Publicitate
Film

Black Mirror e obsedat de suferința persoanelor de culoare

Black Museum e primul episod care se referă direct la problema rasială. Dar oare îi face dreptate?

de Lindsey Addawoo; translated by Oana Maria Zaharia
10 Ianuarie 2018, 5:00am

Imagini din arhiva Netflix

ATENȚIE: Spoilere!

E foarte clar că Black Mirror e unul dintre cele mai magnetice thrillere SF pe care le avem în momentul de față.

Ajuns la sezonul patru, serialul explorează totul, de la răzbunarea obsedaților de tehnologie în „USS Callister”, la suferința mamelor superprotectoare („ArkAngel”) și până la destinele simulate ale iubiților („Hang the DJ”). Dar episodul final, „Black Museum”, e cel mai puternic.

Ne agităm imediat pe scaun în timp ce Nish (jucată de Letitia Wright din Black Panther) se plimbă prin Muzeul Negru al lui Rolo Haynes. O fată de culoare care se plimbă într-un muzeu al groazei gol, în mijlocul deșertului? Oare ce ar putea merge prost?

Se întâlnește cu Haynes în persoană, care o conduce într-un tur al casei ororilor pe care a înființat-o chiar el. Împreună cu Nish, suntem ghidați printre exponate tot mai ilegale și imorale: o pălărie neurologică aproape BDSM, prin care un doctor obține plăcere sexuală simțind durerea pacienților săi, un dispozitiv neurologic care extrage conștiința unei persoane din corp și îi permite să trăiască în mintea altcuiva și, în cele din urmă, o hologramă digitală a unui bărbat de culoare închis într-o celulă.

Aflăm că e vorba de Clayton Leigh, un presupus criminal condamnat la moarte pe nedrept, a cărui conștiință a rămas pe veci în eternitatea digitală. Aflăm povestea lui: când Haynes lucra ca expert în tehnologie medicinală, l-a vizitat pe Clay în închisoare și i-a oferit o cale de a scăpa de execuție prin imortalizarea digitală a esenței lui într-o hologramă permanentă. Ca să fie sigur că acceptă, i-a oferit, pentru asta, bani pentru familia lui. Clay devine principala atracție din muzeul lui Haynes și o grămadă de albi bolnavi la cap (printre care se strecoară și un asiatic oarecare) vin cu autocarele ca să tragă mânerul electric și să-l execute pe Leigh.

Asta e ultima picătură pentru Nish, care dezvăluie că e fiica lui Clay și că a venit aici cu scopul să-l distrugă pe Haynes împreună cu proiectul lui malefic.

Nish vorbește despre protestele care au avut loc după condamnarea nedreaptă a lui Clay și susține că muzeul ar fi fost închis demult dacă n-ar fi fost finanțat de câțiva rasiști maniaci. Apoi îl condamnă pe Haynes la o viață de electrocutare veșnică prin închiderea conștiinței lui Haynes în cea virtuală a lui Clay, după care își ia rămas bun.

Nish incendiază muzeul și aflăm că mama ei, și ea moartă, trăiește tot în mintea lui Nish.

Nish e dovada vie că nu toate eroinele poartă mantie și reflectă suferința tăcută pe care o poartă toate persoanele de culoare, în special femeile. Ni se cere adesea să ne îngropăm rănile emoționale adânc în minte, inimă și suflet și nu ni se permite aproape niciodată luxul siguranței cerebrale. Trăim cu teama constantă de a-i pierde pe cei dragi; fiii noștri, fiicele noastre, tații și frații noștri sunt foarte des condamnați sau uciși pe nedrept.

Din cauza situației socio-economice, de multe ori suntem neglijați pe plan medical și nu primim tratamentul de care avem nevoie pentru o sănătate fizică și mintală mai bună. Avem de două ori mai multe șanse să fim anxioși sau depresivi și o rată de mortalitate mult mai mare în caz că ne îmbolnăvim de cancer la sân.

Trebuie să ne tăinuim secretele emoționale. Ni se cere să ne neglijăm sentimentele ca nu cumva să-i lezăm pe albi. Nu avem dreptul la tot spectrul de emoții în viața de zi cu zi, nici măcar când avem toate motivele să fim furioși.

Răzbunarea lui Nish nu e doar justificată, ci și binemeritată.

În acest univers paralel, personajul lui Nish a apărut în perioada în care Erica Garner, în vârstă de 27 de ani, fiica lui Eric Garner care a fost ucis de poliție în 2014, a decedat în urma unui infarct, la câteva luni după ce a născut. Erica a devenit activistă după moartea tatălui ei și s-a confruntat cu nedreptăți enorme atât din partea statului, cât și din partea surselor media rasiste.

„Black Museum” ne pune față în față și cu alte realități sumbre din trecut precum experimentele ginecologice făcute pe sclavele de culoare, experimentul cu sifilis de la Tuskegee din anii 1930, sterilizarea forțată a amerindiencelor în 1970 și multe altele.

Tocmai aceste povești de groază reale fac episodul și mai sinistru.

În trecut, personajele radicalizate din Black Mirror (și multe alte seriale britanice) erau aproape ignorate și îi permiteau publicului să interpreteze singur problema rasială. Serialul Skins abia face referire la diferențele legate de religie și rasă. Rasa e ignorată aproape total în drama supranaturală Misfits, până în punctul în care pare nefiresc când Nathan recunoaște că Curtis e o persoană de culoare.

Dar e greu să nu vezi referințele biblice în episoade precum „White Bear”, în care Victoria, o femeie de culoare, își pierde memoria constant după ce participă la uciderea unui copil, ca apoi să fie plimbată pe străzi într-un marș al rușinii.

E greu să închizi ochii la căderea nervoasă a lui Bing din „Fifteen Million Merits”, în care Bing (Daniel Kaluuya) face parte dintr-o instituție simulată bazată pe sclavie, care le cere membrilor societății să meargă pe biciclete imobile ca să producă electricitate și să câștige merite. În lupta împotriva sistemului care i-a obligat iubita să facă pornografie, Bing sparge ecranul cu pumnul, ascunde un ciob de sticlă, câștigă merite și reușește să ajungă la emisiunea urmărită de toată lumea, unde amenință că se va sinucide. Dar protestul lui e deturnat și transformat într-o parodie când gazdele emisiunii îl felicită pentru autenticitate și îi oferă o mică emisiune săptămânală.

La fel ca „Black Museum”, e un episod dureros despre cum cei slabi nu au nicio șansă în fața sistemului. La fel ca Bing, Clay nu are prea multe opțiuni – fie alege să participe la un proiect științific inuman și să moară la figurat, fie alege să nu participe la proiect și să moară de mâna sistemului care oricum nedreptățește persoanele de culoare.

Ambele episoade profită de persoanele marginalizate care își doresc o viață mai bună. În „Fifteen Million Merits”, lucrurile sunt cât se poate de clare: durerea lui Bing nu e luată în serios și e considerată doar un factor de divertisment, la fel ca și cea a lui Clay din „Black Museum”.

În ambele cazuri, personajele sunt păstrate în viață, dar reduse la statutul de surse de profit.
Dar „Black Museum” e primul episod care se referă direct la problema rasială. Oare îi face dreptate?

Oricât de progresiste sunt metodele distopice din fiecare episod, vechiul mesaj rămâne ironic de demodat: că durerea, traumele și corpurile persoanelor de culoare au scopul de a distra publicul. Cumva, e o monetizare a durerii persoanelor de culoare.

Episoadele mai sus menționate sunt concentrate pe suferința de a fi oprimat de un sistem care face bani din durerea persoanelor de culoare. Le distrug mintea, păstrează corpul și își bat joc de acest spectacol al durerii. Nu le lasă victimelor decât opțiunea de a participa la acest spectacol până când nu mai rămâne nimic din ele.

Nu poți să nu compari aceste episoade cu actuala noastră cultură desensibilizată în care internetul e plin de videoclipuri în care persoane de culoare sunt asasinate. Aceste nedreptăți rasiste sunt atât de răspândite încât și lumea noastră pare simulată. Troy Anthony Davis. Eric Garner. Sandra Bland. Tamir Rice. Mike Brown. Trayvon Martin. Lista e nesfârșită.

„Black Museum” a apărut, de asemenea, într-o perioadă în care afroturismul a prins aripi. Filmele SF au fost utilizate din vremuri istorice pentru a critica regimurile distopice, iar acum, filmele afrofuturiste precum Black Panther și videoclipurile precum „Family Feud” explorează idei și mai subtile. Filmele precum Get Out, al lui Jordan Peele, care explorează nuanțele experimentelor pe corpurile persoanelor de culoare pentru progresul rasei albe sunt doar începutul.

Dar fie că suntem romanțați pentru performanțele noastre sexuale, idolatrizați pentru simțul artistic sau demonizați și închiși, „Black Museum” e un episod despre încarcerarea mintală. Poate că cel mai tare doare efectul acestui homicid cvadruplu: execuția nedreaptă a lui Clay de către stat, conștiința lui torturată etern, supradoza soției lui și anihilarea minții lui. Abia își poate recunoaște propria fiică după atâta suferință. Și cine îl poate învinui pentru asta?

Totuși, există o rază de speranță spre finalul episodului. Faptul că soția lui Clay trăiește în conștiința lui Nish e un mesaj puternic în lupta pentru libertatea minții persoanelor de culoare. Pentru un serial care pare obsedat de suferința persoanelor de culoare, Black Mirror a făcut un pas subtil în direcția potrivită.

Urmărește-o pe Lindsey Addawoo pe Twitter.

Tagged:
Albi
black mirror
seriale
distopie
suferinta
rasism
problema rasiala