Cât de absurd este Brexitul chiar și pentru englezi

Dar apoi s-a complicat situația. La momentul publicării, Brexitul pare că încă se întâmplă – dar nimeni nu știe cum, când sau în ce capacitate s-ar putea să aibă loc. Pare că alunecă din ce în ce mai departe printre degetele celor care l-au creat, cu fiecare vot eșuat, seara târziu.

Ruperea curată și aprigă pe care au cerut-o atâția s-a dovedit a fi murdară și dificilă; o avalanșă de blocaje în trafic, dispariția fructelor, secetă de medicamente și coșmaruri cu pașapoarte. Dar pentru grupul care nu vrea să recunoască înfrângerea, astfel de prețuri merită plătite.

„Chiar vreți să faceți asta?”, țipă instituțiile de bun simț, precum miliardarii legați și cu căluș în gură, care le spun răpitorilor că nu e prea târziu să primească ajutor. Dar de vrut, „cei 17,4 milioane” o vor. Poate chiar din cauza acelor temeri de ridicol și înfrângere, poziționarea lor pare mai inflexibilă ca niciodată. Pe măsură ce faptele, cifrele și poveștile de groază se adună cu repeziciune, refuzul lor de a privi în urmă nu face decât ca totul să se intensifice. Nu doar că vor asta în continuare; o vor neverificată, nepasteurizată, încă în ambalajul de plastic.

Pentru oamenii ăștia, amenințarea unei întârzieri, a unui referendum sau a unui Brexit moale ca o balegă e o problemă mult mai mare decât băile la comun sau situația în care fântâna din grădină ar trebui înlocuită cu o cultură de cartofi. Teama că ciudații și molâii ar putea să câștige atârnă mult mai greu pentru ei decât impactul asupra stilului de viață. Pentru grupul pro-UE, e o hotărâre nebunească și ar trebui luată din mâinile oamenilor precum un scuter de la un pensionar.

Cât despre saboteurii, fricoșii și elitele care încearcă să le deturneze planurile pentru un retro-stat, aproape-majoritatea odinioară tăcută începe să simtă gustul deziluziei. Roata se întoarce încet, iar senzația aia de ignorare cronică e mai puternică decât oricând.

În timp ce Brexitul zburătăcește în direcții necunoscute, ne aflăm într-o situație în care cam orice rezultat oferă contingentului Leave exact ce vrea: un mare căcat. Indiferent dacă e cu acord, fără acord sau o confirmare a tot ce au crezut vreodată despre jegurile de la putere.

Rătăcește prin colțurile îndepărtate ale Facebook-ului - pe pagini precum Pro-Marea Britanie sau curul curului absolut al secțiunii de comentarii la un articol Daily Express despre contul de cheltuieli al lui Jean-Claude Juncker - sau uită-te la vox pop-uri de la știrile locale sau participă la întâlniri pe tema „Fă-te auzit despre Brexit” de prin sate de pe tot cuprinsul țării și o să dai de o sete feroce, improbabilă, de acțiune și anarhie. „Trebuie să ieșim în stradă și să-i scuturăm bine. Înainte să ne pierdem țara pentru totdeauna”, spune Bryan. „Vineri, 29 martie, toți șoferii de camioane și dube ar trebui să-și reducă viteza la 40 de kilometri/oră timp de două ore”, sugerează Cliff.

Sentimentele astea sunt palpabile de ceva vreme. Acum doar câteva luni conduceam pe autostrada M1 și m-am trezit în spatele unui camion pe care cineva scrisese în praf „HAI FĂRĂ ACORD” - un cântec debil care aclama o potențială catastrofă națională. Ce m-a frapat e că depășea cu mult retorica bătrână și obosită din al Doilea Război Mondial, conform căreia „o facem pentru băieți” și „săpăm pentru victorie”. Acum se dorea genul de haos pe care nu l-am mai văzut în țara asta de pe vremea când apăreau cei doi Ronnie la TV, iar oamenii care și-l doreau erau șoferii de autobuze, printre cei care vor fi cei mai afectați de orice formă de Brexit. În mod clar, ieșirea fără acord prezintă oportunitatea de a face parte dintr-un fel de dezastru național, ca și cum o să te simți cel mai viu la tine-n țară când aceasta se află cel mai aproape de moarte.

Mai mult ca orice, atitudinea asta nu trădează forța sentimentelor care înconjoară Brexitul, ci o predilecție stranie pentru haos și disconfort din sufletul națiunii, un complex dement, într-un mediu aparent cumințel.

Desigur, Brexitul e cel mai remarcabil debușeu pentru sentimentele astea, dar, sincer, e doar cel mai recent - și, poate, mai „real” - dintr-o serie de evenimente care au încercat să recâștige victoriile, tragediile și atrocitățile Marii Britanii, într-o luptă pentru menținerea unei identități naționale aflate sub amenințare.

Pe măsură ce al Doilea Război Mondial se șterge din memoria celor vii, noi continuăm să purtăm dezbateri aprinse despre violențele din secolul XX. Printre cele mai conflictuale de la ora actuală se numără Bătălia pentru Sufletul lui Winston Churchill, al cărui statut odinioară de neatacat, „Cel mai mare britanic”, a fost examinat mai mult ca niciodată în ultimii ani. Moștenirea marelui om a devenit un trofeu magic, atât pentru cei care caută să exploreze obiceiurile brutale ale Marii Britanii, cât și pentru cei care-l văd ca o divinitate națională. Având în vedere vremurile în care trăim, disputa asta s-a oprit abrupt, odată cu „invadarea spontană” a unei cafenele cu tematică Churchill din nordul Londrei, la începutul lui 2018.

Poate și mai sumbră și cu impact mult mai mare asupra politicii actuale e cearta recentă din jurul judecării soldaților implicați în Duminica Sângeroasă. Momentul în care situația devine în mod special problematică e acela în care, din amintirile mele despre perioadele de pace culturală, Duminica Sângeroasă chiar nu era de dezbătut. Spre deosebire de Churchill, care a fost apărat până-n pânzele albe ca un produs al timpurilor lui, evenimentele acelei zile au fost o atrocitate - o rușine pentru toată lumea, cu excepția celor de dreapta. Dar acum avem oficiali aleși care apără acțiunea trupelor, caută să îi absolve de pedeapsă și dezvoltă campanii de Facebook pentru a-i sprijini.

Pentru numele lui Dumnezeu, de ce suntem așa? Întrebarea de zece mii de lire. Pe de-o parte, clar există grupări care detestă ce-a ajuns țara asta; musulmani care citesc știrile, vânzători care-și țin magazinele deschise de Crăciun și fotbaliști cu tatuaje pe gât. Ăștia-s oamenii care se agață de chestii despre care susțin că sunt amintirile lor din copilărie despre o Mare Britanie mai bună, dar, cel mai probabil, astea sunt amintiri despre episoade din The Darling Buds of May.

Dar apoi cred că mai trebuie să luăm în calcul și motivele mai abstracte, insulare și personale; teama de schimbare și, ca atare, de moarte, rușinea de a nu fi luat parte la războiul părinților, educația ancorată în Imperiu, atașamentul față de trecut mai presus decât de prezent și o senzație generală de izolare alimentată de centralizare, neglijență, declin industrial, precum și de faptul că li se aduce constant aminte că ar fi putut lua decizii mai bune.

Dar realitatea rămâne că, sincer, astea nu sunt bătăliile lor. Vasta majoritate a celor care se implică în astfel de cauze - aduc în discuție Blitzkrieg-ul sau Operațiunea Market Garden cu orice ocazie - sunt, în termeni istorici, foarte detașați de ele. Din experiența mea, majoritatea celor care au trăit în mod direct al Doilea Război Mondial sunt fie foarte bătrâni, morți sau, de multe ori, au o abordare relativ politicoasă, aproape evazivă, asupra acelei experiențe.

Cei care-și fac treburile murdare pe rețelele sociale și afișează dovezi lingușitoare de gratitudine sunt de cele mai multe ori cei născuți anii 60 sau Generația X - oamenii care-au crescut cu aselenizări la televizor, The Beatles, pilula, celelalte pilule, Vietnam, The Clash și chiar și acid house. Și totuși, din cine știe ce motive, fetișează această mentalitate demult dispărută.

De fapt, mulți dintre acești oameni au prosperat datorită faptului că s-au născut în acea eră, bucurându-se de idei din ce în ce mai îndepărtate, cum ar fi o casă proprie, salariul disponibil după taxe, nașterea călătoritului internațional și relativa sănătate a planetei. E drept, rasismul, sexismul, drepturile LGBT și dietele erau mai nasoale când au crescut ei, dar nu astea sunt neapărat problemele cu care se luptă.

Ca să ajungi la valențele profunde ale mentalității, trebuie să te uiți la ceea ce am fost învățați, cu ce am crescut. Uită-te la credințele noastre din cele mai timpurii etape ale vieții și o să vezi că ceea ce bolborosește sub acest pământ verde și plăcut e o senzație că suntem o națiune de războinici; că cel mai aproape lucru de ideea de coeziune națională pe care l-am avut a fost atunci când ne bombardau de ne căcam pe noi; și că, esențialmente, ne descurcăm mult mai bine în situații de criză decât pe pace.

A crește în țara asta înseamnă să ți se spună constant că zilele de maximă glorie sunt orele cele mai sumbre, că eroii sportului nostru se descurcă cel mai bine când sunt încetiniți de focul inamicului, că cei mai mari lideri ai noștri au umblat prin orașe în ruine și le-au dat foc tuturor celor care le-au stat în cale. Ideile astea nu sunt întotdeauna dogma. Pot fi transmise în mii de feluri - întâmplător, sincer, ideologic, critic sau cu intenții de manipulare - dar sunt pietrele de temelie ale Modului Britanic de a Gândi. Iar acum ne afectează situația politică în feluri pe care nu le-am crezut niciodată posibile.

Poate că generația mea e ultima care să fi crescut cu ideile astea. Poată că lucrurile s-au schimbat, poate că nu. Dar lunga noastră obsesie națională cu „blocarea” înseamnă că o să trăim cu rămășițele acestor sentimente mulți ani de-acum înainte. Mai ales dacă cele 17,4 milioane nu primesc ce vor. Poate că ceea ce primim acum e ceea ce meritam și ce ne-am dorit dintotdeauna.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.