mai mare. Când se va plimba singură cu siguranță va avea parte de hărțuire – dacă nu i s-o fi întâmplat deja. Va trebui ca, de-acum înainte, să fie atentă în spațiile publice. Vigilentă. Putea, cum li se-ntâmplă multor fete și femei, să se întoarcă singură împotriva ei înșiși sau, fără ca măcar să-și dea seama, să înceapă să-și pună limite, să-și restricționeze curiozitatea și explorarea vieții. Deschiderea față de noi experiențe și curiozitatea naturală aveau să fie, de-acum înainte, legate de feminitatea ei, de realitatea că genul ei contează și în feluri în care o fac să nu fie egală pe lume.

Soraya Chemaly. Fotografie de Karen Sayre

Apoi mi-am dat seama că nu aveam un atac de anxietate. În schimb, mă trecuse un val de furie, de intensitate oceanică. Valul de căldură albă care unduia prin mine, intens și concret, părea să fie o a doua persoană în cameră. De ce n-am zis sau făcut vreodată ceva pe tema asta? Ce m-a făcut să-mi absorb propriile experiențe în tăcere?

M-am adunat, m-am întors în bucătărie și i-am dat fiicei mele niște sfaturi simple și practice, în cazul în care o altă persoană o face să se îngrijoreze sau să se simtă prost. Intră într-un magazin sau caută o femeie cu copii sau bate la ușa casei cuiva și explică-i persoanei respective ce se întâmplă. A vorbit cu ea despre dreptul ei de a se plimba liberă și de a privi oamenii în ochi. I-am explicat dinamicile hărțuirii stradale și i-am explicat clar că atenția pe care e posibil s-o primească n-are nimic de a face cu hainele sau cu mersul ei; că nu-i nicio rușine să fii fată și să mergi încrezătoare.

Publicitate

Furia pe care-am resimțit-o în ziua aia a crescut. Aveam nevoie disperată să-mi plasez amintirile și sentimentele într-un context. Cu cât m-am gândit mai mult, cu cât am împărtășit mai multe, cu cât am scris mai mult, cu-atât am înțeles mai mult – și cu-atât m-am înfuriat mai tare. Nu mă mai implicasem în nicio formă de activism de ani de zile. Nu mai aveam timp. Și asta a devenit o problemă. Eram epuizată de cerințele căsniciei, maternității și muncii și nu-mi convenea că viețile noastre trebuie să răspundă așteptărilor sociale impuse de alții, inclusiv normelor lor de gen.



Când furia mea a început să interfereze cu capacitatea de a purta o conversație despre, practic, orice, când familia mea se întreba ce m-a transformat într-un vortex de frustrare și furie, am apelat la alte femei. Am aflat că dacă scurmam câtuși de puțin la suprafața atitudinilor lor, de multe ori și ele fierbeau de-o furie redusă ca intensitate și tăcută.

„Ce e de făcut? Ce să faci cu toată furia asta?”, mă tot întrebam.

Dacă ai căutat vreodată moduri de a te gândi la furie, sunt mari șanse să fi găsit imediat sfaturi despre „gestionarea furiei”, cum am pățit și eu.

E un termen interesant, pentru că insinuează că putem să controlăm când și cum resimțim furia și că trebuie să fie controlată sau strunită. Însă problema e că tehnicile de gestionare a furiei țin adeseori cont doar de un segment exagerat de îngust al exprimării furiei, recunoscut ca fiind problematic: furia distructivă, monstruoasă – în principal cea asociată cu bărbații.

Publicitate

Pentru femei, gestionarea sănătoasă a furiei nu ne cere să exercităm și mai mult control, ci mai degrabă mai puțin. Gestionăm tot timpul furia, fără ca măcar să ne dăm seama. Chiar și ideea asta de „control” și „gestionare” e un mod limitativ de a te gândi la furie, dacă vrei să aibă un scop, să fie intenționată, captivantă și să provoace schimbări. Pentru ca așa-zisa gestionare a furiei să fie cu adevărat relevantă, trebuie să se concentreze în mod egal pe autocenzură, somatizare, distragerea nesănătoasă de la furie și reacțiile sociale negative.

Coperta cărții, obținută prin amabilitatea editurii Simon & Schuster

Dar documentarea mea pe tema furiei mi-a adus foarte puține informații despre femei sau despre întrebuințările sale pozitive. Cam toate studiile clinice disponibile pe care le-am găsit se concentrează pe impactul negativ asupra sănătății mintale și, în cazul agresiunii, se uită exclusiv la bărbați. Există o tonă de informații despre mânie explozivă și furie cronică, dar doar câteva sute de grame despre tăcere sau negare sau exprimare utilă.

Ce-mi doream era un mod de a cultiva ceea ce consider a fi „competențe de furie”. Nu voiam să-mi percep furia ca ceva din afara mea. Voiam să-mi apropriez furia, pentru că mă aduce înapoi la mine însămi. Îmi dădea claritate și scop.

Fura e o emoție. Nu e nici bună, nici rea. Deși e incomodă, nu e inerent indezirabilă. Majoritatea problemelor legate de furie peste care dăm vin din cum e ea construită social și cum se filtrează emoțiile noastre prin propriile identități și poziționare socială față de ceilalți. Furia n-ar trebui să fie un prerogativ.

Când femeile sunt întrebate de ce continuă să asocieze furia cu rezultate negative și frică, spun că e din cauză că nu vor să „piardă controlul” sau să se poarte în feluri „nepotrivite”. Dorința asta de a nu fi displăcută sau văzută drept nebună, irațională și periculoasă maschează lipsa de control cu care trăim deja, din cauză că suntem reduse la tăcere, sublimăm, ne autonegăm și ne confruntăm cu oprobriul social. Încă e adevărat că așteptările provocate de rolurle de gen continuă să transforme în tabu exprimarea furiei la femei. E mai adevărat în unele culturi decât în altele, dar în fiecare cultură, furia ține aproape întotdeauna de domeniul masculinității.

În 2010, de exemplu, un studiu la scară largă întreprins în Statele Unite și Canada a conchis că doar 6,2% dintre respondenți consideră că e „adecvat” pentru o femeie să-și exprime furia. E grăitor, dar nu întru totul exact să localizăm diferența asta în rolurile de gen, din moment ce dinamica identificării persoanei care are dreptul să-și exprime furia contează în toate relațiile sociale inegale. La bărbați, statutul legat de rasă, etnie și clasă limitează la rândul său exprimarea furiei și afectează percepția asupra riscului. Însă în grupurile de egali, adică persoane din aceeași clasă/etnie, de exemplu, e mai nimerit ca femeile să-și țină furia pentru ele.

Dacă există vreun cuvânt care ar trebui scos din uz, spre folosul expresiei de sine, sănătății, bunăstării și egalității femeilor, acela e adecvat– un cuvânt bleg, moale, care susține că poartă nu știu ce esență morală importantă, dar, de fapt, e doar un termen de represiune folosit ca să ni se modereze limbajul, aspectul și cerințele. E un cuvânt de control.

Ne-a ajuns atât control.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.