prizonieri la baschet
Călătorii

Latura umană a deținuților bolnavi mental

Închisoarea asta a devenit cea mai mare facilitate care furnizează îngrijiri bolnavilor mintal din SUA.
IG
translated by Irina Gache
22.1.19

Închisoarea Cook County din Chicago, Illinois, se întinde pe o suprafață de 388 de mii de metri pătrați și este una dintre cele mai mari facilități pre-detenție din SUA. Majoritatea prizonierilor (în jur de opt mii) își așteaptă procesul aici. Conform Departamentului de Sănătate Mintală, aproximativ o treime dintre prizonieri sunt bolnavi mintal.

Între 2009 și 2012, Illinois a tăiat 113,7 milioane de dolari alocați sănătății mintale, iar asta a dus la închiderea a două facilități de tratare în regim de internare și șase clinici psihiatrice din Chicago. În aceeași perioadă, s-a înregistrat o creștere de 19 procente a vizitelor la camera de urgență a pacienților cu crize psihice, conform Alianței Naționale de Sănătate Mintală (NAMI). În loc să primească tratament specializat, bolnavii mintal din Chicago, condamnați pentru infracțiuni, sunt tratați în spatele gratiilor, iar Închisoarea Cook County, prin extensie, a devenit cel mai mare furnizor de îngrijiri pentru bolnavi mintal din Statele Unite.

La finalul lui 2015, fotografa Lili Kobielski a început să viziteze prizonierii din închisoarea Cook County și să documenteze stările deținuților care trăiesc cu boli mintale. Noua sa carte, I Refuse for the Devil to Take My Soul: Inside Cook County Jail, este o examinare puternică a intersecției între sărăcie, sănătate mintală, încarcerare în masă și rasă.

Kobielski a vorbit recent cu VICE despre importanța amplificării vocilor unora dintre cei mai vulnerabili cetățeni ai Americii.

1547763538474-_61A3503_1

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

VICE: Ce te-a inspirat să fotografiezi prizonierii de la Închisoarea Cook County?
Kobielski: Totul a început cu un telefon pentru Narratively, care colabora cu Vera Institute of Justice, în căutarea unor subiecte despre închisoare. Așa am dat peste Închisoarea Cook County. Pe site-ul lor, au afișat ce procentaj de oameni dintre cei arestați sunt bolnavi mintal, pentru că este o mare problemă acolo.

Sănătatea mintală i-a afectat pe oamenii dragi mie și e ceva de care îmi pasă. Închisoarea Cook County e specială pentru că asistenții sociali verifică fiecare nou deținut de boli mintale. Îi separă de populația generală: cei psihotici și bolnavi mintal sever sunt duși la Cermak, aripa de spitalizare. Mai este și o întreagă divizie numită Division Two, pentru oamenii cu boli mintale de severitate medie, care momentan este peste capacitatea maximă.

Publicitate

Division Two este un loc mai bun pentru trai. Nu sunt celule. E în stil cămin, cu spațiu deschis și cu paturi suprapuse. Fiecare persoană de acolo este în diverse programe cu mai mulți terapeuți, doctori și doctoranzi în asistență socială care încearcă să-i ajute să primească terapie, tratament și medicamentație.

1547763576392-_61A3503_4

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

Cum ți-a fost asigurat accesul la deținuți?
Tom Dart, șeriful de la Închisoarea Cook County, respectă Vera Institute, iar asta mi-a oferit accesul pe care, altfel, nu l-aș fi avut. Am avut mereu pe cineva de la oficiul de presă cu mine, dar a durat ceva până mi-au permis să intervievez oameni fără gardieni de față. A fost un proces de încredere și odată ce s-au obișnuit cu mine, mi-au permis să o fac. Nu m-am simțit inconfortabil și nici nu m-am temut pentru siguranța mea.

Prima oară când am fost acolo, au selectat prizonierii cu care aveam voie să vorbesc, dar după ce au văzut primele fotografii, s-au simțit mai confortabil. După aceea, mă duceau în divizii de 50 până la o sută de persoane și le spuneau: „Ea e fotografa. Vrea să vă ia un interviu și să vă facă poze. Cine vrea să participe?”. De obicei, 90 la sută dintre cei prezenți în cameră voiau să participe.

I-am fotografiat doar pe cei care și-au dat consimțământul. Nu am pozat niciodată pe nimeni dacă nu știa că era fotografiat/ă. Nu am vorbit cu ei despre cazurile în derulare, la cererea avocaților. Sunt acolo, deci nu au fost condamnați pentru nimic; în majoritatea cazurilor, nici măcar nu au văzut un judecător.

1547763604422-_61A3503_9

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

Cum ai conceptualizat povestea pe care ai vrut să o spui?
Cel mai important element a fost să aud poveștile chiar de la ei. Fiecare interviu este o transcriere directă a ceea ce am discutat când i-am înregistrat. I-am rugat pe toți să-și spună povestea așa cum doreau să fie zisă, să vorbească despre copilăria, experiența, viața și sănătatea lor mintală – orice voiau să spună lumii. Am vrut să fie o multitudine de voci care-și expuneau poveștile cu propriile cuvinte.

Poți să-mi descrii o zi obișnuită de muncă?
Fotografiam și luam interviuri de la nouă la cinci, în funcție de ce disponibilitate avea oficiul de presă. Prima lucrare pe care am făcut-o a durat două săptămâni, în jur de 40 de ore de muncă pe săptămână. Veneam acolo, cunoașteam oamenii și făceam interviuri și sesiuni foto una după alta. Încercam să prind cât mai multe. Bineînțeles, timpul nu pare îndeajuns niciodată.

Publicitate

Am încercat să fiu deschisă, respectuoasă și să ascult. Nu prea am regizat. Nici măcar nu am pus prea multe întrebări în interviuri. Oamenii încarcerați au un program foarte rigid; li se spune ce să facă și cum să fie în fiecare zi, deci am decis să nu fac la fel și să-i las să dețină controlul propriei reprezentări.

1547763693453-COOK-COUNTY

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

Ce te-a mișcat cel mai mult la poveștile auzite?
Indiferent dacă era vorba de bărbați sau de femei, povestea era aproape identică. Oamenii veneau din aceleași cartiere din Chicago, în special South Side. Au trăit în sărăcie, cu un singur părinte sau în grija asistenților sociali și au avut parte de traume și abuzuri timpurii, de lipsa oportunităților și de violența din cartier.

Aproape toți bărbații erau implicați în găști. Aveau mame singure și frați și nu-și puteau ține lumina aprinsă. „Când aveam 11 ani voiam să fiu bărbat, așa că am intrat într-o bandă pentru că voiam să o ajut pe mama.” Așa începe. Sunt arestați la 13 ani și ajung în sistemul de justiție penală. Asta e povestea pe care am auzit-o la nesfărșit. Niciunul dintre ei nu era criminal în serie sau vreun psihopat.

Femeile aveau o poveste similară, dar în general ele erau mult mai autodistructive cu droguri și alcool. Multe erau prostituate. La mijlocul proiectului am născut. Când am început să lucrez cu femeile, să le aud poveștile, am aflat că aproape toate aveau copii și familii. Asta chiar m-a emoționat.

Au fost zile când, la final, vocea și mâna îmi tremurau, pentru că era foarte intens. Toți cu care am vorbit au ajuns în carte, pentru că toți au fost foarte deschiși și generoși cu poveștile lor de viață, adesea foarte dificile.

1547763721200-_61A3503_8

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

Cum ai evitat clișeele în munca ta?
Fiecare sesiune foto a fost o colaborare. Fiecare persoană și-a regizat singură sesiunea foto. Încercam să mă îndepărtez de stilul de fotografie cu încarcerări, la fel și de propria perspectivă, de care nu poți scăpa. Am fotografiat aproape tot cu bliț ca să neutralizez lumina din incintă și să arate mai mult ca o ședință foto individuală.

Unii au avut adevărate viziuni și m-au îndrumat ei. A fost grozav! Alții erau mai timizi, așa că făceam câteva sugestii și apoi porneam de acolo. De obicei păreau surprinși că le ceream asta, dar într-un mod pozitiv.

1547763738255-Theresa

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

Care sunt provocările prin care treceau prizonierii și pe care le-ai observat?
Este aproape imposibil să evadezi. Am vorbit cu mai multe persoane în vârstă care au pierdut șirul propriilor arestări. Devine un stil de viață și face mult rău comunității. Este vorba despre familii fracturate și copii care cresc fără părinți, crezând că aia este singura cale. Să fii în închisoare e traumatizant și atunci când vorbesc cu terapeuții și asistenții sociali zic: „Să fii închis aici este cel mai contra-terapeutic lucru pe care îl poți face”. Trauma și stresul constante fac mai mult rău.

Problema apare când oamenii primesc tratament în închisoare și încep să se simtă mai bine până sunt eliberați. Apoi nu prea au parte de sprijin în comunitate. E greu să primească medicația, pentru că multe clinici sunt închise și așa se formează un cerc vicios. Cineva nu-și ia medicamentele, doarme pe o bancă în parc sau fură un suc – de obicei este vorba de un nivel de infracțiune minor – și ajunge înapoi la închisoare. Unii dintre gardieni vorbesc la per tu cu deținuții pentru că tot revenind acolo au ajuns să-i cunoască. Îi știau pe câțiva care făceau o infracțiune minoră ca să se întoarcă și să-și primească tratamentul în închisoare, pentru că nu știau de unde altundeva să-l ia.

Cele 113 milioane „economisite” au fost cheltuite complet. Illinois a cheltuit 131 de milioane de dolari pentru înghesuirea bolnavilor mintal în închisoare. Este o politică cumplită. Nu are sens în niciun fel, nu este decât rasism sistemic și menținerea oamenilor la sărăcie. Eu am privilegiul că sunt educată, cu un sprijin familial puternic, dar dacă faci o greșeală și nu ai pe nimeni care să te prindă, asta se întâmplă. Aș putea fi și eu așa.

1547763759925-Untitled-3

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

1547763897670-_61A3503_2

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

1547763926519-Collage_Fotor

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

1547763855408-_61A3503_7

Foto de Lili Kobielski, via powerHouse Books

Articolul a apărut inițial pe VICE US.