psihologie

De ce unele mame își omoară copiii

„Cele mai multe dintre ele erau pline de remușcări și încercau să facă față prin orice modalitate.”
21 Februarie 2018, 5:00am
Fotografie de Shutterstock

În aprilie 2018, Maree Crabtree, o femeie de 51 de ani din Brisbane, „se va lupta în instanță” cu două condamnări pentru omor, una pentru tortură și una pentru vătămare corporală gravă. Erin, fiica ei cu dizabilități, în vârstă de 18 ani, a fost găsită moartă în 2012. Fiul ei cu dizabilități, Jonathan, în vârstă de 26 de ani, a fost găsit mort anul trecut. Poliția susține că sănătatea celor doi copii ai lui Crabtree a fost compromisă din cauza medicamentelor care le-au fost administrate ani de-a rândul de către mama lor.

Este greu să-ți imaginezi o crimă mai atroce sau mai greu de conceput decât uciderea propriului copil. Dar infanticidul nu este un subiect nou; îl găsești atât în istoria antică, cât și în cea modernă. Chiar și Artistotel pleda pentru moartea copiilor și bebelușilor cu dizabilități, declarând: „Să existe o lege care să nu permită niciunui copil cu dizabilități să trăiască.”

Infanticidul este o crimă mult mai comună decât ai crede. Cele mai recente date din Australia, colectate de AIC National Homicide Monitoring Program, au înregistrat 30 de cazuri în perioada iulie 2012 - iunie 2014. (6 dintre cele 32 de victime aveau 18 ani sau +18). Analiza acestor studii de caz a determinat faptul că tații sunt mai predispuși să comită infanticid „accidental” și să aibă probleme cu alcoolul și drogurile, pe când femeile au mai multe șanse să-l săvârșească din „altruism” sau „neglijență” și să aibă probleme mintale.

Între timp, un studiu publicat în 2014 de Universitatea Brown din Statele Unite, a examinat date care se extind pe o perioadă de 32 de ani pentru a ajunge la concluzia că părinții americani comit infanticid de aproximativ 500 de ori pe an.

Unul dintre cei mai cunoscuți experți în infanticid, Doctorița Cheryl Meyer, a intervievat zeci de femei condamnate pentru uciderea propriilor copii (interviurile astea stau și la baza cărților ei despre acest subiect) într-o încercare de a le înțelege motivația. VICE a stat de vorbă pe Skype cu Meyer, profesor de psihologie la Universitatea de Stat Oho's Wright, pentru a înțelege cum ajung unele femei să-și ucidă copiii, și dacă sunt într-adevăr o specie aparte de oameni.

Următorul interviu a fost editat din rațiuni de lungime și claritate.

VICE: Ai început să strângi date despre femeile din Statele Unite care şi-au omorât copiii şi ai găsit o mie de cazuri în decurs de zece ani — cam câte un infanticid o dată la trei zile. Cum ai ajuns să le intervievezi pe unele dintre acele femei?
Cheryl Meyer: Am mers la Centrul de Corecție pentru Femei din Ohio și am întrebat conducerea: Câte femei condamnate pentru infanticid sunt închise aici? La acea vreme, erau 1 800 de deținute și 80 dintre ele erau închise pentru că își omorâseră copiii. Asta indică un număr destul de considerabil de femei încarcerate pentru infanticid.

În total, am intervievat 40 de mame. Restul de 40 au refuzat să participe — fie urmau să fie eliberate, fie erau în recurs. Unele dintre ele au spus nu și atât, dar nu au fost multe cazuri de acest fel. Am încercat cu ajutorul interviurilor să creăm o viziune de ansamblu care să completeze datele. Ne-am concentrat mai mult pe întrebări precum „Cum ai ajuns să-ți omori copilul, având în vedere că ai avut o copilărie tipică și sănătoasă? Sau „Poate că nu ai avut o copilărie fericită. Ce anume din copilăria ta te-a determinat să-ți omori copilul?”

Ce ai învățat de la femeile asta, în calitate de om, nu doar ca cercetător? Sunt așa de îngrozitoare pe cât te așteptai să fie?
Ăsta e primul lucru pe care l-aș putea spune: am pornit — cum ar face-o aproape oricine — cu gândul că femeile astea trebuie să fie niște paria. Și nu erau deloc. După primul meu interviu, mi-am spus în gând că soarta omenirii stă în mâinile lui Dumnezeu.

Primul interviu a fost cu o femeie de vârsta mea. Era foarte coerentă. A fost crescută într-o familie cu posibilități din clasa de mijloc; foarte inteligentă, concentrată pe educație, foarte asemănătoare cu propria mea familie. La 16 ani a întreținut relații sexuale cu un bărbat mai în vârstă; avea peste 30 de ani. A rămas însărcinată și s-au căsătorit. Au făcut trei copii în decurs de doi ani și soțul ei se muta anual din cauza locului său de muncă.

Deci ea are 19 ani, trei copii și este implicată într-o relație abuzivă. Călătoresc prin țară; ea nu-și poate crea legături permanente sau stabili relații, sunt implicate multe droguri și relații extramaritale. Într-un final, ea părăsește această relație, se întoarce acasă, își continuă studiile și se angajează. Trăiește împreună cu cei trei copii în casa părinților ei, în subsolul lor plin de igrasie.

Oricum, la 19 ani începe să iasă cu tipul ăsta. Într-o zi, ea îl așteaptă să se întoarcă acasă. Fratele lui mai mic este acolo; scoate o armă și spune: „O să fac sex cu tine și, dacă o să refuzi, o să-ți omor copiii chiar în fața ta”. El o violează și-i spune: „Dacă spui cuiva despre asta, o să spun că m-ai forțat și că a fost viol”.

Umilită și zăpăcită, decide că viața nu mai merită trăită. Așa că pune la cale un plan prin care să-și omoare copiii și apoi să se sinucidă. Reușește să-i ucidă, dar tentativa ei de sinucidere dă greș. A primit trei condamnări pe viață.

Mi-a spus: „Știi, atunci când m-am gândit la moarte, nu mă puteam vedea moartă fără copiii mei. Ar fi ca și cum ai încerca să mori, dar ți-ai lăsa un braț să trăiască. Vreau să zic că [ei] reprezintă o parte așa de mare din ființa mea”. Așa că „a trebuit să-i omor”, spune ea. În plus, chiar și dacă nu aș fi făcut-o, ar fi mers să trăiască cu tatăl lor care avea oricum un comportament abuziv.

Și eu am stat acolo pur și simplu și m-am gândit: Oh, Doamne, oare puteam să pățesc și eu una ca asta? Cu siguranță.

Ți-ai pus vreodată întrebări în timpul interviurilor?
Oh, desigur. Chiar dacă nu există asemănări între copilăria mea și a lor, sunt recunoscătoare că aia nu a fost copilăria mea. Părinții lor au fost singurii vinovați. Prima întrebare pe care le-o puneam era: „Cum a fost copilăria ta?”. Și ele spuneau chestii precum „Ei bine, destul de normală, ca a tuturor. Vreau să zic, am fost abuzată de la vârsta de cinci ani până am plecat de acasă. În afară de asta, totul a decurs normal.”

Și noi eram „Ce? Asta nu este normal”. Dar percepția lor este diferită. Știi, suntem norocoși că nu am avut vieți ca ale lor. Dacă aș fi avut o viață ca a lor, nu sunt sigură cum ar fi arătat viața mea acum.



Crezi că multe dintre ele și-au inventat propria poveste ca să poată îndura remuşcările?
Da. Unele, nu foarte multe, nu aveau deloc mustrări de conștiință. Dar aș spune că cele mai multe dintre ele erau pline de remușcări și încercau să facă față cu orice preț. Ca în cazul primei femei cu care am stat de vorbă, pe care am descris-o mai devreme. Cartea noastră se încheie cu un citat de-al ei:

Cred că mi-am suprimat atât de mult părțile mele rele încât nu am nevoie să mă urăsc. Nu există nimic bun sau rău la mine în mod special. Sunt OK. Urăsc ce am făcut şi accept că nu pot schimba lucrurile. Încerc să merg mai departe şi sper să nu le ponegresc moartea în acest proces.

Și ea a ajuns în etapa asta. Femeile astea sunt în etape diferite de împăcare cu sine, în ceea ce privește acțiunile pe care le-au săvârșit. Mecanismul ei de a face față situației este foarte avansat, dar alte femei continuă să fie într-o stare de şoc. Seamănă cu nişte etape; le poți vedea cum se mută de colo-colo.

Este din cauză că a trecut mai mult timp de la săvârşirea crimei?
Da. Este închisă de 25 de ani. La început, încerci fie să evadezi, fie să negi că ești încarcerată. Ea a încercat să evadeze de două ori. Dar până la urmă a capitulat și închisoarea a devenit casa ei, cultura ei. Știa că nu mai avea să iasă niciodată de acolo.

Ce fel de şabloane — dacă existăai observat în stările mintale ale femeilor care au comis recent crime?
Mă gândesc la femeia asta care avea probabil douăzeci și ceva de ani. A plâns pe durata întregului interviu. Era atât de tristă și supărată. Nu-și nega crima, era doar foarte tristă că a făcut-o și că nu mai avea să-și vadă niciodată fiul.

Dar există și alte faze: o fază în care sunt foarte nervoase din cauza procesului și a sistemului. Și nu se concentrează neapărat pe faptul că au făcut ceva foarte rău.

E o ironie tristă: femeile ai căror copii au murit din cauza neglijenței sau abuzului — au lovit copilul, sau l-au dat cu capul de perete, i se fracturează craniul și moare, de exemplu — tind să primească condamnări mai scurte, dar au și cele mai puține mustrări de conștiință. Cred că este din cauza faptului că nu s-au simțit responsabile. Știi tu, „Tatăl meu m-a bătut și eu mi-am bătut la rândul meu copilul și ce s-a întâmplat atunci a fost doar un accident”.

Vorbeşti despre remuşcări. Cum rămâne cu perioada de doliu?

Cred că e ca în cazul femeii pe care am menționat-o, cea închisă de 25 de ani: a trecut [deja] prin perioada de doliu şi acum încearcă să se împace cu ea însăși. Ea a spus „Sper să-i revăd după ce o să mor”. Îi părea rău, dar nu cred că mai era în doliu. Așa că aș spune că doliul este prima etapă; sunt cuprinse de mâhniri, și abia apoi pot să fie încercate de mustrările de conștiință. Astea au fost două procese separate pentru ea.

Mă gândesc că cei mai mulți oameni le privesc pe mamele care îşi omoară copiii ca fiind sociopate, dar este evident că nu este cazul dacă multe dintre ele trec prin perioada de doliu sau simt remuşcări.
Cele mai mari două grupuri sunt formate din mame care au ucis cu premeditare și mame care au ucis din neglijență. Evident, cele care fac parte din cea de-a doua categorie nu au avut o asemenea intenție. Ăsta este cazul unei mame în vârstă de 25 de ani cu cinci copii: nu a terminat liceul, nu știe cum să fie o mamă bună, ea însăși nu a primit o educație bună, tatăl nu îi oferă ajutor… Poate că într-o zi, când copiii mai mari au grijă de cei mici, și mama merge să răspundă la telefon, uită de copilul din cadă și astfel acesta se îneacă.

Femeile care ucid cu premeditare au de obicei boli mintale și nu pot înțelege ceea ce au făcut. Suferă de boli mintale. Câteodată este o condiție tranzitorie, câteodată nu. Dacă este post-partum, atunci este tranzitorie, și apoi, după ce ies din post-partum, sunt foarte triste și pline de remușcări. Dar la momentul ăla, când și-au ucis copilul, nu au simțit asta, îl considerau Satana.

Femeile acuzate de omor cu premeditare sunt foarte diferite față de femeile din celelalte grupuri. Ele tind să fie mai în vârstă. Multe dintre ele au depus eforturi mari ca să adopte sau să rămână însărcinate. Vreau să zic, sunt descrise des ca fiind mamele perfecte. Este mereu năucitor când după ce are loc o astfel de crimă, oamenii reacționează în felul ăsta: „Nu-mi vine să cred că și-a ucis copiii. Era o mamă atât de bună."

Deci dintre toate deținutele intervievate, mamele care au omorât cu premeditare erau de obicei cele mai preocupate pentru bunăstarea copiilor lor. Pare totul de-a-ndoaselea.
Oh, da. Și știi tu, femeile astea au tendința să nu ucidă un singur copil; îi omoară pe toți. De obicei nu folosesc arme sau cuțite; apelează la sugrumare, înec, sufocare, otrăvire sau ceva de genul. Ocazional mai vad câte un cuțit sau câte o armă, dar nu sunt folosite foarte des.

O mulțime de mame condamnate pentru omor cu premeditare suferă de boli mintale. Susan Smith, care și-a înecat cei doi copii într-un heleșteu, nu mergea la terapie, dar avea un istoric lung de probleme mintale serioase: depresie, tentative de suicid și abuz sexual în copilărie.

Și Andrea Yates, cel mai cunoscut caz de infanticid cu care s-a confruntat vreodată Statele Unite, era clar bolnavă mintal. Avea teancuri de dosare medicale pe care le-am examinat. Suferea de psihoză post-partum și era descrisă ca fiind o mamă grozavă, mereu dedicată copiilor ei. Toată lumea a fost surprinsă.