Tot ce trebuie să știi despre legăturile dintre atacul din Noua Zeelandă, extremismul balcanic și România

Numele lui Ștefan cel Mare apare scris deasupra trăgaciului.
16.3.19
Noua-zeelanda-atac
Screenshot via CBS News / YouTube

Imaginile, transmise în direct pe Facebook, păreau dintr-un joc first-person shooter. Se vedeau arma, victimele care cădeau și, uneori, mâinile ucigașului când schimba un încărcător sau alegea, din portbagajul mașinii, o altă armă. Pe fundal – zgomot de împușcături, strigăte, respirația asasinului, muzica de la boxele mașinii. Filmarea are un aer cumva ireal, îți vine greu să crezi că nu este un joc, ci că, în locul unor imagini generate de computer, ceea ce vezi sunt oameni adevărați. Un om aflat la câțiva metri. Țeava armei se îndreaptă către el. Vezi mișcarea armei, cauzată de recul. Vezi omul care cade. Într-un alt colț de lume cineva a murit.

În total, 49 de persoane au fost ucise în Christchurch, Noua Zeelandă, de Brenton Tarrant, un extremist australian de 28 de ani. Este cea mai mare crimă în masă de acest gen din istoria Noii Zeelande. Numărul mare de victime șochează chiar și într-o lume în care cu regularitate afli despre astfel de „mass shootings”, în principal din Statele Unite. Există însă o diferență față de crimele în masă de care auzi, care sunt comise, în general, de tipi instabili și alienați. Brenton Tarrant a ucis în numele unei ideologii în care credea și a căutat să atragă atenția asupra acestei ideologii printr-un act de terorism.

Ideile care l-au inspirat circulă de ani buni. Le găsești pe internet, pe tot felul de pagini și conturi obscure, le poți întâlni în grupuri și partide extremiste și marginale, dar le auzi chiar și în gura unor politicieni care au numeroși adepți și care, în unele ocazii, se află la putere.

Lista criminalului din Noua Zeelandă: cruciați, generali obscuri și ucigași neo-naziști

Vor apărea mai multe informații despre Brenton Tarrant în lunile care urmează, pe măsură ce procesul său va înainta și anchetatorii și experții de tot felul vor putea să construiască imagini mai detaliate. Pentru moment, avem două surse ca să îți faci o imagine despre terorist: inscripțiile de pe armele și încărcătoarele și manifestul pe care l-a publicat online înainte de atac.

Pe arme sunt scrise, cu vopsea albă, o sumedenie de nume și de date care au legătură cu conflicte derulate de-a lungul timpului între creștini și musulmani.

Inscripțiile apar în trei alfabete – latin, chirilic și georgian – și ar putea fi împărțite în trei mari categorii: generali sau conducători importanți ai armatelor creștine în confruntări cu forțe musulmane de-a lungul istoriei, generali sau conducători din Europa de Est și Balcani, și extremiști moderni.

În prima categorie îi ai, printre alții, pe Charles Martel, care a oprit înaintarea maură în Europa de Vest prin câștigarea bătăliei de la Poitiers (Tours). Apoi, e Pelagius (Pelayo) de Asturia, omul care a lansat Reconquista peninsulei iberice. A fost un proces văzut, la vremea respectivă, ca un fel de cruciadă. Dacă tot a venit vorba de războaie religioase, sunt și nume ca pe Bohemond I de Antiohia și Gaston al IV-lea de Berna, comandanți ai creștinilor în prima cruciadă. Tot în categoria asta intră și Davit Soslani și Davit Agmașenebeli, regi georgieni din secolele XII – XIII care s-au remarcat prin victoriile obținute împotriva forțelor musulmane. Pe listă mai sunt Marco Antonio Bragadin, general venețian care s-a luptat cu otomanii pentru Cipru, și Sebastiano Venier, conducătorul flotei creștine care a obținut, la Lepanto, victoria finală în calea expansiunii otomane în Mediterană, în 1571.

Alți doi amirali care apar pe armele și muniția lui Tarrant s-au remarcat atât în războaiele napoleniene, cât și în lupte împotriva imperiului otoman. E vorba de rusul Dmitri Seniavin și britanicul Edward Codrington. Primul a comandat flota rusă care a ocupat Dardanelele și, în acest fel, a blocat Constantinopol (Istanbul) în războiul din 1806 – 1812. Cel de-al doilea a condus forțele aliate în bătălia de la Navarino, unde a fost zdrobită flota turcă de la Mediterană. Tot în contextul războaielor anti-otomane este trecută și data bătăliei de la Viena, din 1683.

Printre extremiștii moderni care apar pe armele lui Tarrant sunt Josue Estebanez, un neo-nazist spaniol care a ucis, în 2007, un adolescent de 16 ani care milita împotriva fasciștilor, canadianul Alexandre Bissonnette, care, în ianuarie 2017, a împușcat mortal șase persoane la o moschee din Quebec, sau Luca Trani, extremistul italian care a rănit șase oameni în atac armat în Macerata în 2017.

Trei nume românești pe arme

A treia categorie este cea legată de estul Europei și de Balcani. De altfel, Brent Tarrant a fost în regiune – cel puțin în Bulgaria, România și Ungaria, dacă nu și în alte țări. În timp ce era în mașină, înaintea atacului, din boxe se auzea un cântec dedicat liderilor sârbilor bosniaci, Radovan Karadjic, un tip considerat responsabil de genocidul musulmanilor de la Srebrenica. În plus, în manifestul pe care l-a publicat, Tarrant spune că în Kosovo americanii s-au alăturat musulmanilor și au măcelărit „europeni creștini” care încercau să alunge ocupantul musulman.

Pe armele lui apar numele unor lideri militari din Muntenegru de care a auzit puțină lume, dar și cel al cneazului sârb Ștefan Lazar, care a murit în sângeroasa bătălie de la Kosovopolje, unde și-a pierdut viața și sultanul otoman Murad I. Mai sunt: ultimul țar bulgar înainte de transformarea țării în pașalâc turcesc, Constantin al II-lea Asen, generalul polonez Feliks Kazimierz Potocki, Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, împărat al Sfântului Imperiu Romano-German și conducător al cruciadei de la Nicopole, sau generalul maghiar Michael Szilagyi, care s-a luptat atât cu turcii, cât și pentru a-l aduce pe Matei Corvin la putere.

Pe scurt – o varză de personaje istorice obscure sau celebre, care au în comun participarea la războaie împotriva unor musulmani. De pe listă nu lipsesc nici românii: îi avem pe Șerban Cantacuzino (care mai mult și-a imaginat că li se opune turcilor, pe care i-a însoțit la asediul Vienei), Ștefan cel Mare și Iancu de Hunedoara. Cantacuzino a fost scris pe un încărcător, în timp ce ceilalți doi au avut numele scrise pe două arme diferite. Cel din urmă apare însă cu numele John Hunyadi.

Ucigașul din Christchurch a transpus, în oglindă, ideologia jihadistă

Tarrant a publicat și un manifest în care încearcă să își explice motivele și ideologia. Sunt câteva zeci de pagini în care se amestecă de toate: un auto-interviu, scrisori și un așa-numit document de strategie. În plus, sunt câteva dintre cele mai cunoscute poezii ale literaturii engleze. De exemplu, „Do not go gentle into that good night” a lui Dylan Thomas, care e parafrazată și în Ziua Independenței, filmul ăla de acum 20 și de ani în care extratereștrii invadau pământul. Apoi, „The Beginnings” a lui Rudyard Kipling și „Invictus” a lui William Ernest Henley.

Ultima n-a fost aleasă întâmplător. A servit și drept ultim cuvânt pentru autorul atacului de la Oklahoma City, din aprilie 1995, înainte de a fi executat. Atunci, a ucis aproape 200 de persoane și a rănit peste 800. Timothy McVeigh, tipul care a pus bomba, era un extremist alb, simpatizant al milițiilor americane anti-guvernamentale și al extremiștilor religioși creștini, care prin anii ’90 se pregăteau de lupta cu guvernul de la Washington și au fost implicați într-o serie de atacuri împotriva clinicilor și medicilor care făceau avorturi, a comunității LGBT și chiar a Jocurilor Olimpice de la Atlanta, din 1996.

Aplecarea asta spre poezie este una dintre ciudățenile teroriștilor, pentru că și extremiștii musulmani, gen Al Qaeda și Statul Islamic, în documentele pe care le publică, citează poezii – uneori chiar în deschidere – și folosesc tot felul de înflorituri și metafore. Ca să îți dau un singur exemplu, Tarrant a scris în manifestul lui că „zece lei fac cât o mie de oi”, când s-a referit la extremiștii care speră că îl vor imita.

Osama bin Laden scria, în chemarea sa la jihad împotriva Statelor Unite, că jihadiștii săi sunt „cavaleri, oameni în timp de pace, demoni în timp de război, lei în junglă”. Și dacă tot a venit vorba de cavaleri – și Tarrant se credea tot un fel de cavaler și a spus că a primit binecuvântarea Cavalerilor Templieri renăscuți pentru atacul lui.

Recursul la poezie nu este însă singurul lucru în comun între ideologia lui Brenton Tarrant și cea a altor extremiști: temele abordate, nemulțumirile exprimate, îndemnurile la acțiune etc. Toate sunt similare. Până și că recurge la terorism este justificat exact la fel. Pe de-o parte vrea să sperie, să-i forțeze pe non-europeni să fugă înapoi în țările lor, să-i oprească pe imigranții care vor să vină în Occident și să arate că niciun loc nu este sigur pentru ei. Acesta e, de altfel, motivul pentru care a optat pentru Noua Zeelandă – o țară izolată și mică. Pe de altă parte, Tarrant a scris că vrea să provoace cetățenilor o reacție care, la rândul său, să genereze o contrareacție a europenilor. Cu alte cuvinte – un război total.

Exact ce și-a propus și fondatorul Al Qaida din Iraq (organizația care s-a transformat, în timp, în Statul Islamic) Abu Musab al Zarqawi, când a lansat valuri de atacuri împotriva civililor musulmani șiiți.

Marea diferență este inamicul. În timp ce jihadiștii spun că sunt invadați și măcelăriți de creștini, Brenton Tarrant se plânge că musulmanii sunt cei care invadează teritoriile creștine și îi ucid pe locuitorii acestora. Ca jihadiștii, Tarrant afirmă că se răzbună. Tot ca ăia, este obsedat de istorie, așa că vrea să se răzbune, la grămadă, pentru cei uciși în atentatele teroriste din ultimii ani – iar aici o menționează și pe Ebba Akerlung o fetiță care și-a pierdut viața într-un atac terorist cu camion capcană comis la Stockholm. A mai susținut că o face pentru sutele de mii de europeni care au murit de-a lungul timpului în luptele cu puteri musulmane (d-aia și erau scrise toate numele alea pe arme), pentru europenii care au fost luați sclavi în ultima mie și ceva de ani de armate musulmane etc.

Idei neo-naziste și obsesia că musulmanii se reproduc mai mult

Militantismul musulman și atacurile teroriste nu reprezintă însă decât o problemă secundară pentru Tarrant. Marea lui problemă nu este că niște musulmani lansează atacuri teroriste, ci că între europeni trăiesc musulmani și alți non-europeni, iar aceștia au rate ale fertilității mult mai mari. Cuvântul „fertilitate” apare, de altfel, de 24 de ori în document. Cuvântul „alb” (asociat cu rasă, națiune etc.) apare de 43, „rasă” – de 36 – și „furie” (rage) de 27.

Titlul manifestului este o trimitere directă la obsesia că non-albii vor ajunge să domine teritoriile europene: „the great replacement” („marea înlocuire”). Tarrant spune că printre declanșatoarele finale, care l-au făcut să decidă să organizeze atacul, a fost imaginea Parisului multi-etnic.

Manifestul reprezintă un amestec de idei, majoritatea din zona de dreapta, iar sursa primară a lui Tarrant este internetul pe care îl consideră a fi „singurul loc în care poți găsi adevărul”.

Am recunoscut, de pildă, dintre narațiunile sprijinite de fake news și legate de eforturile Rusiei de a destabiliza Occidentul, tema sexuală. Imigranții nu doar că sunt un pericol pentru că alterează cultura și rasa europeană, dar pe deasupra mai și violează femeile din Europa.

Din zona discursurilor extremei drepte și ale unor populiști gen Viktor Orban și Donald Trump apare ura împotriva societății civile (ONG-urile ar fi direct implicate în genocidul europenilor), a diversității și asimilării, a democrației – care nu poate să ofere o soluție – sau a mișcării ANTIFA (gratulată cu „anti-white scum”). Populismul este bun, iar piețele capitaliste globale sunt inamicul.

Nici nu trebuie să fi studiat fenomenul în profunzime ca să recunoști teme care au început să fie vehiculate și în România. De exemplu, ONG-urile (sorosiste) vor să destabilizeze, migranții reprezintă o amenințare, corporațiile sunt malefice, democrațiile liberale sunt depășite și trebuie înlocuite cu regimuri mai autoritare.

Tarrant a susținut că nu este nazist, însă se contrazice prin înșiruirea numelor celor care l-au influențat. Figura istorică cu care se identifică cel mai tare este Oswald Mosley, lider și fondator al Uniunii Britanice a Fasciștilor în perioada interbelică. Eroul său e Anders Behring Breivik, norvegianul care a măcelărit 77 de persoane în două atacuri care au avut loc pe 22 iulie 2011.

Tarrant a mai spus și că a citit ce-a scris Dylan Roof, extremistul american care a împușcat mortal nouă negri într-un atac asupra unei biserici din Charleston, în iunie 2015. S-a definit drept „partizan/luptător pentru libertate/etno-soldat”, la fel ca o întreagă pleiadă de ucigași în masă pe care îi înșiruie: Luca Traini, Anton Lundin Pettersson, suedezul care a intrat cu o sabie într-o școală aflată într-un cartier cu mulți imigranți din orașul Trollhättan, sau Darren Osborne, care a rănit și ucis mai multe persoane cu duba la Londra în 2017, într-un atac care îi viza pe musulmani.

Brenton Tarrant nu a arătat vreo remușcare pentru că a omorât 49 de oameni nevinovați: când a fost prezentat instanței a rânjit și a făcut semnul OK. Și în manifestul pe care l-a scris înainte de atac a spus că singurul lui regret este că nu va reuși să omoare suficienți oameni.

Nebunia lui Brenton Tarrant devine și mai clară când spune că nu se așteaptă să fie eliberat vreodată din pușcărie, dar crede că, într-o bună zi, va primi premiul Nobel pentru Pace. Aici tipul se identifică cu Nelson Mandela care a petrecut zeci de ani în închisoare pentru terorism – evident însă că diferența este una de la cer la pământ.

Finalul manifestului amintește de păgânismul și mesianismul naziștilor: „I will see you in Valhalla. Europa Rises”. Româna nu are un cuvânt potrivit pentru a descrie senzația pe care ți-o lasă propozițiile astea. Engleza, da: chilling.

Editor: Răzvan Băltărețu