Cum am ajuns să sufăr de OCD

Mama mea suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD). Boala asta o face să se teamă de contaminare: o declanşează orice lucru murdar sau prăfuit, în special nisipul. Nu se atinge de obiectele pe care le consideră „murdare", iar pe cele pe care le consideră „OK" le curăţă constant.

Când eram mică, a trebuit să fac tot felul de lucruri ca să o scap pe mama de temerile ei. Experţii numesc asta „comportament catalizator." Comportamentul meu catalizator consta din tot felul de acţiuni, de la deschisul uşilor aşa încât mama să nu fie nevoită să îşi spele mâinile din nou (uşile erau murdare), până la explicaţiile pe care trebuia să i le dau casieriţei confuze de la supermarket, care nu înţelegea de ce nu trebuia ca vreun produs cumpărat de noi să atingă banda rulantă de la casă (banda rulantă era murdară).

Când mama avea o stare de-a dreptul nasoală, trebuia să mă dezbrac de tot în faţa uşii, după ce veneam de la şcoală, şi să-mi pun hainele în sacoşe de plastic separate, precum probele de la locul unei crime, şi să le duc la curăţătorie în fiecare zi, ceea ce costa o tonă de bani.

Totul era murdar.

OCD-ul ei a avut un impact destul de mare asupra vieţii mele. Prietenilor mei (murdari) nu le era permis să vină în vizită, niciodată. Am fost descurajată să practic vreun sport (afară era murdar). N-am fost niciodată în vacanţă la mare din cauza nisipului. Ştiu mai bine decât oricine altcineva cât de frustrant e OCD-ul. Aşa că, după cum era de aşteptat, am dezvoltat şi eu tulburarea asta, ceea ce e şi mai frustrant.

OCD-ul meu nu e atât de sever precum al mamei mele şi nu se concentrează pe curăţenie. Eu am numere „OK" (precum cinci şi şapte) şi trebuie să-mi desfăşor viaţa în multiplii lor. Cinci înghiţituri dintr-o felie de pizza, urmate de şapte gâturi de Cola, urmate de încă cinci înghiţituri de pizza. Dacă se întâmplă să calculez greşit, mă panichez şi încep să număr de la început, în timp ce lovesc uşor masa cu al cincilea deget de la mâna dreaptă ca să îmi răscumpăr greşeala. Dacă e vreo parte bună în toată treaba asta, e că înmulţirile astea pe care le fac în minte cu cinci şi şapte m-au făcut să fiu destul de bună la calcule mintale.

Din fericire, în urma terapiei cognitiv comportamentale, în special a sesiunilor de Prevenire a Expunerii şi Răspunsului (PER), am reuşit să ţin sub control tulburarea. Sunt în dificultate doar atunci când sunt stresată, când sunt sub presiune la muncă sau pe plan personal , şi încep din nou să număr. Crede-mă, atunci când eşti stresat, ultimul lucru de care ai nevoie e să te ridici de cinci ori din pat la miezul nopţii ca să atingi uşa de şapte ori. Dr Jim Bolton, medic psihiatru, mi-a explicat că „o treime din cazurile de OCD sunt declanşate de stres."

Un alt factor este şi caracterul genetic al tulburării. Conform acestui studiu, OCD-ul este ereditar. Acelaşi studiu arată că 40% dintre persoanele cu OCD au o rudă apropiată care suferă de aceeaşi tulburare. În timp ce procentajul celor care suferă de OCD este undeva între 1% şi 2,5% în rândul populaţiei generale, dacă aruncăm o privire la rudele celor care suferă de OCD, observăm că procentajul urcă undeva la 12%. Asta înseamnă că, teoretic, ai de şase ori mai multe şanse să suferi de OCD dacă o rudă de-a ta suferă de OCD.

Încă nu se ştie dacă procentajul ridicat al celor care suferă de OCD în cadrul aceleiaşi familii are drept cauză factorii de mediu sau factorii genetici. Sinceră să fiu, eu o învinuiesc pe maică-mea pentru OCD-ul meu: comportamentul catalizator pe care am fost nevoită să-l afişez ca să o fac pe ea să se simtă mai bine m-a făcut să dezvolt gânduri obsesive. Faptul că o consider pe maică-mea responsabilă mă face să mă simt vinovată şi mă tentează să cred că OCD-ul e transmis genetic, că ADN-ul mamei e responsabil de fapt şi nu comportamentul ei.

Deşi existenţa predispoziţiilor genetice pentru OCD nu a fost demonstrată fără echivoc, Profesorul Gerald Neststadt de la OCD Research Centre din cadrul John Hopkins University m-a informat că „între 40 şi 80% dintre cazurile de OCD sunt cauzate de factori genetici." Mi-a explicat că nu există o singură genă responsabilă de apariţia OCD. Mai degrabă, OCD-ul are caracter poligenetic, ceea ce înseamnă că apariţia sa este cauzată de acţiunea mai multor gene.

Nestadt speră ca într-o zi să poată identifica circuitul din creier care se află în spatele OCD-ului şi să îl atace cu medicamente. Dacă va avea succes, el va fi inventatorul primului tratament chimic pentru o boală mintală care e mai mult decât o soluţie generală bazată pe presupuneri. După cum mi-a explicat şi Nestadt, „un tratament pentru OCD care vizează circuitul biochimic cauzator specific din creier ar fi o premieră în domeniul tratamentelor pentru bolile mintale, exact lucrul spre care ţintim noi."

Înţeleg de ce ideea unei pilule magice care „rezolvă" OCD-ul e atât de atrăgătoare: bolile mintale sunt mult mai dificil de tratat decât bolile fizice. Acestea nu sunt precum o infecţie pentru care poţi să iei nişte antibiotice şi gata. Nu, OCD-ul este cauzat, precum şi alte afecţiuni psihice, de o pluralitate de factori emoţionali şi psihologici, mulţi dintre ei determinaţi de mediu. În prezent, cel mai bun tratament, conform OCD Action, este un amestec de medicamente CBT şi, pentru cazurile mult mai severe (precum cel al mamei mele), SSRI. Medicamentele SSRI ajută corpul să reţină o cantitate mai mare din serotonină produsă natural de organism şi sunt destul de eficiente în tratamentul persoanelor cu OCD, care, de obicei, prezintă nivele mai mici de serotonină decât e normal.

Dr Eric Davis, psiholog şi expert OCD, crede că deşi există o „înclinaţie" spre OCD, din experienţa sa „factorii determinanţi sunt cei de mediu." Pe scurt, Dr Davis spune că OCD-ul reprezintă „încercarea de a face faţă anxietăţii şi stresului prin obţinerea controlului. Reprezintă un sentiment de neputinţă pe care persoanele care suferă de OCD încearcă să-l rectifice."

Dr Davis mi-a povestit că a tratat mai mulţi membri ai aceleiaşi familii care sufereau de OCD şi mi-a spus că, în unele cazuri, factorii familiali înrăutăţesc tulburarea. Câteva exemple includ cazuri în care persoana care suferea de OCD le cerea celorlalţi membri ai familiei să afişeze un comportament catalizator în sprijinul lor. E vorba de acelaşi comportament pe care l-a cerut şi maică-mea din partea mea când eram mică, aşa că a fost destul de interesant să-l aud pe Dr. Davis că tratează lucrul ăsta ca pe ceva care înrăutăţeşte boală, nu o atenuează.

Cea mai bună cale de a ajuta familiile care se confruntă cu OCD-ul, crede Dr Davis, este cu ajutorul intervenţiilor clinice familiale. Toţi experţii cu care am discutat au căzut de acord asupra unui lucru: este nevoie de mai multă finanţare pentru ajutorarea familiilor cu OCD, în special pentru copiii persoanelor cu OCD. Sam Challis, un reprezentant din partea Mind, mi-a spus că „oamenii care suferă de OCD şi care au copii au nevoie de ajutorul unui specialist, pentru că trebuie să înveţe să reducă la minim aspectele comportamentului lor, ca să nu transmită trăsăturile compulsive copiilor lor."

Din păcate, Sistemul Naţional de Sănătate este subfinanţat şi şansele ca o persoană care suferă de OCD să poată beneficia de ajutorul unui specialist într-un timp rezonabil sunt cam la fel de mari ca şansele să o văd eu pe mama în costum pe baie pe plajă.

S-ar putea să înregistrăm câteva progrese şi dacă încetăm să-i tratăm pe cei cu OCD ca pe nişte persoane care pur şi simplu simt nevoia să fie ordonaţi şi curaţi. Nu pot să mint: m-am cam săturat de oamenii care spun că „au OCD" atunci când îşi etalează adidaşii albi sau când explică altora ca ei îşi aranjează vinilurile în ordine alfabetică mereu. Persoanele astea trebuie educate. Profesorul Nestadt e de acord şi spune că „Nimeni nu ştia ce e OCD-ul până când Hollywood-ul a început să-l reprezinte în filme şi în seriale, dar nici acum lumea nu prea înţelege ce e cu tulburarea aceasta."

Să ai OCD echivalează cu a nu-ţi putea îmbrăţişa fiica de ziua ei din cauză că ţi-e teamă că s-ar putea să fie murdară. După cum spunea şi Challis, „OCD-ul este o problemă serioasă de sănătate căreia trebuie să îi acordăm susţinere şi finanţare." Din cauza problemelor din familia mea, ştiam lucrul ăsta mai bine ca oricine, aşa că am reuşit să obţin ajutor mult mai repede decât o persoană „normală." Drept rezultat, mă descurc destul de bine cu tulburarea mea.

Sinceră să fiu, cât scriam textul ăsta şi pe tot parcursul tratamentului meu mi-am dat seama că nu contează atât de mult să ştiu de unde sau cum am ajuns să am OCD. Când experţii mi-au confirmat că OCD-ul meu nu a fost cauzat neapărat de mama mea, m-am simţit vinovată că am dat vina pe ea toată viaţa. Ştiu că şi ea e de vină, parţial, pentru că nu ne-a oferit o copilărie normală, un lucru destul de stupid.

Totuşi, nu poţi „învinovăţi" pe cineva pentru că are o tulburare psihică, chiar dacă a fost frustrant atunci când încercam din răsputeri să nu râd atunci când maică-mea încerca să închidă uşa de la maşină cu piciorul pentru că nu voia să atingă mânerul. La fel, nu poţi să dai vina pe cineva din cauză că are alergii. Dacă te simţi vinovat în legătură cu ceva, începi să crezi că eşti responsabil de acel lucru, dar OCD-ul nu e vina nimănui. E o boală, una care te poate afecta destul de tare. Dar cel mai important lucru e că OCD-ul este tratabil, dacă apelezi la ajutorul specialiştilor potriviţi.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre OCD:
Perfecţionismul e o boală mintală şi îmi distruge viaţa Budistul totalitarist care a câştigat jocul Sim City Fotografii cu apartmentele burlacilor români