Confesiuni e o serie de eseuri despre experiențe personale și probleme intime, dintre care multe au fost ținute ascunse mult timp. Prin împărtășirea acestor povești, încercăm să ne explorăm sănătatea mentală fără prejudecăți, în speranța că va deveni o povară mai ușoară. În plus, oricât de ciudate sau unice pot fi aceste experiențe, cineva tot va rezona cu ele – iar asta ne amintește că nu suntem singuri.
Într-o după amiază însorită din august 2015, mâncam cartofi prăjiți în Bentleigh, Australia, în timp ce vorbeam la telefon cu cel mai bun prieten al meu, Paul. Plănuiam să ieșim în noaptea respectivă, să bem șampanie și să mâncăm fructe de mare pe faleză. A fost ultima convorbire telefonică a lui Paul.
Videos by VICE
Pe atunci eram un membru de rang înalt în clubul de motocicliști Mongols. În lumea aceea haotică, drogurile erau combustibilul, iar petrecerile nu aveau limită. Îmi amintesc că am vizitat-o pe bunica la spital în noaptea aceea, pentru că avusese un atac cerebral. În timp ce beam un milkshake cu ciocolată pe holul spitalului, am primit un mesaj pe Facebook care mă anunța că se întâmplase ceva acasă la Paul. Strada lui era plină de mașini de poliție și casa era înconjurată de bandă de delimitare.
Apoi mi-a sunat telefonul. Era vărul meu care a urlat că Paul murise. Viața i se încheiase la vârsta de 24 de ani. Părinții lui îl găsiseră acasă într-o baltă de sânge. Poliția a zis că a fost împușcat în ochi și a murit instant. Ce s-a întâmplat? Încă nu știm. Nu-mi amintesc cum am scăpat paharul cu milkshake din mână.
Când primești o astfel de veste, te lovește o amorțeală. Șocul se comportă ca o explozie și îți scoate din corp toate celelalte emoții. În filme, lumea se oprește într-o liniște de mormânt. Dar în viața mea, totul a părut deodată că e făcut din sticlă și se poate sfărâma în orice clipă.
În următoarele luni, n-am făcut decât să-mi amorțesc emoțiile cu Oxycontin. Clubul s-a asigurat că am mereu pe cineva în preajmă. Ideea de a fi singur cu mine mă înnebunea. Aveam coșmaruri care îmi sugeau toată energia. Paradoxul care s-a creat a fost că moartea prietenului meu m-a obligat să mă trezesc.
Mi-a luat șase luni ca să caut ajutor. Cercul meu de prieteni era compus din dealeri de droguri, foști deținuți și membri din bande de infractori. Mă obișnuisem să gândesc că toți bărbații trebuie să îndure o viață grea.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o doctorul a fost: „Ai vorbit vreodată cu cineva despre problemele astea?”. Răspunsul a fost nu, pentru că dacă aș fi vorbit despre problemele mele emoționale, mi-ar fi scăzut statutul în lumea super agresivă în care mă învârteam. Cei din jurul meu evitau aceste probleme prin consum de droguri.
După două consultații, psihiatrul mi-a zis că sufeream de tulburare bipolară și sindrom de stres post-traumatic (SSPT). Mi-a fost greu să vorbesc despre pierderea prietenului meu și despre un abuz fizic pe care l-am suferit în copilărie. A fost agonizant să transform amintiri reprimate în cuvinte. Mă simțeam ca și cum uitasem să vorbesc.
Până la urmă mi s-a prescris Prozac și Seroquel și am fost trimis la un psiholog. Dar am renunțat să mai merg la terapie după câteva ședințe, pentru că nu mă înțelegeam cu psihologul. Medicamentele îmi ușurau totuși durerea fizică pentru că mă deconectau de gânduri. Partea nasoală era că mă simțeam confuz, eram cu libidoul la zero și nu reușeam să mă concentrez. Un prieten de-ai mei urma același tratament și părea să se simtă bine, dar eu am hotărât să renunț la el pentru că efectele secundare depășeau beneficiile.
Am vrut să iau viața de la capăt, dar am realizat că pentru asta trebuia să mă despart de oamenii și de mediul care mă sufocau. M-am îndepărtat de cercul de prieteni și am părăsit clubul din aceleași motive. Dar evadarea din lumea interlopă era doar un pretext. De fapt fugeam de moartea lui Paul și încercam să mă disociez de trecut. Am renunțat la telefonul criptat, mi-am șters conturile de social media și m-am întors la facultate.
Într-o zi, pe când citeam despre sindromul stresului post-traumatic, am descoperit că mai multe universități fac experimente cu psilocibina ca potențial tratament pentru SSPT și depresie. Îmi amintesc că într-o noapte am consumat o „doză șamanică” și m-am uitat la Tron și a fost prima oară când am plâns din copilărie încoace. Simțeam că mintea îmi era inundată de culori. Toată experiența a fost un imbold energizant de care sistemul meu avea nevoie.
Am început să iau o doză foarte mică, de trei ori pe săptămână, și, pentru prima oară de la moartea lui Paul, am început să mă simt din nou întreg. În anul următor nu m-am mai bazat pe ciuperci. M-am apucat de box. Am realizat în scurt timp că structura și rutina erau instrumente care mă ajutau să nu cad.
Trei ani mai târziu, un alt prieten a fost împușcat în fața casei unchiului meu, în cadrul unui război între găștile de motocicliști. Am simțit iar că sunt pe marginea prăpastiei. Știu că m-am gândit că ar fi putut fi fratele meu mai mic, vărul meu sau chiar eu în locul lui. Am realizat că nu doar cei care o pățesc suferă, ci toți cei care îi iubesc.
Când vezi la televizor o mamă care îi roagă pe criminali să-și recunoască fapta, sau un tată care se străduiește să organizeze înmormântarea copilului său sau un fiu care strânge mâna unor oameni care îi transmit condoleanțe, nu se poate să nu te atingă. Toată șmecheria cade atunci când arunci prima lopată de țărână peste sicriului unui tânăr de douăzeci de ani care a fost ucis.
Durerea m-a lovit în valuri neașteptate. Când stăteam la coadă la cafea sau în timpul unei ședințe la muncă sau când ascultam muzică la radio. În unele nopți îmi pierdeam controlul total și făceam planuri ucigașe. În altele, mă încuiam în cameră și refuzam să vorbesc cu toată lumea.
Până la urmă, un prieten mi-a sugerat să merg la psihanaliză, ca să vorbesc despre tot ce mă bântuia. La prima ședință, psihanalistul purta o jachetă militară verde și bocanci Doc Martens. Avea un aspect punk care mi-a dat încredere că m-ar putea înțelege. Când am început să-i povestesc despre schimburile de făcuri și violențele din trecutul meu, m-am confruntat cu trista realitate de a spune în sfârșit adevărul despre lumea în care trăisem. Psihanaliza m-a ajutat sa scot la suprafață niște probleme din subconștient care îmi încețoșau percepția asupra lumii. Am fost obligat să mă confrunt cu sentimente de regret și vinovăție.
Deși știm să vorbim, uneori nu știm cum să spunem lucrurile. Am învățat repede că felul în care ne exprimăm cele mai întunecate amintiri ne dezvăluie relația pe care o avem cu evenimentele din trecut. Tendința mea de a evita problemele mi-a devenit clară ca lumina zilei prin felul în care vorbeam despre moartea prietenilor mei: în propoziții scurte și mereu dispus să schimb subiectul.
Când mi-am auzit vocea răsunând în cameră, m-am confruntat cu problemele mele într-o cu totul altă lumină. Vorbind, am reușit să ilustrez felul în care problemele mele îmi defineau starea emoțională.
Oamenii spun mereu că e bine să vorbești când treci printr-o criză emoțională sau te simți trist. Dar lumea interlopă m-a învățat să ascund mereu cărțile de adversari. Psihanaliza m-a ajutat să realizez că scopul, atunci când vorbești cu cineva, nu e să-ți împărtășești trauma cu respectiva persoană. Vorbitul ăsta e ca o oglindă pentru ce se petrece în capul tău, dar într-un limbaj pe care îl poți înțelege.
Psihanaliza e scumpă și am redus numărul ședințelor între timp, dar am descoperit că și scrisul mă ajută în același fel. Scriu într-un caiet orice gând îmi apare în minte, orice eveniment care mă tulbură, orice anxietate, orice gând negru sau orice lucru drăguț pe care l-am făcut într-o zi – apoi le citesc până când înțeleg de ce mă simt așa și arunc foaia la gunoi. Poate că nu funcționează pentru toată lumea. Fiecare dansează altfel cu propriii demoni.
Eu am scăpat de trecut și am găsit pacea. Am voie să intru în baruri și cluburi care le interzic accesul motocicliștilor. Pot mânca la restaurant fără să stau cu spatele la perete, de teamă să nu mă atace cineva. Pot posta ce vreau pe social media, fără să mă tem că stric reputația unui grup. Și pot scrie despre alții care încă sunt în situația asta, ca să le arăt că există și o altă lume și, cu puțin ajutor, poți redescoperi speranța.
Articolul a apărut inițial pe VICE AU.