Cum circulau știrile false și manipularea în timpul Revoluției

Lucian-Vasile Szabo e, printre altele, scriitor, jurnalist și lector în Departamentul de Filosofie şi Științe ale Comunicării la Facultatea de Științe Politice ale Universității de Vest din Timișoara (UVT). Analizează comunicarea de când se știe. A fost redactor-șef la „Timișoara”, unul dintre primele ziare libere postdecembriste și a rămas în presa locală până în 2012.

El descrie momentul ‘89 în mass-media românească drept „o culme a comunicării mediatice”. Precum menționează în cartea din 2013 „Sindromul Timișoara 1989: Adevăr şi imaginar”:

Ultimul său volum se numește „Mass-media timișoreană în Revoluție și după”. Discuția cu el a fost fundamentată și pe ce-a afirmat public Parchetul Militar. Ar fi fost trei tentative de asasinare a soților Ceaușescu, nu a existat vid de putere și, cel mai important, din seara zilei de 22 decembrie 1989 s-a „declanșat şi executat o diversiune militară”.

L-am rugat pe lector să-mi explice cum a evoluat peisajul informațional în aceste trei decenii. Am luat-o invers cronologic și am înțeles cum a ajuns mass-media străină să circule prin lume o poză cu falsele cadavre ale protestatarilor de-atunci, dar și de ce au revenit în viața publică manipulări de cea mai joasă speță.

VICE: De ce a devenit fake news un concept atât de des folosit în 2016-2017?
Lucian-Vasile Szabo: În primul rând, trebuie să înțelegem ce presupune. Dacă în domeniul serviciilor de spionaj, informația se numește intelligence, în domeniul jurnalistic, ea este news. Pe lângă ea, avem și partea de fake. Poate însemna atât fals, cât și contrafăcut. Ori, când vorbim de fake news în domeniul jurnalistic, avem un lucru.

În domeniul relațiilor publice, denigrarea adversarului politic prin orice mijloace, inclusiv prin fake news și propagandă e un lucru banal. Așadar, valul acesta provenit din SUA nu este un lucru surprinzător, în contextul alegerilor lor prezidențiale de anul trecut. Propaganda e informație contrafăcută cu un anumit scop, în timp ce știrile false pot apărea și din neglijența jurnalistului.

Care e scopul lor?
Inducerea în eroare e un lucru specific uman și e foarte răspândită. Unii o fac pentru că le place să mintă. La nivel micro societal, poate fi doar ca să se dea mari. La nivel de stat, unii pot spune „avem bombă nucleară”. Și atunci ceilalți se sperie.

Spuneți-mi despre „Cioloș, fiul lui Soros ”, care aproape că-i un exemplu de manual, când vine vorba de manipulare.
Este, dar este un subiect reluat. Conspirația cu Soros este veche, atât în România, cât și în restul țărilor central și est-europene. El și-a făcut simțită prezența încă din 1990 în aceste țări, prin fundațiile sale. Însă atunci nu a existat așa o reacție împotriva sa. Populația acelor țări era săracă și abrutizată, așa că guvernele l-au lăsat să finanțeze diferite proiecte și nu și-au dat seama ce l-au lăsat să facă. Spre exemplu, România a beneficiat foarte repede de internet.

E o tehnică veche în imagologie. Creăm dușmanul, îi dăm un chip și ne ducem împotriva lui. Nu contează că el în realitate nu face aceste lucruri. Sau că nu există statul paralel. Avansăm aceste asocieri, precum ai dat tu exemplul cu Soros și Cioloș, și ele vor prinde la un electorat cu studii medii sau mai sărăcuț, care va fi prins în plasa asta imagologică. Noi nu credem, dar ceilalți cred.

Mergem înapoi în timp. Care a fost cea mai întunecată perioadă în presa românească post-decembristă?
Cea din timpul guvernării Năstase. Atunci, presa s-a diminuat ca impact și a pierdut foarte mult. Iar, după criza economică, lucrurile nu au mai revenit la normal nici în prezent.

În perioada imediat de după Revoluție, cum stăteam cu știrile false?
Ar trebui să începem cu ce era imediat înainte de 1989. Atunci, exista Radioteleviziunea Română. Existau doar două canale, cu program de câteva ore pe zi. Eram student pe-atunci, și după-masa se lua și lumina, și căldura. Țin minte că stăteam în amfiteatru pe-ntuneric, cu profesorul în mijlocul nostru, și era o lume pe care eu sper să n-o prindeți. Toate ziarele erau subordonate partidului și dădeau doar știri legate de cultul personalității lui Ceaușescu.

OK, presă liberă nu aveam. Dar cum au relatat corespondenții străini Revoluția?
Posibilitățile tehnice erau foarte limitate. Ei au reușit să intre în țară abia pe 22 decembrie la ora 13, deci după decolarea lui Ceaușescu cu elicopterul, la ora 12.06. Dar singurul mod în care puteau transmite știrea era să dea telefon. Fotografiile și imaginile video se transmiteau foarte greu, iar textele se puteau trimite instant doar prin telex.

Și-atunci cum s-au transmis informațiile în afara țării?
Ăsta e un subiect delicat. Un prim traseu era prin Consulatul Republicii Iugoslave la Timișoara. Cetățenii duceau informații la consulat. Mai mult, angajații consulatului au ieșit în stradă și au cules informații literalmente pe pielea lor, precum viceconsulul rănit de gloanțe, pe 23. Dar de prin 20, legăturile telefonice erau căzute, căci totul trecea atunci prin centrală. Așa că s-au transmis prin ambasada iugoslavă de la București, sau prin turiști care făceau micul trafic, la graniță. Dar și alte ambasade și-au trimis la Timișoara oameni.

Așa se explică că pe 16 a apărut la Biserica Reformată un atașat cultural al SUA și o reprezentantă a Marii Britanii, de care nu puteai să te legi. Adjunctul șefului securității statului din Timiș, Tinu Radu, povestește la un moment dat că a intrat în legătură cu ei, iar despre reprezentanta britanică zicea că e urâtă. Aceasta era problema lui.

Care au fost cele mai importante momente informaționale din timpul Revoluției?
Perioada dintre miercuri și vineri (20-22 decembrie 1989). Erau două zile de libertate, de speranță și teamă, foarte rar întâlnite în viață. Știam că armata poate oricând ieși din cazarme și face praf totul. Asta pentru că oamenii ocupaseră opera. Din toate cercetările pe care le-am făcut în toți acești ani, am ajuns la concluzia că oamenii lui Ceaușescu de-aici (securiști, armată, politicieni, etc.) îi ziceau altceva.

Minimizau importanța evenimentelor. Și atunci Ceaușescu a plecat în vizita din Iran, iar Elena luase decizia să se tragă în populație, iar morții să fie luați și transportați în București, pentru a fi incinerați.

Povestiți-mi despre poza cu cadavrele găsite la Cimitirul Săracilor, despre care jurnaliștii străini credeau că sunt ale revoluționarilor.
După cum spuneam, pe 17 s-a tras în oameni. Iar familiile îndoliate s-au pus să-i caute pe cei 50-60 de morți. Unii erau în spital, răniți, iar restul morți și dispăruți. Iar pe 22, înainte de fuga lui Ceaușescu, oamenii s-au dus să sape în Cimitirul Săracilor.

Au fost scoase niște cadavre de oameni ai străzii sau persoane neidentificate, îngropate de Primărie. S-a presupus că sunt victimele. Iar pe la ora 14, când au ajuns primii jurnaliști străini în Timișoara, i-au dus acolo. Și-atunci s-a creat acel fake news. Asta pentru că ăștia s-au lăsat impresionați și n-au verificat datele respective înainte. Dar asta n-a făcut-o presa românească, ci cea străină, inclusiv Washington Post și The New York Times.

Zilele trecute, procurorul militar Marian Lazăr a declarat că nu a existat un vid de putere și că a existat o diversiune militară.
Mai important e că oamenii s-au ridicat și că au doborât un regim comunist. Asta cu vidul de putere e o nouă temă pe care Parchetul o face de ani de zile, pentru a nu se ocupa de cel mai important lucru: cine anume a avut armament și a tras atunci în oameni. Iar teoria loviturii de stat nu este treaba acestei instituții.

Cine va stabili dacă a fost sau nu o lovitură de stat?
Asta va fi, probabil, una dintre enigmele istoriei, la fel ca Revoluția din 1848. N-am lămurit foarte multe lucruri din trecut. Iar asta n-are relevanță, fără probe. În revoluții, așa se întâmplă, se înlătură sistemul. Iar sistemul comunist a fost înlocuit. Pe de altă parte, e adevărat că nici democratizarea nu s-a produs rapid și radical, iar oamenii din vechiul sistem au rămas în funcții publice. Iar povestea cu simulatoarele care redau sunete de foc de armă se știa încă de prin 25 decembrie ‘89.

Repet, însă. Cel mai important e că militarii, pompierii și securiștii de-atunci au acționat ca o forță represivă, iar în București și Timișoara au murit oameni. Aceste persoane ar trebui identificate și trimise în judecată. Asta-i treaba Parchetului Militar.