Viciile Ceaușeștilor: de la șeptică la pișat pe stridii și sex

România lui Ceaușescu era o țară cenușie și săracă, cu alimentare în care pe rafturi tronau, de obicei, borcane cu sfeclă murată și creveți vietnamezi și apartamente ținute mai mult în frig și în întuneric. Tovarășul și tovarășa făceau pe modeștii, se plimbau, ca toată lumea, cu Dacia, el umbla cu bască, iar ea purta basma și erau prea puțini cunoscătorii care să realizeze calitatea – și prețul – hainelor de pe ei. La Revoluție, când televiziunea a intrat în casa lui Ceaușescu din Primăverii și am văzut budele aurite, mi-am făcut o idee despre cum trăiau, cu adevărat, cei doi și ăia din jurul lor. Recent am citit și două cărți, ale unor foști apropiați ai Ceaușeștilor, și am văzut cât de departe mergeau excesele regimului.

Spionul Ion Mihai Pacepa a fost unul dintre ștabii regimului – consilier personal al lui Ceaușescu, general-locotenent, director-adjunct al Direcției de Informații Externe etc. În 1978 a întins-o în SUA și a dat peste cap tot spionajul românesc, iar „trădarea" i s-a iertat foarte greu – condamnarea la moarte a fost anulată doar în 1999, la zece ani după Revoluție, și a mai fost nevoie de încă vreo 14 ani pentru a fi reabilitat.

În State, Pacepa a scris Orizonturi Roșii (eu am citit ediția scoasă, în 2010, de Humanitas). M-a încercat o senzație de greață fizică, generată de revoltă și dezgust, atunci când mi-a picat pentru prima dată în mână. Pe alocuri pare un scenariu prost de film hollywoodian cu spioni, plin de exagerări și întâmplări neverosimile, dar descoperi în ea uriașa prăpastie care se căsca între traiul de zi cu zi al nostru, al „viermilor", cum ne numea Ceaușeasca, și luxul strident în care se lăfăiau cuplul dictatorial și eșaloanele 1 și 2 ale nomenclaturii!

Lumea lor era una în care desfătările Occidentului nu mai erau deloc supuse oprobiului și în care „să ai" și „să acumulezi" deveniseră principii de viață. Bude aurite, un parc auto plin de limuzine Mercedes, coupe-uri Audi, Cadillac și Rolls-Royce, ba chiar și un iaht pe care Elenei i se pusese pata într-o vizită făcută regelui Hussein al Iordaniei; bijuterii și țoale de la cele mai mari case de modă din lume, blănuri peste blănuri, pantofi și poșete din piele de crocodil împodobeau silueta osoasă a parvenitei Lenuța care dăduse de gustul traiului la capitală.

Propagandistul Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu" pentru felul disprețuitor și dur de a lucra cu subordonații, cărora – povestește Pacepa – când le dădea un ordin le zicea „Fă doar ce-ți spun. Eu sunt Dumnezeul tău", a fost comparat cu Goebbels pentru rolul pe care l-a jucat în propaganda despre Ceaușescu, căruia, de asemenea, i-a scris o mare parte din discursuri. Vladimir Tismăneanu scria despre el că „Nimeni nu a justificat mai insidios cultul personalității lui Ceaușescu decât Popescu. A fost megafonul acestui cult, legitimatorul său necondiționat." Spre deosebire de Pacepa, Popescu „Dumnezeu" i-a rămas credincios lui Ceaușescu până la sfârșit, însă după Revoluție s-a apucat să dea din casă; mie mi-a căzut în mână o carte-interviu, Am fost și cioplitor de himere(Editura Expres). Popescu prezintă regimul într-o lumină mult mai bună decât Pacepa, dar chiar și citindu-l pe el îți dai seama că România acelor ani era moșia Ceaușeștilor și a șmecherilor din jur, cărora li se cuvenea totul.

Coada era o adevărată instituție în vremea lui Ceaușescu, iar „ce se dă?" devenise formulă de salut. Fugeai repede acasă și mai chemai cel puțin un membru al familiei, ca să iei cât mai mult din mezelurile de soia pline de apă. Se dădea doar un sfert de pachet de unt de om! Pentru că eram copil și nu cunoșteam altă realitate decât cea în care trăiam, nu mi se părea anormal să nu se găsească mâncare decât la rație și să luăm pâinea pe cartelă, deși nu era război. Am mâncat pentru prima dată banane abia în 90, la 12 ani!

Ștabii nu aveau probleme de genul ăsta. Își afișau statutul cu țigări americane și whisky scoțian, nelipsit de pe mese la chermezele lor. Ministrul de externe, Ștefan Andrei, i se lăuda lui Pacepa că, la un chef, a avut „somon afumat de la Londra, homari de la Paris, miel la grătar de la Atena, friptură Kobe de la Tokyo, cantalupi de la Istanbul, banane și portocale de la Tel Aviv și Sacher torte de la Viena".

O grădină a la Versailles, cu labirinturi, alei cu statui și fântâni arteziene, împrejmuia Clubul Conducerii MAI dotat cu terenuri de tenis și volei, grajduri cu cai, poligon de tragere - unde Nicu Ceaușescu obișnuia să spună că e mai amuzant să bei whisky și să tragi cu pistolul decât să regulezi – restaurant și sală de cinema în care chelneri cu mănuși albe de mătase și garoafe roșii la rever serveau câte 20 de feluri de mâncare, între care caviar rusesc, pateu de ficat de gâscă și fructe glasate. Generali îmbibați cu alcool pipăiau ospătărițele și le băgau mâna pe sub fuste, iar totul se termina într-o beție generală:

În timpul ăsta, la restaurantele destinate vulgului, nu găseai aproape nimic în meniu, iar de 23 august și 26 ianuarie (ziua de naștere a întâiului fiu al țării) poporul se bucura pentru mici și bere românească.

Ceaușescu nu își desmințea originile simple și sănătoase. El prefera la mese feluri tradiționale ca sarmale în foi de viță, ardei umpluți, saramură de caras, scovergi, caș, porumb fiert, cozonac, floricele, își amintește Dumitru Popescu „Dumnezeu". Bea Galbenă de Odobești și se matolea foarte repede. Chefurile durau ore întregi, iar lui Ceaușescu îi plăcea să se audă și ținea, pe un ton tot mai șovăielnic pe măsură ce se goleau paharele, prelegeri interminabile despre politica internă și internațională.

Invitații, de obicei miniștri și cei de la vârful Partidului, stăteau cu morcovul în cur la petrecerile și mesele cu Ceaușeștii, pentru că dictatorul nu scăpa niciun prilej de a le freca ridichea și de a-i critica. Îi plăceau și popicele și voleiul, unde juca mereu la plasă și o lăsa în jos, trișând. Când nu făcea pe sportivul, jocul lui preferat era șeptică și era în stare să învârtă cărțile cu orele, dar se credea deștept și se băga și la șah. Bineînțeles că juca mediocru și se oftica atunci când pierdea; Popescu povestește cum și-a furat-o, fără drept de apel, de la un consilier al lui care era maestru de șah. Când tipul și-a dat seama, în drum către casă, că îl bătuse de-l rupsese pe Ceaușescu, s-a căcat pe el de frică; de altfel, ulterior a fost mazilit.

Marea pasiune a lui Ceaușescu (după putere și Lenuța) era vânătoarea. Făcea adevărate masacre printre porcii mistreți, urșii și căpriorii aduși în bătaia puștii de gonaci sau ademeniți cu mâncare până sub balconul vilei din care Ceaușescu trăgea.

Un platou cu pate de trufe îl aștepta într-o zi de vineri pe Pacepa, la Elena în birou, unde venise să îi raporteze cu cine se mai fut nevestele de nomenclaturiști. Asculta cu voluptate și comenta porcos înregistrările în care nefericitele oftau sub bărbații pe care securiștii li-i vârau în pat și care trebuia să aibă, neapărat, puli mari: „S-o văd culcată în pielea goală sub omul tău! Mișcând din fundul ei grozav până la orgasm!", reproduce Pacepa un dialog cu Savanta care pare desprins din Sandra Brown.

Pe Elena o interesa, în special, Violeta Andrei, soția ministrului de externe Ștefan Andrei, o actriță frumoasă cu chip de bibelou, pe care o ura visceral:

Să zicem că voyeurismul ăsta îl poți încadra la o pasiune pentru porn cu amatori, până la urmă și tu te-ai mai uitat la așa ceva, însă dacă ne luăm după Pacepa, la Elena deja era o chestie patologică, pentru că o interesa chiar și viața sexuală a propriilor copii.

Elenei nu îi plăcea, însă, doar să asculte. Pacepa povestește despre o discuție pe care a avut-o cu Ceaușeștii într-un beci, în timp ce el bea Galbenă de Odobești, iar ea șampanie Cordon Rouge:

N-o să te pun, acum, să faci un exercițiu de imaginație și să-ți închipui o partidă toridă de sex între Ceaușești însă, pentru orice eventualitate, bagă o felie de lămâie, să îți taie puțin greața.

Cel mai vizibil dintre copiii Ceaușeștilor a fost ăla micu, Nicu. Zoe o irita pe mă-sa cu iubiții pe care și-i alegea, Valentin își dezamăgise părinții refuzând politica și luând de nevastă fiica unui fost rival al lui Ceaușescu, așa că Nicu era cel în care își puseseră speranța și pe care-l pregăteau ca moștenitor. În epocă circulau o grămadă de zvonuri despre Nicu – că ar fi omorât oameni, călcându-i, beat, cu mașina, că viola femei – iar Pacepa îl descrie ca pe un bețiv zurbagiu, care la chefuri pipăia nevestele demnitarilor de față cu aceștia și le promitea amicilor săi că o să-i facă miniștri „când babacu' o să dea ortu' popii și babaca o să crape".

La cheful pe care l-a dat Ștefan Andrei când a fost numit ministru de externe, Pacepa, care a ajuns mai târziu, își amintește că l-a găsit pe Nicu beat mort, turnând whisky în urechile unui comesean. A cerut apoi stridii:

Pun acum în oglindă imaginea aceasta, de beizadea răzgâiată și bețivă, care viola chelnerițe și pipăia nevestele de nomenclaturiști chiar sub ochii soților, cu cea a lui Nicu Ceaușescu din anii 90, în închisoare, palid, slab și bolnav, cu privire de șobolan ieșit la lumină, și îmi e greu să cred că e vorba de una și aceeași persoană!

Cum la fel de greu îmi este să leg fotografiile, în diferite ipostaze, ale Ceaușeștilor care aveau țara la picioare și cărora li se citea pe chip beția puterii, cu cele din 25 decembrie 1989, ea cu batic pe cap, el cu căciulă neagră de astrahan, livizi de frică înainte de a fi împușcați și convinși că poporul îi iubește și că au fost trădați.

Mai citește despre Ceaușescu:
Ciubucurile lui Ceașcă Ai vota cu Ceaușescu? De ziua lui Ceaușescu toți comuniștii devin poeți