10 întrebări pe care i le-ai pune unei românce care călătorește singură în țări periculoase

Uneori, faptul că ești femeie poate fi un avantaj.
18.5.18
Fotografii din arhiva personală a Sabinei

Pe lângă cariera în presă, Sabina Fati are și o pasiune pentru jurnalul de călătorie. Jurnalista obișnuiește să plece singură în călătorii lungi, care durează câteva luni, în regiuni sau țări periculoase. Din aceste drumuri ies reportaje excelente în care se împletesc trăirile subiective ale autoarei și observațiile de teren, puse de fiecare dată în contextul geopolitic sau istoric al locului.

Despre călătoriile Sabinei poți afla mai multe din cele două cărți publicate până acum, Singură pe Drumul Mătăsii și Ocolul Mării Negre în 90 de zile.

Dar eu am vrut să aflu altceva de la Sabina: cât de greu este pentru o femeie să călătorească singură și dacă a avut experiențe cu adevărat periculoase.

Sunt femeile expuse mai multor riscuri decât bărbații, atunci când merg în țări precum Kîrgîzstan, Uzbekistan sau Iran?

Sabina mi-a povestit însă că, deși a avut unele momente când i-a fost frică, călătoriile ca femeie singură pot reprezenta un avantaj. Pentru că localnicii sunt deschiși și sociabili și te ajută atunci când te aștepți mai puțin.

Sevastopol

VICE: De ce pleci singură în călătorii?
Sabina Fati: Merg singură de multă vreme, dar nu am scris despre toate drumurile mele. Când eram studentă obișnuiam să fac creasta Făgărașului singură, așa am descoperit că mergând în propriul meu ritm eram mai prezentă acolo, observam mai multe detalii și, poate, chiar înțelegeam mai multe lucruri, care, firește, nu aveau neapărat legătură cu poteca pe care mergeam.

Pe munte nu se merge singur, e o regulă pe care o știam de-acasă, poate nu chiar de când mă ducea tata în rucsac prin Parâng, dar de foarte devreme, fiindcă dacă ți se întâmplă ceva acolo sus, nimeni nu te poate ajuta și nimeni nu va ști să vină să te ajute.

Este nevoie de curaj să pleci singură în niște țări periculoase, ca femeie?
Nu cred că e nevoie de curaj, dar trebuie să-ți asumi, la fel ca pe munte, anumite riscuri, să nu riști inutil și să încerci să eviți sau să previi situațiile neplăcute. Într-un fel aș spune că e suficient să-ți planifici totul cu multă atenție, până în cele mai mici amănunte și să ai răbdare cu tine: de la făcutul bagajului, cu tot ceea ce trebuie să conțină, fără să fie prea greu, până la traseul pe care trebuie să-l urmezi, fără să te abați de la el. Chiar și așa apar situații neprevăzute, în care, uneori, doar norocul te poate salva.

De pildă, în Crimeea, lângă Ialta, pe șoseaua îngustă care ducea la vila lui Stalin, șerpuind prin pădure, m-a atacat cineva, care voia să-mi fure rucsacul. În el țineam, nu doar aparatul de fotografiat, caietul de notițe și banii, ci mai ales actele, cardul. În fond, tot ce era mai important.

Diplomații români din Odessa, mi-au explicat înainte că nu e bine să merg în Crimeea: „Dacă pățești ceva, nimeni nu te poate scoate de acolo, fiindcă orice intervenție ar duce implicit la recunoașterea Crimeei ca teritoriu rusesc”.

În plus, rețelele de telefonie mobilă nu funcționează nici în Crimeea, nici în Abhazia, iar cardurile bancare emise în afara acestor spații nu sunt recunoscute de bancomatele locale.

Sukumi

Deci pe drumul acela spre vila lui Stalin, despre care nu-mi imaginam că putea fi pustiu, puteam să rămân fără bani și fără acte. Din fericire, a apărut o mașină, chiar în timp ce hoțul mă pusese la pământ și aproape că pusese mâna pe bagajul meu, atât de prețios.

Poate că femeile sunt mai vulnerabile în situații dure, ca aceasta, dar, altminteri, eu am fost adesea răsfățată pe drumurile mele prin Asia Centrală sau prin Turcia. Mai ales de alte femei, dar nu numai, fiindcă nu doar eu am curiozități, ci și localnicii au față de mine.

Sunt deschiși și sociabili?
Da și acesta e un alt motiv pentru care merită să fii solitar în diverse peregrinări. În loc să stai de vorbă cu cineva pe care îl cunoști, îți petreci timpul cu localnici de tot felul, vrând-nevrând.

Sunt multe feluri prin care poți să-i cunoști pe cei din jurul tău. De pildă, în orașul Samsun, Turcia, am vrut să văd cea mai veche moschee din lemn, făcută fără cuie și nu găseam pe nimeni să-mi spună cum să ajung acolo, așa că m-am dus spre stația de autobuze interurbane în direcția pe care mi-o arăta harta, iar acolo am tot întrebat. O femeie m-a luat de mână și mi-a dat de înțeles că are ea grijă să ajung la destinație.

S-a purtat cu mine ca o mătușă și pe urmă mi-a povestit despre toată familia, fiecare ce mai face, cum e, mi-a arătat poze cu toți, mi-a dat să mănânc din plasa ei. Fără să știu turcește, înțelegeam cumva, tot ce îmi spunea. Oamenii de pe drum, mirosul lor, felul lor de a se apropia de tine, mirările lor, zâmbetele lor, toate acestea și multe altele te fac să înțelegi lumea mai bine.

În Iran nu ți-a fost teamă să călătorești singură?
Iranul este o țară cu oameni primitori, speciali, foarte frumoși și extrem de săritori, fie din curiozitate, fie pentru că așa sunt ei. În Tabriz, în apropiere de Azerbaijan, un student m-a urmărit o vreme și m-a întrebat dacă nu vreau să-mi fie ghid. L-am întrebat cât costă și mi-a spus: nimic. Studia engleza și era destul de conservator, îmi amintesc că l-am invitat la o înghețată pentru a mă revanșa și s-a simțit foarte stânjenit să fie cu mine acolo. Îl interesa, totuși, cum de suntem atât de libertini.

Care a fost cea mai periculoasă experiență din călătoriile tale?
Când am traversat Pamirul mergând dinspre Kîrgîstan spre Tajikistan. Între cele două țări există o șosea făcută de sovietici în anii 30, care, de altfel, traversează întreaga regiune a Asiei Centrale, trecând munții la altitudini de 4 000 de metri. Numai că nimeni nu a mai reparat acest drum de ani de zile.

M-a dus o mașină de teren până la Pasul Kyzylart aflat la vreo 4 300 de metri, acolo e una din granițele dintre cele două țări. Șoferul m-a lăsat în fața barierei, era 1 iunie 2014, ningea și bătea vântul atât de tare încât eu cu toată greutatea rucsacului mă clătinam, gata să fiu luată pe sus. După ce am fost lăsată să trec dincolo de barieră, m-am trezit înconjurată de toată garnizoana de acolo: erau soldați îmbrăcați în trening și încălțați în șlapi, mirosind a fum. Mă gândeam, încercând să nu mă arăt speriată, dacă ceva scapă de sub control, cine mă apără acolo?

Cu această poveste îți începi și jurnalul Singură pe Drumul Mătăsii. Și cum ai rezolvat până la urmă?
Am așteptat să văd care e șeful, pentru că nefiind în uniforme nu puteai ști. Șeful a venit însă imediat, el s-a ocupat de pașaport, a dat telefoane sau doar s-a prefăcut că o face. De aici din graniță până la primul sat erau vreo 60 de kilometri, calculasem că-i voi face pe jos în zece ore, dacă nu găsesc altă soluție.

Lângă baraca de control am văzut o mașină, cam hârbuită și l-am întrebat pe șef dacă nu mă duce mai departe. Mi-a cerut cred 100 de dolari, am negociat la jumătate și așa am detensionat într-un fel atmosfera.

Omul s-a îmbrăcat în uniformă și m-a dus cei 60 de kilometri. Acolo, pe malul lacului Karakul, la 4 000 de metri, am mâncat și unt de iac. Apoi, cu tot felul de complicații am găsit o altă mașină care să mă ducă mai departe, fiindcă în această parte a Tadjikistanului, statul nu prea are control.

În carte povestesc cât de complicat a fost drumul până în localitatea următoare, la Murghab, unde a doua zi, la prima oră m-a trezit cu bătăi puternice în ușă comandantul garnizoanei din Pamir.

Venise după bani?
Nu știu de ce venise. Nici eu nu i-am dat banii și nici el nu mi i-a cerut, pe moment i-am trântit ușa în nas, dar el a continuat să mă urmărească. Pe urmă, intrând în vorbă cu unii și cu alții, am găsit o altă mașină care mergea spre Vest, deși comandantul garnizoanei era tot cu ochii pe mine. Îmi era teamă de el, mai ales că nu știam ce vrea.

Se tem mai mult femeile decât bărbații în călătorii periculoase?
Nu știu, nu aș spune. Depinde de instinctul de conservare al fiecăruia. Dacă pregătești totul cât mai bine, riscul se micșorează, dar firește că nu poate fi eliminat. Uneori, pe drumurile mele, mi s-a părut că e un avantaj să fiu femeie. Primul volum l-am dedicat femeilor care m-au ajutat în călătoria mea, pentru că au fost foarte multe. Adesea ele mi-au dat siguranța care-mi lipsea.

În Asia Centrală, în Caucaz și în Turcia, am întânit mulți oameni minunați și mulți bărbați galanți. Pe de altă parte, experiențele mai puțin plăcute, unele chiar violente, prin care am trecut la Odessa, în Crimeea, pe drumul minunat dintre Pamir și Hinducuși, pe șoseaua care merge de la Mariupol la Harcov, chiar dacă nu mă descurajează, mă fac să spun că adesea o femeie are mai multe motive să se teamă decât un bărbat.

Yenikale

Aceste călătorii sunt și o formă de reculegere?
Nu, fiindcă n-am avut neapărat parte de drumuri tihnite. E posibil, dacă ești atent nu doar la ce e în jur, ci și la ce se întâmplă cu tine, să descoperi lucruri noi în ceea ce te privește, vulnerabilități, frici bine camuflate, temeri. În primele două-trei săptămâni din călătoria mea pe Drumul Mătăsii (n.r.- drumul antic între China și Europa) am avut niște insomnii cumplite, care cred că au durat până când am recunoscut față de mine că mi-e frică

Cât timp ai stat plecată? Ai o limită, ajungi la o formă de extenuare după un anumit timp?
Trei luni, uneori aș sta mai mult, alteori abia aștept să mă întorc. Cele două drumuri despre care am vorbit, în jurul Mării Negre și pe Drumul Mătăsii, au fost destul de obositoare. Am ținut de fiecare dată un blog pentru Radio Europa Liberă, așa că aproape seară de seară scriam un text. Totul era foarte intens și abia aveam timp să dorm.

Este jurnalul de călătorie o afacere? Îți ajung banii din vânzări să plănuiești o următoare aventură despre care să scrii?
Cărțile s-au vândut foarte bine, sunt bestseller-uri la Humanitas, însă în România un scriitor nu câștigă atât de mult din cărți. Îți ajung banii pentru două-trei săptămâni, dar nu pentru mai mult.