FYI.

This story is over 5 years old.

Fashion

M-am îmbrăcat ca o idioată la Săptămâna Modei din Londra, ca să văd cât de ușor e să impresionezi bloggerii de fashion

Ce să zic, mi-a fost rușine mie de rușinea bloggerilor de fashion.
19.9.14

Oricine are un smartphone și o pereche de șosete poate fi blogger de fashion. Pune-ți niște haine, fă-ți poză în ele, încarc-o pe Instagram și apoi postează o fotografie cu unghii colorate pastel sau o sticlă de suc de aloe vera. Ai reușit! Ești, practic, Susie Bubble!

Dacă vrei să faci treaba ca lumea până la capăt, poți organiza un concurs în care oferi gratis un lipgloss la zece dolari și numaidecât ajungi la opt mii de followeri pe Twitter și te alegi și cu o reclamă plătită pe site.

Publicitate

Ca să ai un blog de fashion, nu trebuie decât să te fotografiezi cu iPhone-ul în oglindă. Mai greu e să-ți răspândești fotografiile și pe alte site-uri decât al tău. Din fericire, oamenii din lumea modei sunt instabili. Atâta timp cât nu ești îmbrăcat ca un manechin din vitrina unui magazin de la piață, o să se uite la tine să se asigure că nu porți ceva complet respingător, cum ar fi o fustă neagră cu pantofi bleumarin. După logica asta, dacă ești îmbrăcat ca un idiot notoriu, un blogger de fashion o să-ți dea cu siguranță atenție.

Înainte de Săptămâna Modei din Londra, mi-am propus o provocare: să cheltui nu mai mult de zece lire pe zi pe cele mai idioate ținute – câte una pentru fiecare zi – ca să văd dacă le pot atrage atenția oamenilor pasionați de modă. Bineînțeles, Săptămâna Modei e cea mai mare adunare a bloggerilor de fashion din Marea Britanie, deci oricum ai de trei ori mai mari șanse să fii fotografiat decât într-o zi normală.

Am plecat la vânătoare de ținute vineri dimineața, împreună cu Henry, fotograful. Din păcate, nici hainele din cele mai ieftine magazine nu erau atât de ieftine pe cât credeam, dar am reușit să cheltui bugetul zilei pe o jachetă Liverpool falsă, niște tocuri de culoarea vaniliei și câteva șosete tâmpite de bărbați.

Dar după ce am ajuns pe strada cu magazine indiene cu produse contrafăcute, ni s-a schimbat norocul. Am găsit o grămadă de prostioare, brățări de plastic, bindi, toate la prețuri de nimic. Și când zic nimic, mă refer la jumătate de liră.

După ce am ales un material argintiu lucios și niște blană sintetică roz și mov, am cam rămas fără bani, așa că ne-am uitat prin tomberoane, poate găseam ceva gratis. Din fericire, oamenii își aruncă imediat ochelarii în culori neon fisurați sau ceasurile cu alarmă care nu mai prea funcționează, așa că le-am băgat în plasă.

Pe acoperișul lui Henry, cu vântul în blăniță, arătam mai rău decât arătasem vreodată în viața mea. Ca un monstruleț de pluș la o petrecere rave pentru boboci.

Am ajuns la locul faptei și atmosfera era exact cum îmi imaginasem: piarițe entuziasmate, turiști europeni care căscau gura și o grămadă de oameni bine îmbrăcați care se prefăceau că-și verifică telefoanele și ridicau privirea de câte ori se apropia cineva cu un aparat foto DSLR.

În timp ce mă plimbam de colo-colo, s-au apropiat de mine câțiva fotografi. „Ești bloggeriță?" m-au întrebat. „Da", am mințit.

Publicitate

Unii m-au întrebat de unde mi-am luat hainele. Le-am spus că majoritatea hainelor erau Vivienne Westwood vintage, pentru că e singurul designer pe care-l știu și care mi-a venit în minte. Toți au dat din cap entuziaști, iar un tip a zis: „Da, îmi amintesc geanta asta. A fost tare la vremea ei."

N-aș fi crezut niciodată că minunatul meu colier improvizat va primi atâta atenție. Toată lumea voia să știe de unde l-am cumpărat și majoritatea au fost impresionați când le-am spus că l-am confecționat singură.

„Ciudată mai e industria modei", mi-am zis, în timp ce cineva îmi înmâna o „apă de frumusețe" care conținea colagen. Am luat o gură. Nu m-am simțit mai frumoasă, dar mi-a făcut spumă în gură.

Am fost încântată de rezultatele primei zile; oamenii mă luau în serios, deși purtam o șosetă de golf până la genunchi și aveam la gât un ceas deșteptător. Dar știam că pot mai mult de atât.

Luni dimineață (am sărit peste sâmbătă și duminică, pentru că alea sunt pentru dormit și evitat centrul Londrei), nu aveam accesorii inventate care să sară-n ochi – doar șosete foarte lungi, pantaloni foarte scurți și un tricou vechi de fotbal.

Dar mă uitasem pe niște bloguri de fashion și învățasem să pozez cu încredere. Nu trebuia decât să înclin capul, să zâmbesc șmecherește și să-mi rezem mâna de ceva.

A funcționat brici imediat ce am ajuns.

Ăștia doi se setaseră pe șosetele mele și probabil nici nu observaseră cele două pete frumoase care le decorau.

În majoritatea timpului cât am ars-o pe acolo, m-am simțit ca o aristocrată a modei. M-au abordat de două ori mai mulți oameni – probabil pentru că ținuta nu era la fel de varză ca aia de ieri (chiar am văzut gagici îmbrăcate așa în anumite locuri) – iar când am ajuns la birou, toată lumea mi-a zis că arăt cool, ceea ce nu se întâmplă niciodată.

În ultima zi, am ales să fiu stilată. Gata cu tricourile sportive, marți aveam să fiu prințesa modei. Am crezut că mănușa neagră fără pereche va fi cool în lumea modei, dar mi-am dat seama (când am ajuns la Săptămâna Modei) că probabil nu e cool în nicio lume.

Henry mi-a sugerat că ar merge un ruj negru, dar cum nu mai aveam deloc buget, am folosit eyeliner.

De cum am ajuns, o piariță pentru un mare lanț de frizerii de lux m-a luat deoparte. Treizeci de minute mai târziu, am ieșit din experiența mea de VIP cu o plăsuță pline de produse pentru păr și cu părul vopsit temporar dubios.

Am început să mă plimb pe pavaj.

E clar că părul în multe culori și mantiile argintii sunt pe val în perioada asta – toți fotografii au sărit pe mine ca lupii. Singurele momente mai dificile au fost când lumea îmi cerea adresa blogului meu de fashion. Am încercat să-i învârt, să-i ocolesc, i-am rugat să mă taguiască pur și simplu cu contul meu de Instagram.

În clipa asta, în timp ce un bărbat se apropiase de fața mea să-mi facă un portret, un băiat în mantie de piele care trecea pe lângă noi mi-a strigat că sunt o „proastă închipuită". Nu mi s-a părut prea corect. Deja nu mai eram demult închipuită – aveam vreo treizeci de fotografi în jur. Eram un icon fashion pe bune.

Mă întreb dacă chiar li se părea că arăt bine sau doar se prefăceau că îmi înțeleg stilul?

Oricare ar fi răspunsul la această întrebare importantă, un lucru știu sigur: experiența a fost de o auto-indulgență grețoasă. Dar și distractivă. Nu e de mirare că atâta lume vrea să intre.

Bineînțeles, pentru cei mai mulți e doar o fațadă pentru propria validare, ca să-și păcălească followerii de pe Instagram că ei primesc regulat plăsuțe cu produse de lux pentru corp și păr. În orice caz, mi-am dat seama că nu e chiar atât de ușor să păcălești lumea precum credeam. Am neglijat unele lucruri, cum ar fi să-mi încropesc un blog real și să-mi construiesc o bază de fani și m-am concentrat doar pe perfecționarea feței de nenorocită șmecheră și superficială în speranța că cineva îmi va face fotografii. Dar dintre toate fotografiile care mi s-au făcut, n-am găsit niciuna pe blogurile de modă la care speram. Se pare că oamenii care se ocupă de bloguri de modă de succes de mai mult de opt ani au o politică editorială foarte strictă și nu includ pe blog toate „proastele închipuite".

Publicitate

Deci ce am învățat despre lumea blogurilor de fashion? Că e o activitate la fel ca oricare alta. Dacă ai încredere în tine, poți fi oricine îți dorești.

@hannahrosewens / henrygorse.tumblr.com

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre modă:

Internetul dictează moda străzii sau e invers?
Moda japoneză
Premieră în România: Artă și modă într-o biserică
Săptămâna modei în Dubai pare cel mai groaznic show de pe planetă